O organizație secretă plănuiește o rebeliune undeva într-o regiune îndepărtată a Europei. Un ajutor de primar al Parisului revoluționar le zisese că ei sunt avangarda ”Europei înturnată către Răsărit”. Revoluția europeană era în toi, dar nu ajunsese și aici și ei simțeau că ratează o șansă istorică. Au organizat în grabă rebeliunea și, de fapt, aproape nu le-a ieșit. Au avut baftă că un căpitan de plai le era simpatizant, într-un loc din Teleorman, numit Islaz. Acolo au citit o proclamație care spunea că vor o țară ca afară. Cu drepturi, cu libertăți, cu dezrobirea romilor, cu proprietate, cu educație pentru toți, cu guvern ales, cu impozite plătite de toată lumea, cu drepturi pentru evrei, cu libertate de comerț și cu libertate pentru presă. Luăm fiecare punct de la Islaz și îl trecem prin epoca sa. Acești conspiratori cu aceste idei au făcut o țară. Ea se numește România și ADN-ul ei este liberal, este european, este antifeudal, este pentru egalitate, proprietate și pentru protecția minorităților și a năpăstuiților.
Așa începe cartea ”Cine a făcut România”, cu povestea ADN-ului ei de ”țară ca afară”. E ca un roman de aventuri. Afli și de ce s-au bătut pompierii cu turcii pe Dealul Spirii și că de fapt războiul era cu rușii. Cu final doar parțial fericit și încă deschis. Pe 9 iunie se împlinesc niște ani de la evenimentele de la Izlaz. Da, atunci când votați.
Acesta este primul capitol din carte.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
____
Capitolul 1. Zarva
De unde a început modernizarea României și cum.
Proclamația în 22 de puncte și revoluționarii de la 1848
9 iunie 1848. Ziua cea mare. Popa Radu Șapcă, însoțit de alți doi preoți, oficiază slujba religioasă în fața unui grup mare de oameni. Apoi, Ion Heliade Rădulescu ia cuvântul și citește Proclamația de la Islaz în fața sătenilor și a militarilor, adunați în număr mare pe Câmpia Libertății, cunoscută în restul timpului ca islazul comunal. Deviza sub care au fost strânse punctele revendicative ale revoluționarilor era: „Respect la proprietate. Respect la persoane“, iar înflăcărarea și patosul s-au simțit de la un capăt la altul, căci fraze ca acestea nu erau puține:
Fraților români, timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran.
Textul citit a fost rezultatul unei munci de echipă, între Bălcescu și Heliade Rădulescu. L-au scris în limba română, folosind alfabetul chirilic, și a devenit actul constitutiv al unei noi lumi, instituite și legitimate apoi prin Revoluție. Oamenii au așteptat să afle ce le propuneau acești tineri boieri revoluționari și, mai ales, voiau să știe cum o să le schimbe viețile această revoluție.
Acesta este momentul în care ia naștere primul proiect concret de țară, actul fondator al statului român. Liberal, modernizator, european.
Organizația secretă „Frăția“ plănuise această revoluție cu ceva timp în urmă, ca să fim și noi în rândul lumii – toată Europa trecea prin revoluții. Parisul căzuse în mâinile revoluționarilor, împăratul fugise din Viena, la Frankfurt primul parlament german dominat de liberali făcea o nouă Constituție, acceptată apoi de împărat cu inima îndoită. Țara Românească rămăsese de căruță. Frații Brătianu – cel mare, Dumitru, cel mai mic, Ion – și alți studenți români fuseseră pe baricade la Paris, în februarie. Tineretul român – Ion C. Brătianu avea 27 de ani – primise cuvântul revoluționar al unui ditamai ajutorul de primar al Parisului, care salutase România jună: „Voi aveți a face lucruri mari, pentru că sunteți avangarda Europei înturnată către Răsărit“[1]. În martie, revoluția eșuase deja în Moldova, dacă revoluție poate fi numită adunarea unor boieri la Iași care făcuseră o petiție cuminte.
Oricum, Vodă din Moldova i-a arestat pe timizii moldoveni, cei care au reușit să scape au fugit la Cernăuți, în Imperiul Habsburgic. De unde un os de boier, Mihail Kogălniceanu, educat la Berlin împreună cu feciorii domnului, a emis o proclamație cu adevărat liberală, cu adevărat modernizatoare, cu adevărat revoluționară. Dar era prea târziu pentru revoluția din Moldova. Se apropiau rușii, Vodă controla ferm situația.
În tot acest timp, în Valahia părea că nu se întâmplă mare lucru. Dar pe dedesubt era o fierbere. „Frăția“ a apăsat butoanele. Conspirația a devenit revoluție.
