Decît să asistați la lecțiile teoretice și cam infantile din cursurile de negocieri, e mult mai util să privim lumea reală.
Avem o organizație, NATO, cu 32 de membri. Secretarul ei general se desemnează printr-un proces laborios și netransparent, dar eficient: au loc discutii între membri pînă cînd toți cad de acord asupra unui candidat sau, cel puțin, cei care nu sînt de acord, nu se opun. (Prima discuție: diferența între a susține și a nu te opune!) Alesul nu se supune la vot, nu functionează majorități, ci se anunță ca atare. Evident, discuțiile încep cu mult timp înainte de decizie, căci un asemenea proces cere timp. În general, greii organizației au cuvîntul decisiv. Ceea ce e firesc. Sigur, formal, toti aliații sint egali, masa e rotundă. Dar cînd unul dintre aliați plătește singur 70% din facturi, el are, totuși, o anume preeminență.
Ai o alta organizatie, UE, cu 27 de membri. 23 dintre ei sînt printre cei 32 de membri NATO. Funcțiile importante in UE se distribuie un pic altfel, poate un pic mai riguros, dar tot cam așa, cu negocieri. Numai că nu sînt negocieri cu toți membrii pentru toate funcțiile, ci negocieri între partidele politice europene, cam cum se constituie un guvern de coalitie în plan national.
Cazul Iohannis. El vrea una din funcțiile desemnate cum am descris mai sus. Nu contează dacă merită sau nu, el crede că merită și vrea. Și decide următoarea strategie: ca să obțină un post în UE, încurcă lucrurile în NATO.
Cînd discutiile la NATO se apropiau clar de un final, cu un candidat determinat, Iohannis se aruncă în ”competiție”. Nu ca să cîștige (știe că meciul e jucat). Dar se bagă în joc și zice: ca să avem consensul pt candidatul cutare, eu trebuie să mă retrag acuma, după ce m-am băgat. Nu pentru că aș fi strîns cine știe ce susținere, ci fie si pentru că țara mea, România, trebuie să nu se opună candidatului aproape desemnat în complicata și lunga negociere, dar cu mine candidat nu vom putea face asta. Plus că, din această dezordine, cînd se ridică praful, mai sar doi zărghiți dintre cei 32 care zic că mă susțin. Iaca! Acuma, ca sa deblochez decizia, convingeți-mă să mă retrag și terminăm deranjul! Cum ma convingeți? Îmi dați ceva dincolo, la UE.
Vedem dacă o să meargă sau nu.
La cursul de negocieri reale, aș întreba:
1. Avînd in vedere că Iohannis șade la masa NATO și la masa UE nu pentru că e el un imens prof de fizică din Sibiu, ci pentru că reprezintă România, vi se pare că acest joc în nume propriu onorează sau dezonorează mandatul lui reprezentativ?
2. Cum ați privi acest joc dacă ați fi unul dintre membrii celor două organizații?
3. Nu vi se pare că e un joc la disperare, al cuiva care vrea o funcție înaltă la UE, vede că nu are șanse să o obțină prin negocierea politică normală și atunci încurcă totul doar-doar obține ceva (regula „dacă nu-i convingi, încurcă-i, poate iese ceva!”).
Cele mai bune lecții le primești observînd lumea reală!
__
Nota: text preluat cu acordul autorului, de pe contul de LinkedIn.
