Idei

Liberalism de lux complet automatizat

de Sven Gerst
scris de Sven Gerst

Abundența nu este „suficient de bună”, însă acceleraționismul s-ar putea să fie

„Dar, în general, sistemul protecționist din zilele noastre este conservator, în timp ce sistemul comerțului liber este distructiv. Acesta destramă vechile naționalități și împinge antagonismul dintre proletariat și burghezie până la punctul extrem. Într-un cuvânt, sistemul comerțului liber grăbește revoluția socială. Numai în acest sens revoluționar, domnilor, votez eu în favoarea comerțului liber.” — Karl Marx

Puține cărți mai reușesc cu adevărat să modeleze discursuri în zilele noastre. Însă Abundance, scrisă de Ezra Klein și Derek Thompson, este una dintre ele.

Aproape nicio altă lucrare nu a stârnit atât de mult entuziasm în cercurile liberale în ultimii ani. Toată lumea pare să o fi „citit” (sau cel puțin a asimilat de undeva principalele teme de discuție), vorbește despre ea… și, cel mai important: toată lumea o adoră.

Mai ales în cercurile progresiste, cartea a devenit parte a folclorului consacrat, extinzându-se mult dincolo de nișa acelor liberali pro-creștere care criticau mișcarea NIMBY, se abonau la revista Works in Progress și își atârnau în dormitor un grafic înrămat tip „Crosa de hochei” al istoriei omenirii, cu mult înainte de Ezra Klein.

Faptul că Klein, probabil cel mai influent intelectual al vremurilor noastre, s-a afirmat ca un susținător al liberalismului progresului deschide aceste idei către publicuri complet noi – mai precis către aceia care au fost respinși de Manifestul Tehno-Optimist al lui Marc Andreessen, din motive care probabil țin mai degrabă de aspecte sociologice (până la urmă, cine vrea să facă o cauză comună cu un investitor de capital de risc (!) și susținător al lui Trump?).

Explicațiile tipice lui Ezra, ancorate în spiritul burgheziei educate (bildungsbürgerlich), se adresează mai direct publicului cititor al editurii Suhrkamp și, pe deasupra, evită orice referire la termeni potențial toxici precum acceleraționismul – cu care Andreessen flirtează prin reverența sa explicită față de controversatul (ca să nu spunem mai mult) gânditor Nick Land. Și totuși, ambele pamflete împing lucrurile într-o direcție similară.

Și eu am fost entuziasmat. Numai introducerea se citește ca visul umed al utopiei mele liberale bazate pe progres: abundență energetică din reactoare nucleare mici la fiecare colț de stradă, carne cultivată în laborator, pastile miraculoase împotriva obezității, cancerului și îmbătrânirii, orașe verzi și superbe, cu drone de livrare și mașini autonome în locul parcărilor mohorâte, și multe altele.

Și, bineînțeles, ador titlul: Abundance. Sună mult mai plăcut și mai contemporan decât cornucopianismul anilor 1980. Și este mult mai ușor de pronunțat…

Citind cartea, însă, entuziasmul meu s-a diminuat de la o pagină la alta. Cel mai bun mod de a descrie acest sentiment este, probabil, anticiparea dezamăgită legată de traducerea în limba germană a cuvântului Abundance.

Acolo, editorul s-a oprit în cele din urmă asupra titlului destul de reținut „Der neue Wohlstand” (Noua bunăstare). Poate că acest detaliu lingvistic ne spune deja că Abundance nu este, în fond, nimic mai mult decât un nou ambalaj pentru aceeași veche agendă a reformei liberale. Una care rămâne atât de „radicală” încât ar fi pe placul atât al lui Joe Biden, cât și al lui Friedrich Merz.

Acest lucru ridică o întrebare destul de specifică spiritului vremii: este acest lucru cu adevărat „suficient de bun”? Puțină dereglementare aici, un pic mai multă capacitate de inovare dincolo, plus un praf de optimism cu privire la viitor. Este oare suficient pentru a sparge scleroza democrațiilor liberale contemporane?

După ce am citit-o, trebuie să spun: nu cred.

În schimb, în Germania anului 2026, îmi amintesc de dictonul lui Mark Fisher referitor la „anularea lentă a viitorului”.

Chiar și privind spre presupusa utopie a lui Ezra Klein, este limpede ce a ajuns aceasta pentru noi: un castel de neatins pe cer. Ca societate, ne-am luat de mult rămas-bun de la lumea mai bună din mintea noastră, ca să nu mai vorbim de o epocă de aur a societății de lux complet automatizate, propulsată de inteligența artificială.

Doar că motivul nu este, așa cum presupunea Fisher, inevitabilitatea unui capitalism neoliberal sumbru și degradant. Motivul este statul. Sau, apelând din nou la Fisher: este mai ușor astăzi să ne imaginăm colapsul lumii noastre decât pe cel al statului administrativ.

Și nici toate aceste ministere pentru modernizarea statului sau inițiative precum DOGE nu vor mai fi de ajutor. Natura kafkiană a statului administrativ expansionist ne-a corupt de mult întreaga gândire. De aceea, nici reforma, și nici drujba nu mai sunt de ajuns.

Este nevoie de un colaps. În tradiția Dark Liberalism, instrumentarul teoretic adecvat poate fi găsit în dezbaterile obscure, de nișă, ale discursului acceleraționist. Poate că adepții abundenței vor fi, în cele din urmă, nevoiți să adopte vocabularul camarazilor lor de arme pe care nu îi agreează – sau măcar acronimele acestora, fie că este vorba despre (e/acc) al lui Marc Andreessen și Beff Jezos, ori de (d/acc) al lui Vitalik Buterin.

0 comments
0 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Intern

Moartea domnului PSD

de Ducu Diaconu
scris de Ducu Diaconu

Sunt puține lucruri mai fascinante decât viața în sine. Și momentul în care lumina se stinge, când îți tragi ultima suflare, devine cu atât mai important. În primii 10-12 ani de viață, omul devine conștient despre ce înseamnă moartea. De permanența ei, de inevitabilitatea acestui moment, atât pentru el, cât și pentru cei dragi.

Totodată, are ocazia să observe tot felul de morți. De la morți subite, imprevizibile, cum a fost cea a lui Patrick Ekeng, la morți subite, dar ușor evitabile, cum a fost familia pe care Huidu nu a mai lăsat-o să vadă ce „fall off” a avut Cronica Cârcotașilor, până la morți blânde, dar previzibile. Cum este moartea unei rude în vârstă.

