În care eroii noștri sunt introduși în romanul de aventuri al nașterii României. Un brașovean care a ajuns căpitan în armata turcă, în războaiele cu rușii. Un boier oltean care pleacă spre Viena și e șocat că țăranii austrieci aveau cizme în picioare. Apoi își trimite toții băieții și nepotul la studii afară – toți ajung conspiratori, revoluționari și miniștri. Un fiu de polițist târgoviștean care se revoltă și refuză să preia funcția tatălui – ajunge gazetar, revoluționar, exilat. El ne schimbă alfabetul de la chirilic la latin. Un mare boier care declanșează prima criză constituțională din România, ca protest împotriva guvernării de către ruși. O dinastie politică fondată de un Ion, revoluționar șef la 27 de ani, poreclit Firfireul. Mai târziu, tot el e prim-ministru 12 ani, poreclit Vizirul. Un popă trimis de guvern la studii afară, revine convins că Dumnezeu vrea ca românii să fie europeni liberi. Nu ajunge episcop pentru că refuză să dea șpagă. Și mulți alții. Le aflați poveștile mai jos. Ei sunt pașoptiștii care au visat un anumit fel de Românie. Centrul Bucureștiului este plin de străzile și statuile lor. Ei sunt Părinții Fondatori ai României. Dar ideile lor au fost repudiate, sufocate de socialism, de tribalism, de xenofobie, de etatism. Visul lor pentru România este încă actual.
Mai jos este capitolul 2 din ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
———
Capitolul 2. Cine erau pașoptiștii?
Erau burghezi, agenții capitalismului global, care dăduse buzna în Principate, zice Ștefan Zeletin într-o carte altfel admirativă față de ei.[1] Totuși, dacă te uiți la ei nu prea sunt niște burghezi care au ceva de vândut, îi răspunde [2] E. Lovinescu, și el un mare admirator al pașoptiștilor. Sunt mai degrabă fii de boieri și intelectuali. Zeletin aplica o schemă de analiză, Lovinescu aplică bunul-simț observațional. Ideile lor i-au făcut pe pașoptiști revoluționari, nu faptul că aveau ceva de vândut, zice Lovinescu.
Christian Tell era născut în Brașov, emigrat apoi în Muntenia, ajunge căpitan în armata… turcă luptându-se cu rușii. Se „boierește“ prin căsătorie și intră într-o familie de boieri mici din Oltenia. Este unul dintre cei trei fondatori ai Frăției, alături de Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Un pribeag militar, un boier mic și un boier foarte mare. Ei trei au adus chibriturile care au aprins vâlvătaia.
Tell a ajuns general în Revoluție, urmat de un exil plin de sărăcie în Franța, apoi în Chios și la Smirna. În 1857, s-a întors din exil și s-a implicat în mișcarea unionistă, care a făcut posibilă alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. A avut mai multe funcții politice: parlamentar, ministru în două guverne diferite. Carol I l-a prețuit mult.
Boierii mari nu au lipsit dintre revoluționari. Deși cei mai mulți de soiul lor s-au opus și au luat calea exilului spre Brașov, așteptând să vină rușii să le salveze lumea. De fapt, au făcut mai mult decât să aștepte, au scris memorii insistente către țar. Rusia a fost mereu salvarea forțelor politice care au dorit blocarea modernizării României, încă dinainte să existe România modernă.
Boierimea mare a dat cei mai mari opozanți, dar și stâlpi ai revoluției. Nu e nimic neobișnuit aici. Și în varianta originară a poveștii, în 1789, în Franța, a fost un marchiz care a dat citire legii de abolire a rangurilor nobiliare – Louis Michel le Peletier, marchiz de Saint-Fargeau. Iar Declarația drepturilor omului care proclama că toți oamenii sunt egali a fost bazată pe proiectul unui alt marchiz, mult mai celebru: La Fayette. La noi, cei mai celebri sunt membrii familiei Golescu. Dacă mergeți pe la Gara de Nord pe bulevardul Dinicu Golescu, veți vedea ceea ce eu consider cea mai spectaculoasă statuie despre schimbare pe care o are Bucureștiul. Sus, pe soclu, în picioare este bătrânul boier Dinicu, în haine orientale, iar la bază sunt patru busturi ale fiilor și nepotului, îmbrăcați altfel, după altă modă, din alte timpuri. [3]
Ștefan Golescu a făcut studii în Elveția, înainte să ajungă maior în 1836. După ce a luat parte la revoluție și a fost membru în guvernul provizoriu, a trăit și el exilul, care s-a încheiat în 1857. A ocupat în timpul domniei lui Cuza funcțiile de ministru și prim-ministru. Fratele său, Nicolae Golescu, cam la fel, tot școală în Elveția, tot ofițer, apoi ministrul de interne în guvernul provizoriu. Exilat, unionist, ocupă funcții înalte ca reprezentant al aripii liberale muntene sub Cuza, apoi intră în locotenența domnească de după detronare, devine prim-ministru, președinte al Senatului. Vărul lor Alexandru G. Golescu este trimis de guvernul provizoriu ambasador la Paris, capitala lumii lor. Vicepreședinte al comitetului unirii, care a făcut România, și el prim-ministru sub Carol. Fără doar și poate, Goleștii au fost o familie fabuloasă.