Islazul era atunci un mic port comercial la Dunăre, parte din Oltenia istorică. Azi este o comună din județul Teleorman, care își sărbătorește ziua localității pe 9 iunie. Trebuiau să se întâmple mai multe ridicări populare, dar prin celelalte părți, oamenii lui Vodă Bibescu le-au împiedicat. La Islaz, dorobanții care păzeau portul erau conduși de Nicolae Pleșa[2], simpatizant revoluționar. Țăranii se adunaseră în număr mare, s-au spus rugăciuni, li s-a promis că vor primi pământ și că nu vor mai fi bătuți. Chiar așa, că nu vor mai fi bătuți! Islazul a fost momentul când o mică conspirație a primit legitimarea populară. De acolo au plecat spre București. Orașele se predau în drumul lor, unul după altul. Peste încă două zile, Proclamația a fost citită și la București, unde domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat-o public și a acceptat formarea unui guvern provizoriu. Apoi a fugit din țară, știa că urmau să vină rușii, care îl ținuseră într-o lesă scurtă în toți anii domniei sale.
Prima măsură a fost să-l pună formal pe mitropolit șef al guvernului provizoriu. Dar adevărații organizatori și motoarele guvernului erau cei doi secretari: C.A Rosetti și Ion C. Brătianu, poreclit Firfiricul[3]. Și așa intră poporul nostru, târziu și chinuit, în scena istoriei democrațiilor liberale: cu șeful Bisericii pus de formă în fruntea guvernului. În 1938, peste fix 90 de ani – o fărâmă la scară istorică – părăsim aceeași scenă printr-o dictatură regală, dar tot cu șeful Bisericii pus de formă în fruntea guvernului. Dar multe se vor fi întâmplat în fărâma asta de timp.
Ce își propuseseră prin Proclamația de la Islaz? O misiune explicită de a face o țară așa cum existau și în alte părți. Își doreau „o țară ca afară“ și concepuseră un program concret de modernizare a societății românești. Proclamația avea 22 de puncte, care schimbau radical orânduirea și sistemul socio-politic.
Primul punct vorbea scurt și sec despre independență:
- Punctul 1. „Independința administrativă și legislativă a popolului român, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.“
Mai departe se referă la democrație, libertăți civile și desființarea societății feudale.
- Punctul 2. „Egalitatea drepturilor politice.“
- Punctul 3. „Contribuție generală.“
- Punctul 4. „Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății.“
- Punctul 5. „Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății.“
- Punctul 6. „Împuținarea listei civile – ardicarea de orice mijloc de corrumpere.“
- Punctul 7. „Responsabilitatea miniștrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.“
Toate astea ni se par banale acum, dar atunci ele însemnau transplantarea, cu câteva zeci de ani întârziere, unor idei care schimbaseră Europa. „Contribuție generală“, adică toată lumea să plătească impozite, însemna pur și simplu abolirea unui privilegiu boieresc de a nu plăti taxe – care era o trăsătură de bază a acelei societăți. Când vorbim despre scutiri de impozite nu vorbim doar despre boieri. Privilegiul se scurgea în jos, fiecare dorind o bucățică. Fiecare boier are zeci de „scutelnici“, oameni care sunt scutiți să plătească impozit la stat, în schimbul unor servicii pe care le prestează pentru patron. Și nu sunt deloc puțini. În Valahia, la 1819, din 194.000 de familii neboierești, 76.000 erau scutite total sau parțial de impozite. În Moldova, avem cifre din județul Iași, unde, la 1848, erau 7.939 de familii care plăteau impozite și 10.000 de familii de scutelnici, deci mai mulți erau cei scutiți decât cei care plăteau impozite.[4]
Punctele de la 2 la 7 din Proclamația de la Islaz însemnau, practic, desființarea feudalismului. Fără excepții de la taxare, egalitate politică, parlament reprezentativ pentru toate „stările“, clarificarea a ce este avut public și ce este avutul personal al domnului, responsabilitatea demnitarilor. Toate astea propuneau o schimbare majoră și răsturnarea unei lumi.
Apoi, la următoarele puncte, erau trecute în revistă drepturile civile:
- Punctul 8. „Libertate absolută a tiparului.“
- Punctul 18. „Desființarea pedepsei degrădătoare cu bătaiea.“
- Punctul 19. „Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.“
- Punctul 20. „Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.“
Mai cereau armată națională (pct. 11), ambasador la Constantinopol „dintre Români“ (pct. 15) pentru că reprezentantul țării în capitala Imperiului din care făcea parte era un fel de șef de facto al domnului (și, deseori în epoca de până la 1821, îl înlocuia din funcție când era mazilit, fiecare schimbare costând foarte scump pentru că scaunul se cumpăra).