Titlul acestui material face, bineînțeles, referire la „Moartea domnului Lăzărescu”, capodopera lui Cristi Puiu de acum 21 de ani, care pentru mulți servește doar ca o critică a sistemului sanitar din România. Totuși, trecând peste absurdul tratamentului pe care Dante Lăzărescu îl primește în infernul medical bucureștean, uitându-ne doar spre protagonistul nostru, vedem un tip aparte de moarte. Una rapidă, care, teoretic, ar fi posibil de evitat, dar cu fiecare minut ce trece devine din ce în ce mai puțin probabil. Pe tot parcursul filmului vedem cum un om suferind, ce își găsește adesea resorturile pentru a face glume, care, inclusiv în momentele grele, are vorbele la el, ajunge să își piardă toată personalitatea, dându-ne următoarele replici la finalul filmului:

„-Ai familie?

-Am ulcer.”

Lăzărescu nu murise la finalul filmului, ci murea cu fiecare clipă în care tratamentul îi era amânat. Cu fiecare cameră de gardă, cu fiecare metru străbătut de ambulanța care îl ducea de la spital la spital. Iar dacă prin Moartea domnului Lăzărescu înțelegem pierderea treptată a personalității sale, atunci, în cazul domnului PSD, moartea se resimte la nivel ideologic.

Iliescu și moștenirea sa

O scurtă istorie despre Partidul Social Democrat, sau PDSR, sau FDSN, sau FSN…

Ion Iliescu a fost un adevărat marxist; poate de aceea nu o să spun „Dumnezeu să-l ierte” pentru crimele împotriva umanității, pentru că, pur și simplu, în cazul lui nu ar avea cine. Nu s-a dezis niciodată de ateismul impus de către ideologie, nici măcar atunci când era confruntat de Emil Constantinescu cu celebra replică „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. El a crezut sincer, dar din cu totul alte motive față de succesorii săi, în „nu ne vindem țara”, nu doar pentru securizarea controlului asupra activelor strategice ale noii republici, cât mai ales din convingerea că acestea trebuie să deservească clasa muncitoare, și nu burghezia, o clasă cu ADN la fel de global precum cel al proletariatului. Când privești problema asta din perspectiva unui marxist-leninist combustibilul tău nu este naționalismul, șovinismul sau alte resorturi de gândire reacționare, ci conștiința și lupta de clasă. Iliescu, orbit de doctrina ce i-a marcat familia și copilăria, prin drumurile repetate la închisorile politice pentru a-și vizita tatăl, nu a putut să vadă că problema era, de fapt, la modelul totalitar care era respins, ci credea că singurul ce trebuia înlăturat era Ceaușescu, cel ce întinase „nobilele idealuri ale socialismului”. PSD are trandafiri în siglă pentru că Iliescu se gudura la vremea aia pe lângă François Mitterrand, cel mai de succes socialist european.

Pentru puține lucruri poate fi lăudat Ion Iliescu, dar unul dintre ele cred că este consecvența ideologică.

De la el însă, lucrurile o iau din ce în ce mai la dreapta. Adrian Năstase rămâne în istorie pentru marile privatizări, precum cea a Petrom sau Sidex Galați. Geoană, pentru lecțiile de economie pe care le lua de la Sorin Ovidiu Vîntu; Ponta, pentru cel mai de dreapta guvern pe care l-a avut România după Revoluție; Dragnea, cu reanimarea discursului criptofascist, iar succesorii lui, cu scoaterea cuvântului „progresist” din statutul partidului.

Din perspectiva unui partid, chipurile, de stânga, membru al Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților, asta înseamnă pur și simplu moartea. Și, de fapt, asta înseamnă moartea pentru orice partid care în spatele unei sigle nu are nimic. Luminile sunt aprinse, dar nimeni nu mai e acasă.

Cine l-a omorât pe domnul PSD?

De fiecare dată când sunt întrebat de către prieteni sau apropiați de ce USR a făcut X sau Y, le răspund cu: „Un partid este format din membrii săi și noi am decis X împreună”. Același lucru este valabil și pentru USR, și pentru PSD. Totodată, la fel de valid, un partid este direcționat de către liderii săi. Liderii sunt cei care îi conving pe membri să ia anumite decizii, să prioritizeze unele cauze în dauna altora. Liderii sunt cei care creionează drumul grupului și care decontează în fața istoriei. De aceea, capacitatea unui partid de a produce lideri de valoare este esențială pentru supraviețuirea acestuia pe termen lung. Iar, în cazul PSD, lucrul ăsta s-a pierdut cu mult timp în urmă. Unde? Într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată.

Regula celor doi

Spre deosebire de Craiova sau Brăila, unde oricine poate face rost de o sabie, în universul Star Wars există două mari grupuri: Cavalerii Jedi și Lorzii Sith. În timp ce Consiliul Jedi avea o conducere numeroasă aleasă meritocratic, după criterii ce țineau de cunoaștere, înțelepciune și conexiune cu Forța, Lorzii Sith, spre deosebire de plopii fără soț, umblau mereu în perechi. Un maestru și un ucenic. Maestrul avea mereu grijă să existe o diferență considerabilă de putere între el și ucenic, pentru că doar asta îi putea asigura domnia pe termen lung. Ucenicul, sedus de putere și control, își aduna forțele ca, într-un final, să își doboare maestrul pentru a-i lua locul. Ba chiar el însuși își căuta ucenici pentru a avea o șansă mai mare în misiunea sa. Odată ce maestrul devenea prea slab, sau ucenicul prea puternic, jocul o lua de la capăt, dar, de data asta, cu alt maestru și alt ucenic.

Iliescu l-a avut pe Năstase, Năstase pe Ponta, Ponta pe Dragnea, Dragnea pe Ciolacu, iar Ciolacu pe Grindeanu. Ah, da, și Geoană l-a avut pe Vanghelie, dar această istorie merită să se piardă, la fel ca genele Casei de Habsburg. Fiecare lider PSD trebuia să își ia un secund la comandă care să fie mai slab decât el. De ce? Pentru că, o singură dată, un lider PSD nu a făcut asta și a dat naștere celui mai mare rival al acestuia.

Nu vrem bani, nu vrem valută…

Din ceata de revoluționari care ulterior au constituit FSN, se distingeau două nume: Ion Iliescu și Petre Roman. Iliescu era continuatorul spiritual al PCR, Roman, însă, făcea parte din aripa reformistă a Frontului, cea care voia, cel puțin declarativ, să lase RSR-ul să moară și să înceapă un drum nou.

