Politica nu este despre trecut, și asta din simplul motiv că acțiunea politică nu poate schimba trecutul. Politica e o încercare sistematică de a modela viitorul conform unor proiecte bazate pe anumite ideologii și valori.
Este legitim, prin urmare, să ne întrebăm de ce istoria este atât de capturată, exploatată, abuzată politic, în special în zona de extremă dreapta. Și, mai ales, cine le-a dat-o pe mâna naționaliștilor, neofasciștilor și chiar populiștilor de conjunctură (de care e plină politica românească), că să poată exorciza cu ea demonii globalisto-progresiști.
Acum câteva zile am traversat România de la vest la est, o călătorie în care starea infrastructurii îți oferă timpul necesar de a admira pe îndelete frumusețile patriei. Care frumuseți erau ascunse, din loc în loc, după panouri mari și galbene, de pe care ne priveau reprezentări grafice imaginare (de manual de clasa a 4-a) ale celor mai de seamă domnitori români.
Rând pe rând, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul păreau că sunt candidații AUR la europarlamentare (un concept care, de altfel, ar fi foarte dificil de explicat acestor iluștri politicieni feudali).
Prima mea reacție, ca om cu oarece experiență în branding și marketing politic și comercial, a fost, sincer, de… admirație. Băieții ăștia sunt buni. Pe urmă a urmat revolta… stai puțin, e istoria NOASTRĂ, nu a lor. Pe urmă dezgustul. Ăștia nu au limite.
Bineînțeles, trebuie menționat de la bun început că nu este nimic original în tactica AUR. Exemplele, mai ales din zona populismului, sunt numeroase, chiar între politicienii activi. Marine Le Pen, lider al extremei drepte franceze și al „Rassemblement National”, face referiri sistematice la Jeanne d’Arc, apărând uneori în discursuri alături de reprezentări eroice (produse ale celei mai pure fantezii medievaliste) ale acesteia, simbol pentru francezi al omogenității (inventate), unității și suveranității națiunii franceze, a valorilor culturale franceze și a rezistenței în fața invadatorilor străini, atunci englezi, acum globaliști și imigranți.
Mai aproape de noi, Viktor Orban poziționează Fidesz că ultim apărător al valorilor maghiare tradiționale (între care și creștinismul) împotriva amenințărilor multiculturalismului, invocând amintirea regelui Ștefan I (de asemenea un sfânt), fondatorul regatului creștin al Ungariei. Mult mai discutabilă a fost alegerea de a selecta diverse aspecte ale moștenirii istorice a amiralului Miklos Horty (aliat al Germaniei naziste) pentru a promova agenda naționalistă și suveranistă a partidului, evitând mențiunea acțiunilor genocidare ale regimului hortist.
Vladimir Putin, folosindu-se și de coincidența de nume, își legitimează istoric regimul, printre altele, apelând la figura istorică a lui Vladimir cel Mare, prinț al Kievului (!), cel care a unit diversele triburi slave punând bazele unei entități statale unitare care avea să devină Rusia, impunând, de asemenea, creștinismul ca religie de stat.
Recep Tayyip Erdogan nu putea rezista nici el tentației de a se asocia simbolic cu sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, într-o tentativă de a se îndepărta de moștenirea politică modernă a lui Mustafa Kemal Atatürk prin invocarea celei otomane, legitimând atât o Turcie mai puternică global și regional, cât și un sistem politic centralizat, frizând autoritarismul.
Din experiența personală, pot să menționez faptul că politicienii din Mongolia (țară în care am lucrat) din întreg spectrul politic folosesc constant imaginea lui Ginghis Han pentru a câștiga susținere, revendicând uneori și legături de sânge cu acesta sau, într-un caz mai extrem, a fi o reîncarnare a celebrului cuceritor.
Exemplele de regimuri și proiecte politice retrograde, care folosesc istoria pe post de futuricid, ar putea continua, dar ceea ce trebuie reținut este faptul că trecutul și viitorul nu pot fi în război, din simplul motiv că, prin definiție, nu pot există simultan.
E alarmant că în secolul XXI încă folosim istoria pentru a atrage capital politic „ieftin”, a frâna, opri sau inversa progresele sociale, economice, tehnologice sau politice aduse de modernitate, sau chiar pentru a justifica agresiuni / pretenții teritoriale, ca Putin în Ucraina sau celebra „nine-dash line” a Chinei (a cărei doctrină politică, pe care am avut ocazia să o înțeleg printr-un doctorat făcut la Shanghai University, include prezumția că istoria, imaginară sau nu, e un element decisiv în raportarea la alte state și validarea suveranității lor teritoriale).
Angrenarea fanteziilor istorice în legitimarea acțiunii politice și în atragerea de susținere sau voturi este un semn nu doar al absenței unor soluții sau proiecte concrete, ci și al cangrenării morale a liderilor politici din zona populist-extremistă, care vor să captureze și să folosească emoțiile asociate de fiecare dintre noi cu identitatea de grup, acel fior de mândrie care ne trece uneori gândindu-ne la eroii neamului care s-au jertfit că noi să avem astăzi o țară liberă și suverană, în care oamenii își pot alege singuri viitorul.
Această emoție nu poate aparține nici unui politician, și nu știu cum ar reacționa Vlad Țepeș văzându-se pe panouri electorale cu fond galben. Probabil, „punând mâna pe ei…”
Sursa foto: Pagina publică de Facebook a AUR.
