A fost legalizat Codul de etică și deontologie universitară. Cât a fost în dezbatere publică, am formulat atunci câteva observații.
Recitesc ceea ce e acum lege și văd că nu s-a modificat nimic. Dar, înainte de a vedea la ce e bun acest Cod care, cum afirmă, are drept scop «creșterea calității în procesul educațional și de cercetare, precum și consolidarea unui climat de încredere și respect”, să luăm în seamă un fapt recent.
Înalta Curte de Casație și Justiție a decis definitiv în cazul celebru al unei impostoare academice, Ramona Lile, care, după ce a condus 12 ani Universitatea «Aurel Vlaicu» din Arad, perioadă în care a fost sancționată în mod repetat pentru plagiat de către Consiliul național de etică, a mai și candidat fraudulos ultima dată la funcția de rector.
12 ani le-au trebuit universitarilor de la acea universitate să refuze să o mai aleagă acum în vreo structură de decizie. Că ea predă în continuare, ca plagiatoare cu patalama și «diplomă» de la Înalta Curte, nu deranjează niciun Cod de etică.
Au trecut mai bine de șase ani de când media, în special revista 22, și prin eforturile doamnei Brândușa Armanca, au refuzat să accepte ceea ce ministerul, consiliile de specialitate ale acestuia, Consiliul Național al Rectorilor nu au vrut să ia în seamă ca evidență. Șase ani și! Nu trebuie să fii foarte deștept ca să nu realizezi că a fost vorba de o mare complicitate, politică și guvernamental-universitară.
Și acum, înapoi la Cod. Recitind acum îmi sar în ochi lucruri pe care nu le remarcasem prima data.
Primul. Codul stipulează de la început (art.1) că e obligatoriu pentru categoriile de personal prevăzute în Legea învățământului superior 199/2023, precum și «pentru alte persoane care au avut sau au calitatea de membri ai comunității academice după data intrării în vigoare a legii ante menționate.»
Adică e valabil pentru abateri comise numai după intrarea în vigoare a legii 199? Ce se întâmplă cu fapte comise înainte, dar aduse abia acum la cunoștința publicului sau a universității ? Cum va fi abordată situația când e documentat acum un fals în CV-ul academic, un concurs pe post trucat, hărțuire sexuală, plagiat, fapte produse în trecut ? Mai ales dacă persoana vizată funcționează în continuare în universitate?
Al doilea. Codul spune (art.2) că furnizează „principii și valori”. Acestea, e știut, sunt stâlpii etici ai unei universități.
Numai că în acest Cod ne sunt oferite 13 principii și nicio valoare! Le-au uitat. Ceea ce mi se pare grav. Între principii (art.3), unele nu au ce căuta pentru că apar în alte legi care privesc instituțiile publice. Frumos e că formularea indică relativul: principiile «sunt aplicabile» eticii și deontologiei universitare. Nu le asumăm ca obligând, precum Codul însuși. O comparație cu Legea învățământului superior arată că aici sunt 19 principii (evident că nu toate au această funcție !), dar și 15 valori (evident că nu toate sunt «valori»).
Și în Lege și în Cod se observă o confuzie sau neînțelegere a ce înseamnă «principiu» și ce înseamnă «valoare».
Al treilea. Lipsesc lucruri importante din Cod. Din multe, aleg: la «plagiat» ar fi trebuit formulat «operă scrisă și publicată».
Redundanțe absolut supărătoare, pleonastice: «să nu plagieze, existând obligația de a indica toate sursele bibliografice utilizate”. Dacă nu plagiezi, înseamnă că ai indicat…
Sau, ca la art.15 (i) unde se repetă ce spune la început Codul (Art.2/2). Formulări defectuoase precum „obținerea autorizării a tuturor autorilor” în loc de „de la toți autorii”.