Problema cu Roman nu era ideologia, ci faptul că mulți îl percepeau ca un lider la fel de legitim ca Iliescu. Mulți români i-au cunoscut pe Iliescu și Roman împreună pe micul ecran. Iar asta însemna că nu erau percepuți ca maestru și ucenic, ci ca doi parteneri egali. Gazetarii vremii concluzionau că singurul om care îl putea bate pe Ion Iliescu în 1992 era Petre Roman. Și l-a bătut. În 1993, Petre Roman câștigă poziția de lider al FSN cu moțiunea „Viitorul, azi!”, care devine platforma oficială a partidului, forțând adepții lui Iliescu să creeze un nou partid care să ducă viziunea acestuia mai departe; acesta se numește azi Partidul Social Democrat. În timpul acesta, FSN-ul lui Roman devine cel mai mare rival al PSD-ului, trecând prin propriile transformări și devenind ceea ce cunoaștem astăzi drept Partidul Național Liberal.

Nu o să elaborez foarte mult despre domnul PNL și actuala sa criză de identitate, întrucât asta s-ar preta mai degrabă unui material separat, dar trebuie să conștientizăm că, până la apariția USR acum 10 ani, Roman și succesorii săi au ținut ridicat steagul reformismului în politica românească, ei au fost cei care au ținut PSD-iștii departe de fotoliul prezidențial, cei care au schițat portretul României europene, portretul României în care PSD ori trebuie să se reformeze, ori să moară.

Reset to factory settings

Cel mai frumos lucru la crize este faptul că arată cine ești, de fapt. Te dezbraci de toate hainele impuse de diversele contexte sociale pentru că simți că te îngreunează, mai ales când te afli în fața unei amenințări existențiale. Corect, nu? Nimeni nu vrea să înoate în curenții mării îmbrăcat smart casual.

Ceaușescu, în ultimele sale ore, voia să apeleze la clasa muncitoare din fabrici. În ultimele sale minute, fredona Internaționala Socialistă. Își vedea sfârșitul cu ochii, iar în spatele lor nu se afla un player geopolitic, comandantul trupelor Securității sau „Cel mai iubit fiu al poporului”. Era băiatul de 15 ani din Scornicești, ce devenise ilegalist comunist într-o zi de noiembrie. Pentru decrețeii din conducerea PSD, factory settings nu sunt valorile internaționaliste ale socialismului moscovit, ci odioșenia ceaușismului târziu. Izolaționism, reabilitare a figurilor fasciste, vezi Ion Antonescu, delir patriotard. PSD se resetase la setările din fabrică cam pe când Victor Ponta devenea liderul partidului. Tencuiala decorativă pro-occidentală se dezintegra cu fiecare înfrângere pe care o sufereau în fața lui Traian Băsescu. De la alegerile din 2009, la referendumul din 2012, până la conflictele pe care le aveau cu diferite instituții europene sau cu partenerul strategic în încercarea lor de a transforma statul de drept în stat de „drepți” în fața lor.

Își mai aduce cineva aminte de ziua lui Ponta? Aia sărbătorită pe Arena Națională? Cu fiecare show de forță, cu slogan patriotard, cu fiecare „dog whistle” fascistoid pe care îl lansau în spațiul public, PSD se dezbrăca de hainele impuse de contextul social al unui partid dintr-o țară europeană din secolul XXI. Și, în momentele alea, se simțeau cu adevărat liberi. Liberi să înjure diaspora (Salut Bădălău), să amenințe manifestanții cu arme de foc (Salut Deputatule Mitralieră), să ia în bătaie de joc populația „pentru că puteau” (Nu te-am uitat, Codrin Ștefănescu), să batjocorească presa cerând „Altă întrebare” (Ce mai zici, Ciordache?). Practic, eram spectatorii unui show grotesc al unui individ suferind de demență frontotemporală. Privitorii experți în boli neurodegenerative cunosc faptul că bolnavii de DFT, confruntați cu un stimul emoțional sau senzorial puternic, pot avea scurte momente de claritate. Pacientul Social Democrat a avut două astfel de momente în ultimii 10 ani: pierderea alegerilor europarlamentare din 2019 și eșecul prezidențial din 2024. Momentul euro 2019, în special, a dat naștere unei noi încercări a domnului PSD de a scăpa de moarte.

Planul LazAUR

Dintre toți antagoniștii universului Batman, preferatul meu este Ra’s Al Ghul. Ra’s este un aristocrat, în etate de peste 600 de ani, și singurul dintre adversarii lui Batman care poartă respect și admirație asupră cruciatului cu mantie. Prin Ra’s suntem introduși conceptului de Lazarus Pits, niște fântâni cu un compus chimic misterios care îi prelungește viața și îi vindecă rănile fatale, sacrificându-i sănătatea mintală în proces. În lumina celor mulți, Ra’s este omul care a cucerit moartea, fenomenul nemaiavând niciun fel de putere asupra sa. Dar adevărul este complet invers. Ra’s este terifiat de moarte și, în efortul său de supraviețuire, a arătat că este în stare să comită și cele mai macabre acte. În ultimă instanță, când realizează că acele Lazarus Pits nu vor funcționa pe vecie, acesta o sacrifică pe fiica sa, Talia, preluându-i complet corpul și mintea prin transfer de conștiință.

In 2019, liderii PSD, îngenuncheați la urne de către PNL și USR, își apleacă privirea către un politician tânăr și cu potențial: George Simion.

Așa cum Ra’s Al Ghul îl considera pe Batman singurul om demn să îi fie succesor, așa și liderii PSD au văzut în Simion și proiectul lui politic ultima șansă pentru supraviețuirea curentului ceaușist. Așa cum Ra’s l-a ajutat în câteva instanțe pe Batman, așa și PSD și-a direcționat o parte din forțe către AUR. Și așa cum Ra’s voia, într-o formă sau alta, să își prelungească viața prin Batman, așa și PSD vrea să păcălească moartea prin poleirea sa cu AUR.

Cu moartea pe moarte călcând…

În cursul următorilor 10 ani, cam toți analiștii prevăd moartea PSD-ului. Prin moarte ne referim doar la coborârea celor trei trandafiri sub pragul prezenței parlamentare și, apoi, din ce în ce mai jos, în abisul irelevanței. Presimt că o să ne bucurăm pe moment, cum ne-am bucurat atunci când Harap Alb l-a dovedit pe Omul Spân. Dar, pe vremea aia, AUR și Simion și-ar fi îndeplinit demult destinul faustian, fiind sufocați de către PSD-iștii în căutare de barcă de salvare. Pe vremea aia, mulți dintre actorii politici actuali vor fi demult irelevanți, pensionați sau posesori de certificate de deces. Deci, oare pe cine o să se așeze greutatea viitoarelor lupte pentru păstrarea parcursului democratic și european al României?