- Punctul 12: „Emancipația mănăstirilor închinate“.
Averea mănăstirilor închinate ocupa cam 10-12% din teritoriul celor două țări. Nici ele nu plăteau taxe către stat. Dar, ca să schimbi acest obicei, însemna să te pui rău nu doar cu șeful suprem al Bisericii, Patriarhul de la Constantinopol, ci și cu sultanul și cu țarul rus: cu sultanul pentru că banii mergeau de facto în împărăția lui, și cu țarul pentru că, potrivit tratatelor, el era ocrotitorul formal al ortodocșilor din Imperiul Otoman, deci și al structurilor bisericești care erau proprietarii acestor pământuri.
- Punctul 13: „Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire“.
- Punctul 14 cere „Desrobirea țiganilor prin despăgubire“. Prin despăgubire însemna că statul îi va compensa pe proprietari pentru pierderea „proprietății“.
- Punctul 16 se referă la educație universală, inclusiv pentru fete: „Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele“.
- Punctul 21: „Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință“.
Eliberarea romilor, încetățenirea evreilor, educarea fetelor. - Punctul 22: Convocarea unei adunări constituante care să formalizeze toate acestea într-o constituție.
Aceste 22 de puncte respiră un aer cu totul modern pentru țara de atunci. Câteva puncte referitoare la suveranitate și armată, dar, în rest, o reașezare radicală a societății pe bazele iluminismului liberal. Un întreg program de societate. Acest document nu a apărut de nicăieri, este sinteza unor frământări de decenii. Cea mai bună descriere a sa a dat-o Keith Hitchins în a sa monumentală istorie a românilor:
Proclamația de la Islaz a fost un program caracteristic pentru intelectualii liberali europeni de la 1848, datorită accentului pus pe libertățile individuale, încrederii în bunele instituții și prevederilor sale privind un rol sporit pentru cetățean în treburile publice. Dar nu au fost simple împrumuturi ale românilor din experiența europeană apuseană. Principiile pe care Comitetul revoluționar le exprima cu atâta forță își pot regăsi sorgintea în Memorandumurile boierilor reformatori, în Proclamația lui Tudor Vladimirescu, în Constituția cărvunarilor, în planurile cercului format în jurul „Daciei literare“, în aspirațiile boierilor liberali din Adunările legislative ale celor două principate. Proclamația de la Islaz avea în vedere probleme specifice Țării Românești și avansa soluții rezultând dintr-o tradiție îndelungată a gândirii sociale și politice autohtone înrâurită de contactele pașoptiștilor din Țara Românească cu ceea ce acceptau a fi principii universal valabile.[5]
Revoluția reală și imediată a fost mai efemeră și mai bleagă decât Revoluția ca fenomen istoric. Din iunie până în septembrie, un guvern revoluționar a condus Țara Românească. Tot ce se întâmpla era atât de fragil, încât e cumva simbolic să zici că „a condus“, a fost mai mult o zarvă schimbătoare. Efervescența schimbărilor de moment rămâne uluitoare: desființarea rangurilor boierești, eliberarea robilor romi, crearea gărzii naționale, desființarea cenzurii, crearea de comisii care să meargă la sate să explice țăranilor Revoluția, ba chiar și organizarea de alegeri pentru delegații care urmau să voteze apoi membrii adunării. Guvernul provizoriu a organizat alegeri pentru o adunare unde urmau să fie 250 de deputați, câte unul la 10.000 de locuitori. Alegerile urmau să aibă loc în două etape. Toți locuitorii alegeau delegați, care apoi alegeau deputații. Fiecare 25 de familii de țărani urmau să aleagă un delegat, apoi circa 12.000 de delegați urmau să vină la București pentru a vota deputații. Se organizează alegeri pentru delegați în câteva județe.
Pictorul Rosenthal[6] îi scrie lui C.A. Rosetti despre ordinea în care țăranii se prezintă la vot și aleg dintre ei.[7] Vom vedea mai apoi cât de radicală era schimbarea asta. În două luni, oamenii ăștia se apucaseră să rezolve o problemă pe care regimul din România a amânat-o apoi rușinos până după Primul Război Mondial. Acești pașoptiști au fost, prin excelență, generația care a avut încredere în oameni, în popor, în schimbare. Cum zice Lovinescu, ei au „scoborât visul și utopia în uliță“[8].
Dar… Și acest „dar“ care urmează este piatra de moară a istoriei noastre. Rețineți acest gând.