La Art. 15 litera „e” repetă practic litera „c”. Un mic capitol aparte se referă la…respectarea ființei și demnității umane, care obligă membrii comunității academice la, între altele, recunoașterea profesiei, a responsabilității și a încrederii conferite de societate, precum și a obligațiilor interne ce derivă din această încredere”.
Are un tâlc, desigur. Și sună așa frumos! La Art. 18, sunt aruncate în găleata literei „h” de toate pentru toți, inclusiv, surprise!, câteva Valori (credem că nimeni nu și-a dat seama): respect, onestitate, integritate, solidaritate, cooperare, cinste și corectitudine, toleranță, sprijin reciproc, confidențialitate, competiție loială și relații colegiale.
La incompatibilități, la Art. 21, Codul ratează una, pe aceea privind cei/cele care fac politică executiv, adică sunt în funcții executive la partid. S-a mai discutat. Faptul că un politician e notoriu la partidul său chiar nu are nicio consecință asupra funcției sale didactice sau manageriale? Mai ales dacă este rector?
Un lucru bun apare la Art. 29 și privește ceea ce mulți am cerut pentru că e… etic: responsabilizarea clară/sancționarea celor care au fost implicați/te în acordarea titlului de doctor cuiva care a susținut o teză plagiată.
Codul are o structură care nu reușește să iasă din capcana redundanțelor. Enumeră abaterile după ce aproape identic ele sunt mai întâi enunțate ca „obligații” (vezi art. 22 cu art.15 sau art.26 cu art.18).
Penibilă apare și Anexa cu „Setul de standarde de referință de etică și deontologie universitară în managementul universitar”. Penibilă prin evidența unei incapacități de a formula concis un standard oferind în schimb „narațiuni”. Cum o vor „prelucra” universitățile ca să facă ceva operațional din ea? Nu știu.
Codul nu produce încredere că poate promova integritatea, onestitatea și responsabilitatea în universități. Nu dă studenților și studentelor fundamentul etic al parcurgerii studiilor într-un mod sigur, competent, valorizând potențialul lor.
Codul e o schiță eșuată a ceea ce ar fi trebuit să fie un document fundamental. Ca și legea învățământului superior. Pare scris la câteva mâini, nu a fost revăzut înainte de legiferare, altfel numeroasele defecte de redactare, structură, logică a punerii argumentelor nu ar mai fi apărut. A fost făcut ca să fie.
Nu am făcut un inventar complet. Regret că acest Cod face aceeași impresie de „atât s-a putut” în loc să fie opera celor care au expertiză pe domeniu iar nu expertiză birocratică. Când etica e privită cu ochi de funcționar în loc să fie privită cu mintea de educator, lucrurile nu arată bine de loc.
Avem impresia că suntem buni, ne amăgesc clasamente internaționale, dar, la o privire critică – n-ar fi prima dată -, inconsistența Codului de etică apare ca la RMN. Practic, nu mai e nimic de făcut acum și, mi-e teamă, încă vreo câțiva ani.
Suntem în an electoral, deci 2024 se duce acaparat de o politică spasmodică, vin ani în care nu știm ce se întâmplă în vecinătatea noastră și, în general, cu arhitectura europeană. Faptul că nu vedem cu claritate că Școala, în general, ar trebui să devină acea matrice spirituală care să dea încredere în destinul personal – iar vertebrarea ei etică, prin valorile morale despre care nu mai vorbim căci nimeni pare să nu mai creadă în ele, e esențială – e una din acele neconcordanțe istorice ce ne va costa.
Și, totuși, ceva important poate fi făcut: e vorba de puterea de comunicare etică a profesorilor care sunt alături de studenții și studentele lor. Comunicați-le ceva esențial despre ce știți mai bine și încurajați la ei și la ele ieșirea din solitudinea rețelelor sociale și iluziile unui prezent nervos și haotic; fiți solidari cu misiunea voastră care nu e numai fișa disciplinei ce o predați.
Dezvoltați arta Dialogului. E o cale sigură spre a crea comunități etice din universitățile noastre. Spre binele lor.