Tot os de mare boier era și Ion Câmpineanu, un revoluționar avant la lettre. În 1833, a fost ales deputat de Brăila în adunarea pur boierească instituită de Regulamentul Organic. A cerut să se respecte litera Regulamentului, consulii ruși interveneau în Principate mai mult decât aveau dreptul, oricum mult. Se ajunge la prima criză constituțională românească, domnul suspendă adunarea organizată de Câmpineanu să îi reziste. Xenopol zice că „Opoziția condusă de Câmpineanu începu a critica actele Domnitorului făcute cu prea mare plecare către consulul rusesc, precum și amestecul acestuia prea pe față și adânc în afacerile țarei“. [4] O fi fost el mare boier și deputat, dar a supărat Rusia… așa că a plecat în surghiun.
Dar pașoptiștii nu erau toți mari boieri, aș zice că cei mai mulți ca număr erau mici boieri, cărora schimbările veacului le dădeau o șansă – vom vedea mai încolo că secolul al XIX-lea a fost în mare parte o luptă ca boierii mici să aibă și ei drepturi pe lângă cei mari. Ce va aduce 1848 nou e ideea că nu doar boierii, ci și restul sunt oameni cu drepturi. Și români. De fapt, că au drepturi pentru că românii au drepturi. Naționalismul pașoptist ne-a în-„dreptățit“, ne-a ridicat pe toți la rangul de români egali în drepturi.
Ion Heliade Rădulescu era un self-made man. Fiu de polițist din Târgoviște. Mai în vârstă decât ceilalți revoluționari, proprietar de gazete și de tipografie, nu doar că a scris Proclamația de la Islaz, dar a și multiplicat-o. Un colos pre-revoluționar și un perdant post-revoluționar, nemaigăsindu-și locul în lumea pe care o ajutase să se nască. El a introdus alfabetul latin în ziarele sale înainte de adoptarea oficială, treptat, câteva litere pe an, în amestec cu alfabetul chirilic, ca să nu piardă cititorii neobișnuiți cu noile slove. În guvernul provizoriu de după răsturnarea lui Gheorghe Bibescu a ocupat funcția de ministru la culte și la instrucția publică. Este cu o generație mai vârstnic decât restul revoluționarilor și se ceartă cu ei crunt în exil, cum ziceam mai sus. Acolo, în exil, devine izolat și conservator, pierde contactul cu istoria, face campanie publică împotriva aducerii lui Carol I în țară. Rolurile se schimbă în timp: pragmaticul Heliade devine un izolat, radicalul Brătianu devine pragmaticul prin excelență.
Rolul vechi al lui Heliade, de educator al maselor, de șef de gazetă semi-oficială și de creier al partidei de idei este preluat de Constantin A. Rosetti. El era descendent al unei vechi familii boierești, între timp sărăcită, așa că s-a bazat toată viața pe ce producea din scris. Cum ziceam, motorul guvernului revoluționar, alături de Brătianu. Va avea cu acesta o prietenie care se va sfârși spre finalul vieții, din motive de tactică politică. Este considerat în epocă, pe nedrept, radical. El se luptă pentru linia populară din 1848 pe când partidul său se oprise, negociase un echilibru instabil cu conservatorii.
Dinastia Brătianu era o familie de boieri mici-mijlocii, înainte ca Revoluția să îi scoată în prim-plan. Dimitrie a fost mereu mai visător și rolul de cap al familiei a fost luat de fratele mai mic, Ion. „Firfiricul“ de la 1848 a devenit, spre finalul vieții, „Vizirul“ – 12 ani de domnie ca prim-ministru. Dar asta doar după ce Carol I i-a arătat cine era șeful și care îi erau limitele. Altfel, a fondat o mașinărie de guvernare, numită ulterior PNL, care a dominat România pentru câteva zeci de ani, puterea în partid transmițându-se în interiorul familiei până în 1948.
Tot din boierimea mică venea și Bălcescu. El este excepția care confirmă regula longevității pașoptiștilor. [5] În general, cei care erau tineri de 20–30 de ani la revoluție au trăit să conducă România pe care ei au făcut-o. După înfrângerea revoluției, Bălcescu se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru a se organiza într-o confederație europeană. Cu un pașaport eliberat la Paris, încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile îl opresc. Era bolnav și dorea să-și revadă mama, în vârstă și suferindă și ea. Din cauza tuberculozei care îl chinuia de mai multă vreme, moare la scurt timp de la încercarea de a se întoarce în țară, la Palermo, la vârsta de 33 de ani. Nu a apucat să vadă România unită sau codul civil adoptat. Asta l-a ferit să fie unul dintre fondatorii regimului „burghezo-moșieresc“ și l-a făcut un preferat al propagandei comuniste, care mereu a avut o dificultate în a explica cum cei care au adus poporul în istorie nu erau nici muncitori și nici țărani, ci boieri și intelectuali și apoi stâlpii societății capitaliste.