Pașoptiștii s-au încurcat la problema agrară: unii voiau să dea pământ țăranilor mult și gratis, alții doar puțin și cu multe despăgubiri. Au făcut o Comisie a Proprietății din care făceau parte țărani și boieri de prin județe, care discutau unii cu alții, unii boieri cerându-și iertare pentru situația nedreaptă, țăranii neștiind ce să creadă în general. Această situație ține tot de spiritul luminos al lui ’48: credința că, dacă pui oamenii să vorbească, vor găsi o soluție de compromis când e vorba ca unii să primească ceea ce au alții.
Doar că nu așa funcționează politica sau guvernarea, de fapt. În înțelegere cu marii boieri fugiți în Transilvania, scandalizați doar pentru că se discută despre pământ, coloneii Odobescu și Solomon au arestat întreg guvernul la doar câteva zile după formare. Și putea fi acela finalul, dacă poporul din București, așa gloată cum a rămas el în istorie, nu lua cu asalt pușcăria, eliberând guvernul și punându-l la locul lui. Șeful formal al guvernului, Neofit, auzind că vin rușii, s-a gândit să își asigure spatele și i-a scris țarului să vină și să îndrepte „asupra-ne mila și îndurarea care ne lipsește tocmai în momentul când am întâmpinat cu cea mai mare distrugere primejdioasele principii ale răsculaților“[9].
Dar, după decenii în care rușii le fuseseră șefi în provinciile românești, care teoretic erau ale lor, turcii au avut și ei o tresărire de orgoliu. Așa că au venit ei mai întâi. Așa de mare era frica de Rusia, încât revoluționarii s-au divizat în două tabere. Una îl avea în frunte pe Ion Ghica, care susținea o politică de apropiere de Turcia pentru a face față Rusiei. De altfel, primul trimis al sultanului, Soliman Pașa, a lăsat armata la Giurgiu și a venit la București doar cu o mică delegație. A acceptat înlocuirea guvernului provizoriu cu o locotenență domnească aprobată de el, un fel de remaniere guvernamentală blândă. Aici apare disputa între revoluționari. Ceilalți, radicalii în frunte cu Brătianu, adună poporul pentru a respinge această soluție, dar mișcarea lor nu a prins. Surprins de atitudinea pașnică a celor care erau în acel moment niște rebeli, Soliman acceptă o nouă Constituție și, drept urmare, i se adresează o scrisoare de mulțumire semnată de 90 de notabili. Între care și radicalii Brătianu și Rosetti. Doar că Rusia protestează la Constantinopol și îl acuză pe Soliman de „atitudine împăciuitoare“, cum ar fi spus comuniștii mai târziu. Speriat că, dacă nu face el ordine în țară, vor intra rușii și o vor face, Sultanul îl înlocuiește pe Soliman cu Fuad Efendi. Acesta vine la București cu tot cu armată. Acesta este momentul când are loc lupta din Dealul Spirii între turci și pompieri.
Rușii vin și ei, oricum, la finele lui septembrie. Turcii arestează guvernul și îi trimit în exil, în imperiu, iar unii dintre ei sunt eliberați de vameșii austrieci pentru că Mary Rosetti, soția scoțiancă a lui Rosetti, împreună cu pictorul evreu Constantin Rosenthal urmăreau vaporul de pe mal și au atras atenția austriecilor că depășise granița. Armata, care abia se formase, se retrage în Vâlcea, sub conducerea generalului Magheru. Sfătuit de consulul englez cum că nu are nici o șansă în fața rușilor, trece însă munții la Sibiu. Așa se încheie vâlvătaia revoluționară. În următorii opt ani, Rusia și Turcia reinstituie Regulamentele Organice, iar pașoptiștii îndură un exil umilitor. În acest interval, conflictele mocnite din cele două luni vor izbucni în valuri de ură cumplită și iremediabilă. Heliade Rădulescu îl acuză pe Bălcescu că a cheltuit în interes propriu din fondurile Guvernului provizoriu, Ion Ghica îi ia apărarea, exilul se împarte în tabere certărețe[10]. Bălcescu moare sărac lipit la Palermo, de unde deducem că chiar nu furase banii respectivi, dar dihonia dintre ei nu mai dispare vreodată. Și totuși, totuși, azi toți sunt statui și bulevarde, pentru că ideile lor au fost mai puternice decât dihoniile lor.
Pentru că exilul nu e finalul, e doar sfârșitul începutului.