Ai avut răbdarea să citești până aici, cred că știi deja răspunsul.

0 comments
2 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Idei

Bega nu se varsă în Dâmbovița

de Andrei Ghitea
scris de Andrei Ghitea

Mărturisesc de la bun început că mi-am trăit toată viața de până acum în Câmpia de Vest. Am copilărit la Oradea și mi-am construit viața de adult la Timișoara. În partea aceasta de țară, diversitatea etnică și religioasă sunt aspecte normale, deloc exotice. E locul unde langoșul maghiar, burekul sârbesc, halușca slovăcească sau buhtele șvăbești se pot găsi uneori aburind pe aceeași stradă, alături de pâinea ardelenească densă și cu coajă groasă. E partea din România unde un nume cu rezonanțe străine poate ascunde adesea un român get-beget. Totodată, e zona din țară unde răspunsul la întrebarea ”tu de unde te tragi sau din ce neam ești?” trezește adesea răspunsuri complicate și multietnice. 

În viața de zi cu zi nu există o raportare centrată pe o etnie sau religie anume, indiferent de cât de mult încearcă unele partide și politicieni să inducă asta. Oamenii trăiesc în bună conviețuire de secole, iar etnia ori religia nu (mai) sunt de foarte mult timp prilej de disensiune. Ba mai mult, acestea adaugă un farmec aparte locului. Ca particularitate politică, e locul în care marile orașe ale Câmpiei (Oradea, Arad, Timișoara) nu au fost niciodată sub influența partidelor de stânga ori extremiste. Un mesaj politic profund socialist ori centrat pe o etnie sau religie anume este invalid din start în vest. O posibilă explicație este oferită în rândurile ce urmează.

Spre exemplu, la Timișoara, una dintre temele eterne ale politicii locale este disproporția între resursele bănești trimise ”la centru” și felul în care guvernarea centrală are (sau nu) grijă de regiune. La Oradea, un reproș adus frecvent „Bucureștiului” este incapacitatea acestuia de a lega regiunea de restul țării printr-o cale ferată și o autostradă decentă. De la Timișoara sau Oradea, un drum spre Viena pare mai plauzibil și mai lipsit de stres decât unul spre interiorul țării. Din ambele orașe, există o legătură ferată și rutieră decentă cu capitala fostului imperiu. Un arc amar peste timp al istoriei. 

Așadar, teza redistribuirii avuției colective către administratori publici aflați departe, la capitală, nu are tracțiune aici. Drept urmare, partidele cu o poziționare liberală au în mod istoric un succes politic mai mare în alegeri, cel puțin în centrele urbane ale Câmpiei de Vest.

Este tot un specific istoric al zonei, care adesea a trebuit să se bazeze pe resursele materiale și umane proprii pentru dezvoltarea ei. În același fel, o poziționare politică de tip naționalist trezește fiori reci. Este partea din țară în care Banatul a avut o tentativă de a fi o republică de sine stătătoare (anul 1918), tocmai pentru a-și conserva caracterul multietnic înainte de toate. Totodată, Crișana cade pe atunci sub scurtă ocupație a regimului sovietic maghiar al lui Bela Kun (anul 1919). Gărzile ”patriotice” maghiare au masacrat români pro unioniști, iar gărzile ”patriotice” românești au ripostat similar.

Mai târziu, în 1945, comunitatea șvăbească se vede deportată în Siberia. Urmează apoi deportările în Bărăgan care vizează toate comunitățile etnice aflate pe linia de frontieră cu Iugoslavia, dar cu precădere pe cea românească, sârbească și șvăbească. Acest mic context istoric explică de ce pentru locuitorii din această zonă a țării, capitala țării pare departe din punct de vedere politic. Departe atât de nevoile oamenilor, cât și de așteptările lor.

Ultima decizie CCR cu privire la mandatul primarului Timișoarei se înscrie în acest cadru general de distanță politică. Este poate prima dată când „Bucureștiul” suprascrie decizia suverană locală a locuitorilor dintr-un oraș cu privire la cine să conducă comunitatea de acolo. Mai mult, această suprascriere vine pe fondul unei „reglări de conturi” din politica centrală. Problema generată de această decizie stă în faptul că „Bega nu se varsă în Dâmbovița”. Acest fel de a face politică, prin arme juridice, este aparent tolerat într-o oarecare măsură de oamenii simpli. Pentru omul de rând, adesea dezinteresat de politica „mare”, impactul local e adesea greu de apreciat. Dar acum, impactul țintește într-o comunitate locală. Într-un mod adiacent, celălalt capăt al Câmpiei de Vest, și anume Bihorul, și-a văzut de asemenea fostul lider politic Ilie Bolojan dat jos din funcția de premier tot prin arme politice ascuțite și folosite la centru. Luate împreună, cele două cazuri au ceva similar. Atunci când un politician de sorginte locală dar din afara sferei politice celei mai influente din statul român central a încercat să se afirme în îndepărtatul București, a sfârșit adesea prost. Este mesajul care comportă două nuanțe. Prima e că odată ajuns la capitală trebuie să îți schimbi comportamentul politic. A doua e că refuzul de a face asta te poate trimite instant acasa.

De aceea, aceste două cazuri vor lărgi și mai mult, pe termen mediu, falia între capitala țării și macroregiunea de la frontiera de vest, regiune care în mod istoric e mai facil conectată de Occident decât de capitală. Riscul creșterii unui partid suveranist e mai mic în vest în comparație cu restul țării. Totuși, un partid cu un discurs axat pe descentralizare și regionalizare va putea găsi probabil un teren politic fertil. Precedentul creat prin destituirea unui primar prin amendamente legale cu dedicație poate lovi mâine în orice regiune istorică a României.

Iar în comunitățile multietnice și multiculturale din țară, partidele identificate drept cauză pentru cele două „reglări de conturi” la nivel central și anume PSD și AUR, vor avea nevoie de un efort mai mare pentru a rămâne relevante pe plan local. În Câmpia de Vest oamenii sunt deja convinși că dincolo de geografie, Bega, Mureșul și Crișurile se varsă mai întâi în Tisa, iar apoi în Dunăre, dinainte de Dâmbovița.