Eufrosin Poteca era fiu de țărani, probabil primul asemenea exemplar care a studiat în străinătate. Pentru că învăța bine, a înaintat în studii pe linie bisericească. Eforia școlilor a decis să trimită patru studenți la studii, el a primit o bursă să meargă la Paris și la Pisa. Prenumele Eufrosin îl ia după ce se călugărește. Om al bisericii toată viața, are însă poziții ferme legate de nevoia de modernizare și de schimbare a instituțiilor statului, este vocal și radical în privința mai multor subiecte arzătoare, cum ar fi educația, renunțarea la privilegii, numirea unor oameni capabili în funcțiile de conducere. Vorbește despre egalitate și rolul țăranilor în bunul mers al societății. Este certat din țară că în loc să își vadă de învățătură, că de asta îl ține țara pe banii ei la studii, el învață prostii iluministe. Dar nu îi trece. Rămânerea în urmă a românilor în raport cu celelalte neamuri este „împotriva firii omenești, împotriva voiei lui Dumnezeu“. [6] Era voia lui Dumnezeu ca românii să se ridice și să revină în familia popoarelor europene. Din cauza ideilor sale, generalul Kiseleff îl va demite în 1830 din funcția de arhimandrit al Mânăstirii Gura Motrului. În 1850, dorește să devină episcop, dar alegerile pentru funcție se trafichează pe mulți galbeni, pe care el refuză să îi plătească. [7] Nu ajunge episcop. Rămâne la mănăstire, unde are un fiu dintr-o legătură omenească cu soția unui preot. Fiul acesta va fi tatăl lui Constantin Rădulescu-Motru, filozof, președinte al Academiei Române, care a murit sărac și marginalizat după epurarea Academiei de către comuniști. O poveste de familie care își așteaptă un romancier.
Sigur ar merita mai mulți asemenea portrete. Am ales doar câteva nume care au devenit străzi, bulevarde și statui. Aș putea organiza un tur al Bucureștiului mergând doar pe străzile cu numele lor. Azi ne plimbăm pe Bulevardul Kogălniceanu, dăm de statuia lui Heliade, apropiată de cea restabilită în Piața Universității a lui Brătianu însuși, continuăm, în stânga, cu Bulevardul Bălcescu care se continuă cu Bulevardul Magheru. Undeva în stânga sunt două străduțe, una Nicolae Golescu și alta Christian Tell, la drept vorbind toată familia asta Golescu și Tell ar merita niște străzi mai mari. Undeva, la mijloc, în Bulevardul Magheru dă marea stradă Câmpineanu și, puțin mai în față, unde e o reprezentanță Vodafone, marele Bulevard Bălcescu – Magheru se întâlnește cu strada C.A. Rosetti. Strada lui Rosetti se continuă frumos, ca în viață, cu strada Maria Rosetti. Nu doar că trăim în România făcută de oamenii ăștia, călcăm pe străzile lor.
Avem, în cazul pașoptiștilor, o ciudată amnezie a simbolurilor golite de sens. Le-am păstrat străzile, le-am păstrat statuile, pe unele dărâmate de comuniști chiar le-am pus la loc. Avem o generație de părinți fondatori cocoțați pe soclu, dar ideilor lor, valorile lor, visurile lor pentru România nu le cităm, nu le cultivăm. Dacă o facem totuși, nu le răspândim ca venind de la ei. Nici măcar nu ne mai dăm seama că le aparțin. Credem că le-am inventat după 1989, că le-am reimportat pe sol gol când am repornit europenizarea post-comunistă. E ca și cum americanii ar fi construit memorialul lui Lincoln fără să știe ce zicea sau ce făcuse Lincoln. Democrația, naționalismul creator de drepturi, drepturile însele, încetățenirea tuturor, educația ca șansă a tuturor, comerțul liber, modernizarea, europenitatea – toate acestea sunt ideile părinților fondatori ai proiectului românesc. Fără ele, România nu avea sens atunci. Și nu are nici acum. Străzile și statuile trebuie să ne spună ceva despre noi, altfel sunt goale de sens. Nu sunt convins că ne mai amintim de ce am numit străzile după ei.
———
[1] Ștefan Zeletin, Burghezia română, Humanitas, București, 1991
[2] Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Minerva, București, 1997
[3] Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție, Humanitas, București, 2006
[4] A.D. Xenopol, op. cit., p. 163
[5] Ioan Stanomir, Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale, Humanitas, București, 2019
[6] Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand de țară, Comunicare.ro, București, 2007, p. 16
[7] Constanța Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici: Despre obrazele primei modernități românești, 1750–1860, Humanitas, București, 2014