Istoria României de atunci până la fatidicul an 1938 va fi despre cum se vor pune în aplicare aceste puncte din programul pașoptist. Anul 1878, adică trei decenii mai târziu, cam cât a trecut de la Revoluția din decembrie 1989 până azi, găsește Principatele unite, cu domn din dinastie străină, independență, cu armată respectată, cu una dintre cele mai liberale Constituții din Europa, cu coduri civile, comerciale și o grămadă de instituții moderne, căi ferate, poduri etc. Aproape toate punctele Proclamației de la Islaz s-au bifat. Complotiștii de la 1848 vor fi fost prim-miniștri, miniștri, parlamentari, ambasadori – ei reprezintă statul acum. Se vor certa îngrozitor unii cu alții. Cel mai cinstit, mai drept și mai coerent cu sine însuși dintre ei toți, C.A. Rosetti, va fi în 1881–1882 ministru de interne. Va da un ordin către jandarmi să înceteze să mai bată țăranii. Același ordin fusese dat cu 20 de ani mai devreme de prim-ministrul Kogălniceanu. Același care scrisese proclamația revoluționar-liberală din Moldova la 48.
Totuși, bătaia țăranilor continuă.
În Primul Război Mondial, veniți să asiste armata română retrasă în Moldova, ofițerii francezi conduși de Berthelot sunt mirați că soldații țărani erau bătuți de ofițeri. „Nu mai bateți soldații!“ a fost parte din reforma care a schimbat în câteva luni armata, făcând-o să reziste la Mărăști, Mărășești, Oituz. Nu se știe dacă ordinul acesta a fost respectat în întregime, nu văd de ce ar fi fost mai respectat decât ordinul lui Kogălniceanu sau ordinul lui Rosetti. Acest punct de la Islaz a fost trecut de mai multe ori în legi sau în ordine, dar pare că niciodată nu a ajuns să fie pus și în practică. Tot citind istoria României moderne îți vine să urli: dar încetați dracului odată să-i mai bateți pe țărani!
Drama istoriei moderne a României vine și din faptul că punctele Proclamației de la Islaz au fost aplicate doar parțial sau numai pe hârtie. Iar efectele s-au simțit în profunzime: modernizarea a fost mult întârziată, reformele mereu făcute doar pe jumătate. Neîncrederea în oameni, în români, ca ființe primordial raționale, a dus la situația absurdă în care trebuia să existe un „tătuc“, individual sau colectiv, care știa mai bine și decidea pentru ei, căci ei erau prea proști, prea mulți, prea… țărani ca să decidă pentru viața și țara lor. Statul a fost pus mereu mai presus decât poporul.
____
[1]. A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, Librăria Stănciulescu, București, 1920, p. 239.
[2]. Sau Pleșoianu mai apare ca variantă la Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
[3]. E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Minerva, București, 1997.
[4]. Neagu Djuvara, Între Orient și Occident: Țările române la începutul epocii moderne (1800–1848), Humanitas, București, 2002, p. 75.
[5]. Keith Hitchins, Românii: 1774–1866, Humanitas, București, 2013, p. 297.
[6]. Acest Rosenthal era un evreu austriac care a ajuns în Principate ca pictor de portrete ale boierilor. Apoi a plecat la Paris, unde a frecventat cercul tinerilor studenți români și unde a devenit prieten bun cu C.A. Rosetti. Arestarea pașoptiștilor aduce un moment simbolic în care evreul Rosenthal, cetățean austriac, cere să fie îmbarcat pe vaporul turcesc care era și închisoare, dar este refuzat pentru că pașaportul său austriac îl proteja: cetățenii marilor puteri nu puteau fi arestați sau judecați de autoritățile locale. Fuge de-a lungul Dunării împreună cu soția lui Rosetti, Maria, ca să ajungă vaporul de pe mal. În exil, o pictează pe Maria în tabloul România Revoluționară. Sigur știți acest tablou, e parte din iconografia națională – este o tânără doamnă care se uită în zare, cu păr negru și lung, îmbrăcată în ie și înfășurată în tricolor. Această Maria Rosetti este de fapt Mary, o scoțiancă îndrăgostită de Rosetti și apoi de România. Faptul că România Revoluționară în ie și cu tricolor era o scoțiancă pictată de un evreu austriac e cu totul și cu totul reprezentativ pentru epoca asta luminoasă, când naționalismul și liberalismul erau frați gemeni din instrumentarul iluminist. Rosenthal nu apucă să vadă România unită: când revenea spre noua lui țară încă nenăscută, e arestat și moare sub tortură în Austria, în 1851.
[7]. Cristian Preda, Rumânii fericiți: Vot și putere de la 1831 până în prezent, Polirom, Iași, 2021.
[8]. E. Lovinescu, op. cit., p. 87.
[9]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 267.
[10]. Costin Murgescu, op. cit.