0 comments
1 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Andrei Coltea pe Comunitatea Liberala
Idei

„Evoluție relativ stabilă” a turnului PISA

de Andrei Colțea
scris de Andrei Colțea

În Grădina Maicii Domnului, unde până și naționalismul crește sănătos, udat de fariseicuriști și miconosite, peste jumătate dintre copiii de cincisprezece ani nu ating nivelul minim de competență la matematică: 52%. La lectură, 48%, față de 42% în 2022. Cele mai slabe rezultate la testele PISA din 2006 încoace, iar din 2015 ponderea elevilor sub nivelul minim a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, 9 la lectură și 7 la științe.

„O evoluție relativ stabilă” zice ministerul needucației, de parcă ar trebui să ne bucure alunecarea graduală spre nivelul țărilor africane.

Din 2015 la Educație s-au perindat zece titulari și unsprezece mandate, plus interimatelele. Ministrul de azi, tot interimar, a precizat din ajun că testele sunt anterioare mandatului său (bineînțeles, nu există nicio secundă din ultimii zece ani pentru care cineva anume să răspundă) ocupând o funcție publică al cărei mandat începe după rezultate și se încheie înaintea consecințelor.

A doua obiecție oficială a fost că nu suntem membri OCDE, ci doar în proces de aderare, deci comparația cu media OCDE ne dezavantajează. Cu alte cuvinte ne-am înscris singuri la examen și acum contestăm baremul.

Între 2015 și 2025, arată OCDE, elevii dezavantajați din România au coborât, iar cei avantajați au rămas stabili. Între sfertul superior și cel inferior al distribuției socioeconomice sunt 122 de puncte, față de circa 85 în OCDE, iar între urban și rural, 109 puncte la matematică. Suntem în primele zece țări din nouăzeci și una la inegalitatea dintre școli și aproximativ jumătate din rezultatul unui elev ține de instituția în care a ajuns, nu de capacitățile lui. Școala românească pare un mecanism de sortare, confirmând administrativ poziția socială cu care copilul a intrat pe ușă.

PISA e invocată în unele zone ale bulei drept explicație pentru votul suveranist. Dacă 38,5% dintre adolescenți sunt sub pragul minim simultan la toate trei domeniile, electoratul suveranist nu e o anomalie corectabilă prin campanii de comunicare, ci o anomalie comandată în rate de câteva decenii.

La învățarea în lumea digitală, unde pragul de referință e nivelul 3, nu 2, avem 442 de puncte față de 500 media OCDE și 57% dintre elevi sub prag (cel mai mare decalaj dintre toate cele patru probe), exact la competența vândută drept punctul nostru forte. Nu ne-a distrus AI-ul, pentru că vedem că 40% dintre elevii români îl folosesc săptămânal pentru învățare, sub media OCDE de 46%. Doar că îl folosim prost, la redactarea temelor, unde suntem peste medie, 33% față de 29%, iar abstinenții sunt pe cale de dispariție: 9%, față de 14% în OCDE, ceea ce arată că diferența nu o face utilizarea, ci îndrumarea. 72,6% dintre elevii noștri declară că au învățat la școală să evalueze informația generată de AI, peste media OCDE, într-un sistem în care jumătate nu evaluează nici informația generată de un manual.

Nu avem de-a face cu o criză, ci cu o stare de funcționare, întreținută de consensul tacit că educația e un capitol bugetar, nu o condiție de existență a țării. Legea din 2011 cerea 6% din PIB pentru educație și a fost prorogată prin ordonanță, an după an, mai bine de un deceniu. În 2023 am rezolvat problema nerespectării românește, renunțând la prag. Legile noi cer minimum 15% din cheltuielile bugetului general consolidat. Aplicarea a fost amânată pentru 2024, apoi pentru 2025, apoi, prin ordonanță, „începând cu anul 2026″. A venit 2026, primul an în care textul chiar e în vigoare. Cheltuielile bugetului consolidat sunt estimate la 864,3 miliarde de lei, deci pragul legal înseamnă 129,6 miliarde. Capitolul „Învățământ” din legea bugetului: 62,1 miliarde, adică 3,04% din PIB. Chiar și adunând, cum face ministrul, tot ce ține de educație din celelalte bugete și din PNRR, undeva la 4,5% din PIB, rămânem la vreo 37 de miliarde sub lege. Un stat care își amână propria lege cincisprezece ani la rând nu are dreptul moral să se mire că jumătate dintre copiii lui nu înțeleg un text.

Nici miniștrii nu par că înțeleg textul de lege, un analfabetism funcțional de Monitor Oficial care are doar trei posibile explicații (care nu se exclud): incompetență de nivel apocaliptic, politizarea învățământului și trădarea națională. Există tot mai multe voci în spațiul public care afirmă că subminarea educației e o strategie PSD de a-și conserva baza electorală. Dacă ar exista măcar o picătură de adevăr în această afirmație, consecințele ar trebui să fie mult mai grave decât orice altă infracțiune din codul penal. A pune intenționat niște imbecili în fruntea unor instituții care modelează viitorul acestei țări este, indirect, tot o formă de trădare. Am fost prea mult timp prea moderați în legătură cu acest subiect. Eu nu mai am de gând să fiu, și în ciuda faptului că nu veți fi probabil de acord cu mine (ținând cont și de abuzurile justiției din ultima vreme) solicit anchete penale pentru acțiunile decidenților din educație din ultimii cel puțin 20 de ani. Nu văd cum altfel să oprim această evoluție relativ stabilă spre prăbușire.

Singurul lucru cu adevărat stabil în România e stabilitatea cu care ne mințim unii pe alții că lucrurile sunt ok, la umbra turnului PISA care stă să cadă pe ce a mai rămas din fragila noastră democrație.

0 comments
0 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
InternLa zi

Cum să-ți bați joc de binele public

de Rodica Culcer
scris de Rodica Culcer

Constatând – a câta oară? – că șeful Sistemului nu reușește să-și îndeplinească îndatorirea stabilită de Constituție de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, încercăm să deslușim cauzele acestui eșec pentru care Nicușor Dan îi face responsabili pe toți, în afară de sine, deși a lui este prerogativa desemnării  candidatului.

Ne izbim de o interpretarea abuzivă a textului constituțional, căci domnul Dan vrea să controleze nu numai majoritatea pe care o poate mobiliza premierul-desemnat, deși  nu este atribuția sa, ci și viitorul guvern. Lipsit de susținerea unui partid politic propriu, președintele încearcă să se folosească de partide și să le compromită în același timp. Nu este deci de mirare că liderii partidelor nu marșează la artificiile președintelui.

Totodată, este evident că Nicușor Dan nu dorește un premier asociat cu partidele care susțin, de bine, de rău, reformele, adică PNL și USR, ci un independent, care să fie acceptat de PSD, UDMR, puciștii din PNL și adunătura de fragmente politice de esență aurist-șoșocistă. Dar un independent este la fel de slab susținut politic ca președintele independent, deci se află la mâna partidelor.

Așa că periodic, pentru că nu are nicio soluție reală, președintele lansează „pe surse” câte un nume mai mult sau mai puțin exotic, pentru a-i testa viabilitatea. Ultimul, cel de luni, este numele lui Luca Niculescu, care nu a revoltat pe nimeni dar nici nu a stârnit entuziasmul nimănui, tocmai pentru că formula de guvern care i se poate asocia nu este viabilă. Nu vom vorbi deci despre el ca potențial premier decât atunci când/dacă va fi desemnat. Între timp, observăm că, din improvizație în improvizație, datorită obstinației cu care vrea să-l marginalizeze pe Ilie Bolojan și pe toți cei asociați cu el, președintele ignoră cu inconștiență binele public și interesul național: tot mutând spre luna octombrie termenul limită pentru a rezolva cvadratura cercului – adică numirea unui guvern pro-european responsabil și competent, dar fără legături cu Ilie Bolojan, care să fie susținut de campionii risipei banului public din PSD – președintele se apropie tot mai periculos de data de 2 octombrie, când agenția Standard and Poor’s va publica raportul de țară și ne poate retrograda la junk, dacă ne găsește din nou fără guvern cu puteri depline, la aproape cinci luni de la aventura politică orchestrată de Cotroceni împreună cu PSD și AUR care a dus la căderea guvernului Bolojan.

Or, dacă s-ar fi gândit la interesul public, Nicușor Dan și-ar fi folosit toate pârghiile de influență și manevră, care nu sunt puține, pentru a salva guvernul Bolojan și coaliția care îl susținea. Cu calm, a trecut însă peste interesul românilor.

De altfel, despre misiunea publică și binele public nici nu se vorbește prea mult, și nu este de mirare, de vreme ce mass media, care configurează spațiul public, este dominată de televiziuni care reprezintă interesele private ale unor condamnați penal. Merită să ne oprim puțin asupra acestui aspect, ignorat pe nedrept.

Mulți se plâng de partizanatul fără rușine al majorității televiziunilor de știri dar preferă să uite că ar putea exista o contrapondere la dominația intereselor mafiote în spațiului mediatic, și anume societățile publice de radio și televiziune, SRR și SRTV. Din start însă ele au fost sabotate în îndeplinirea misiunii lor publice de către toate partidele, nu întotdeauna prin intervenție directă, deși aceasta nu a lipsit, mai ales la PSD și la PNL, ci pentru că toate partidele au refuzat sistematic să acorde televiziunii și radioului publice un statut legal care să le protejeze de ingerințe și să le asigure independența necesară pentru a servi interesele cetățeanului.

Din acest punct de vedere, politicienii au trădat interesul public perpetuând cu bună știință un cadrul legal care compromite realizarea misiunii publice a SRR și SRTV, indiferent de bunele intenții pe care, în câteva perioade discontinue, le-au avut conducătorii și managerii lor: nici cel mai bine intenționat PDG al SRTV nu este imun la pumnul de fier pe care politicul i-l poate aplica oricând, căci Parlamentul poate demite CA al TVR și al SRR prin simpla respingere a raportului de activitate.

Nu căutați în legea 41/1994 un text similar cu prevederea din legea televiziunii publice suedeze, care obligă instituția la o abordare critică a puterii politice, în speță a guvernului. Aceeași lege suedeză prevede totodată mecanisme care protejează conducerea televiziunii publice de schimbările structurii politice a Parlamentului.

Cazul SRTV a revenit recent în atenția publică datorită abuzului CCR, care a anulat și hotărârea Parlamentului de numire a Adrianei Săftoiu în funcția de PDG, deși nu făcuse obiectul contestației AUR, dar esența problemei SRTV este cu totul alta și ține de legea 41/1994, în baza căreia funcționează instituția.

Această lege, nemodificată în mod deliberat de 32 de ani, legitimează conflictul de interese și politizarea, ca puține alte legi rămase în vigoare. Nu numai că instituie un algoritm politic pentru alcătuirea Consiliului de Administrație, dar permite ca partidele să-și aleagă reprezentanții din rândul angajaților TVR!

PSD a procedat frecvent în acest mod, la fel și AUR în recentul CA, și nimeni nu se întreabă nici cât de imparțiali mai pot fi realizatorii care reprezintă un partid politic, nici cât de corecți mai pot fi ei când votează bugetul instituției, adică își finanțează propriile emisiuni.

Nu mai vorbim de unii parlamentari și de reprezentanii salariaților, care și ei au cerut cu insistență să li se „dea” emisiuni în grila de programe – pe care tot ei o votează!

Dacă acesta nu este conflict de interese, atunci cum poate fi el definit? Mai mult, nu există nicio grilă de criterii profesionale pentru selectarea membrilor CA, care trebuie să aprobe decizii administrative și financiare.

Așa a ajuns membru CA al TVR un reprezentant al trustului Intact, al lui Dan Voiculescu (deci al concurenței directe), sau diverși interpreți de jazz, folk și alte genuri muzicale. În plus, multă lume nu știe dar fostele conduceri ale SRTV au acceptat contracte colective de muncă prin care sindicatele aveau dreptul la un reprezentant în fiecare comisie de concurs și puteau desemna pe cine voiau, deci puteau interveni direct în activitatea editorială.

Faptul că o asemenea lege poate sta la baza funcționării unei instituții media de interes public este în sine un scandal și o rușine a clasei politice, care a refuzat orice tentativă de redactare a unei noi legi.

Fair is fair: în 2005, Raluca Turcan, care prezida Comisia de cultură și mass media, redactase un proiect mult mai decent, după ce se consultase cu reprezentanți ai profesiei și ai societății civile, dar nici măcar PD, partidul ei de atunci, nu a susținut-o.

Și acolo s-a oprit orice efort de reformă a instituției, pentru că între timp politicienii s-au crezut mai bine serviți de televiziunile de știri private cu care aveau diverse aranjamente, sistem care a culminat cu finanțarea televiziunilor mogulești de astăzi din fonduri publice, via subvenția de partid.

Astfel, nimeni nu mai este interesat de TVR ca instituție media în slujba cetățeanului, ci doar ca instituție prin care banul public poate fi redirecționat spre contracte de achiziții cu firme de partid, și care servește din când în când și ca vector de comunicare politică.

De aceea, cazul SRTV și al SRR este emblematic pentru modul în care partidele trădează interesul public, sau nici măcar nu îl înțeleg. Modelul celor două instituții este replicat în toată sfera publică și demonstrează elocvent că, atunci când golești de conținut o instituție publică, favorizezi cu asupra de măsură interesele private care nu au nicio obligație să servească binele public.

Așa cum au sabotat exercitarea misiunii publice a TVR, în ciuda eforturilor eroice a unora dintre angajații instituției, oamenii politici au deformat și celelalte instituții și sisteme furnizoare de servicii publice, de la justiție la educație și sănătate.

Singurul care a încercat să reformeze salutar educația a fost Traian Băsescu, dar legea rezultată din recomandările comisiei constituite de el a fost demontată frază cu frază de PSD, iar atunci când tot Traian Băsescu a încercat să reformeze sistemul de sănătate, Sistemul a sărit în aer și a organizat demonstrații de stradă.

Nicușor Dan se afla și el printre protestatari, deși susține că era acolo pentru alte scopuri. Despre justiție, unde legile au fost modificate împotriva intereselor justițiabililor, am vorbit atât de mult încât, din decență, nu mă repet, iar despre sectorul de stat din economie s-a vorbit de asemenea suficient în ultima vreme încât să înțelegem că el nu funcționează decât pentru neo-nomenklatură și pentru clientela politică și că, la acest capitol, sindicatele, mai ales cele aservite PSD, nu sunt apărătorul, ci inamicul, interesului public.

Cum să funcționeze deci corect o țară în care instituțiile de interes public sunt sabotate de legiuitor iar cele de control sunt subordonate corupților? Nu întâmplător se întreabă procurorul CSM Claudiu Sandu de ce nu vedem nicio anchetă a Inspecției judiciare în cazul zborului privat spre Mykonos în care judecătorul CCR Cristian Deliorga și președintelei tribunalului Constanța se aflau alături de politicieni și oameni de afaceri condamnați penal, pe banii Camerei de Camera de Comerț și Industrie, adică ai firmelor private românești.

În schimb luni, când scandalul zborului spre Mykonos ar fi trebuit să fie capul de afiș al televiziunilor de știri, prioritatea tuturor era fumigena Luca Niculescu și, pentru Antena3, imaginile de pe camerele de supraveghere de la Parlament pe care se vedea cum președinta CCR, Simina Tănăsescu, se ducea la întâlnirea, recunoscută public, cu premierul Bolojan. Penibilă diversiune a propagandiștilor Varanului, dublată de penibila omisiune și/sau bagatelizare a celorlalte televiziuni.

Ca să mai aibă o șansă, inclusiv economică, România ar trebui re-întemeiată pe legi corecte, de esență liberală, generate de respectarea interesului public și a autonomiei unui spațiu public nepolitizat, și guvernate de principiul separării puterilor în stat.

Dacă ceea ce spun pare o utopie este numai pentru că spațiul public a devenit atât de profund viciat încât nimeni nu se mai miră că, după cum a scris Monseniorul Vladimir Ghica, „binele se face atât de rău și răul atât de bine”.

0 comments
1 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Extern

Alegerile regionale în Germania: un seism politic care ar putea arunca în aer și scena politică din Berlin

de Sven Gerst
scris de Sven Gerst

Saxonia-Anhalt a fost caracterizată istoric printr-un vot de protest puternic, o volatilitate electorală ridicată și o loialitate de partid relativ scăzută. Prin urmare, este de așteptat ca rezultatele de aici să arate întotdeauna ceva mai radical decât tabloul de la nivel național.

Însă de această dată situația este diferită. Asistăm la un seism politic — unul care ar putea arunca în aer și scena politică din Berlin. Până la urmă, există un motiv bine întemeiat pentru care atâtea publicații internaționale relatează despre acest scrutin regional.

La această oră, BSW (Bündnis Sahra Wagenknecht) trece la limită pragul electoral de 5%. Intrarea sau neintrarea lor efectivă în parlamentul regional contează, evident, pentru aritmetica parlamentară finală; dincolo de aceste calcule matematice, putem desprinde însă câteva observații de ansamblu foarte interesante.

Iată proiecția actuală:

După cum puteți vedea, AfD (partidul populist de extremă dreaptă) este pe cale să obțină cel mai bun rezultat din istoria sa — și, foarte probabil, cel mai mare scor înregistrat de vreun partid politic în Germania în ultimele decenii. De remarcat este că au reușit această performanță mobilizând cu precădere foștii non-votanți (vom reveni asupra acestui aspect), ceea ce a propulsat prezența la urne la un impresionant procent de 78%.

Spre deosebire de alegerile din Baden-Württemberg pe care le-am analizat acum câteva luni, acest deznodământ era totuși previzibil. Este practic în deplină concordanță cu sondajele dinaintea votului. Ceea ce face ca acea perplexitatea / stupoarea partidelor tradiționale să fie cu atât mai greu de înțeles.

Iată câteva sondaje din ultimele două săptămâni care confirmă această perspectivă:

Iată câteva concluzii cheie pe care cel mai probabil nu le veți găsi în analizele din presa mainstream:

 

  1. Procesul de realiniere politică în plină desfășurare

Deși aceasta ar putea fi cea mai importantă concluzie, voi trece destul de repede peste ea. În principal pentru că cititorii mei sunt deja mult prea familiarizați cu această teză.

Însă abordarea de tip „las’ că merge și așa” a elitelor politice, academice și mediatice din Germania a ajuns, în sfârșit, la capăt de drum. Vechiul sistem multipartid începe să se năruie chiar sub ochii lor. Strategia lor de a ignora pur și simplu ascensiunea populistă de pe continent a eșuat lamentabil.

La adăpostul confortabil oferit de Brandmauer (cordonul sanitar), AfD a cimentat o coaliție largă de alegători — o coaliție adesea incoerentă ideologic și uneori de-a dreptul contradictorie. Dar tocmai acesta este miezul problemei. Populismul nu este o modă trecătoare; a venit și a rămas printre noi. Dacă nu îl înfrunți direct, își va putea ascunde în continuare ambiguitățile și contradicțiile interne…

Asistăm acum la o reconfigurare a sistemului de partide în jurul a două mari blocuri: un bloc liberal-democratic mainstream (CDU, SPD, Verzii și, din ce în ce mai mult, chiar Die Linke, care și-a înlocuit practic vechiul bazin electoral cu alegători urbani cu studii superioare, adică ceea ce Piketty numește „Stânga Brahmană”) și un bloc populist anti-sistem (AfD și părți din BSW).

Cel mai grăitor indiciu că această realiniere este în plină forță este graficul de mai jos, care ilustrează migrația votanților către AfD:

Migrația votanților către AfD

Epoca depolitizării neoliberale și tehnocratice s-a încheiat. Vedem o creștere a prezenței la vot și mobilizarea unui electorat anterior pasiv, condusă în mod special de AfD. Acest fenomen se înscrie într-un proces mai amplu de repolitizare vizibil la nivelul întregii Europe.

Iar sondajele de la ieșirea de la urne explică de ce funcționează acest lucru: alegătorii AfD consideră într-o majoritate covârșitoare că partidul le înțelege problemele mult mai bine decât alternativele.

Înțelegerea problemelor cetățenilor de către AfD

În acest sens, AfD exploatează o prăpastie tot mai adâncă de reprezentare, legată în special de temeri de ordin cultural precum migrația, siguranța internă și deconectarea elitelor. Pentru a confirma acest aspect, priviți a treia coloană din graficul AfD: îngrijorarea că „sich die Art und Weise zu leben in Deutschland zu stark verändert” (adică „modul de viață din Germania se schimbă mult prea mult”): 85% !!!

Percepția asupra schimbării modului de viață

Mai mult, AfD nu mai reprezintă doar un vot de blam. Alegătorii îi atribuie din ce în ce mai mult o capacitate reală de a rezolva probleme, iar acest salt de percepție este remarcabil: +26%!

Competența atribuită în rezolvarea problemelor

Concluzia evidentă, pe scurt, este că alegătorii percep tot mai clar AfD drept un partid politic așezat, de sine stătător (ceea ce nu înseamnă establishment), și nu o mișcare de protest efemeră.

Iată poate un ultim grafic frapant pentru a încheia această secțiune: CDU a devenit practic o relicvă a consensului electoral din epoca „boomer” a vechii Republici Federale (BRD). A pierdut complet legătura cu generațiile tinere. De-a dreptul uluitor, de fapt.

Structura pe vârste a electoratului CDU

 

  1. Aceste alegeri sunt în totalitate despre guvernul federal de coaliție

Spre deosebire de scrutinul interesant, dar oarecum atipic din Baden-Württemberg de la începutul acestui an, acesta este în foarte mare măsură despre guvernul Merz. Aproape 90% dintre alegătorii AfD își descriu opțiunea drept un vot de protest și un semnal de alarmă tras coaliției de guvernare:

Votul AfD ca vot de protest

De altfel, coaliția guvernamentală (adesea descrisă ca ultima șansă a vechiului centru politic) este complet la pământ în sondaje. În acest punct, este perfect justificat să fie considerată cel mai nepopular guvern din întreaga istorie a Republicii Federale.

Vechiul centru politic al RFG a eșuat… și este acum demantelat în timp real. CDU a pierdut practic mai mult de jumătate din electoratul său din Saxonia-Anhalt (o prăbușire de aproape 20 de puncte procentuale!). Sincer vorbind, nu am mai văzut niciodată așa ceva.

Aproape 70% dintre foștii alegători CDU afirmă că văd aceste alegeri ca pe un protest împotriva performanței cabinetului Merz:

Foștii alegători CDU și votul de protest

Această perspectivă este întărită dacă analizăm principalele motivații ale alegătorilor — care par incredibil de fragmentate și lipsite de coerență. Nu cred că putem trage prea multe concluzii limpezi din ele. De pildă, o mulțime de votanți afirmă că „securitatea socială” a contat cel mai mult pentru ei. Însă votul de protest rămâne un indicator mult mai fidel pentru ceea ce se petrece în realitate. Există o senzație difuză, dar adânc înrădăcinată, că lucrurile din țară merg pur și simplu într-o direcție greșită. Aceasta este probabil cea mai potrivită lectură a situației, chiar dacă, evident, este mult mai puțin analitică…

Motivațiile principale ale votanților

Alte sondaje arată rezultate destul de diferite. E greu de extras o logică clară din aceste date. Prin urmare, aș rămâne la interpretarea mai amplă pe care am avansat-o mai sus.

Comparație sondaje alternative

 

  1. AfD descoperă forța unui leadership carismatic

Am mai adus în discuție acest concept anterior: „Epoca Politicianului”. În esență, resurecția populistă a repus pe tapet noțiunea de lider carismatic. Iar acest lucru a reprezentat, istoric vorbind, una dintre marile vulnerabilități ale AfD. Partidul s-a chinuit mereu să dezvolte un asemenea tip de cadre politice.

Odată cu Ulrich Siegmund (o prezență agreabilă, mereu zâmbitor, abordabil etc.), ei descoperă acum ce iese când amesteci un bazin uriaș de votanți de protest, luxul de a ține laolaltă o coaliție eterogenă care nu a fost încă măcinată de compromisurile guvernării reale și o figură de lider carismatic.

Oamenii s-au săturat până peste cap de o clasă politică tehnocrată, antrenată să vorbească exclusiv prin clișee și comunicate lustruite de LinkedIn. Ce mi s-a părut remarcabil: în noaptea alegerilor, Siegmund se afla pe scenă alături de ceilalți lideri ai partidului (Alice Weidel și Tino Chrupalla), după care și-a invitat soția alături de el, declarând că ea a fost o parte esențială a victoriei. Acest gest poate părea de-a dreptul banal pentru cititorii mei din afara Germaniei. Și totuși, în politica germană, unde politicienii se feresc instinctiv de tipul de personalizare și grandoare din politica americană, momentul a părut o gură de aer proaspăt.

Astfel, pentru prima dată, AfD pare să fi dezvoltat ceea ce germanii numesc un Kandidatenfaktor (efectul candidatului): alegători atrași către partid de farmecul personal și carisma celui care deschide lista.

Efectul candidatului

 

  1. Aceste alegeri funcționează ca un catalizator

Deși Saxonia-Anhalt în sine (din motivele arătate anterior) nu ar trebui să influențeze decisiv politica națională, acest scrutin o va face aproape sigur. În principal pentru că oferă muniție proaspătă acelor curente din CDU care doresc înlăturarea Brandmauer-ului (cordonul sanitar).

În situația actuală, AfD nu întrunește o majoritate absolută. Iar reprezentanții săi au declarat că vor guverna doar cu o majoritate clară — pe care au ratat-o la mustață, pentru câteva mandate. Însă nici în cealaltă tabără nu există vreo majoritate conturată. Chiar și o ipotetică coaliție „Frankenstein”, alcătuită din CDU, SPD, Verzi și Die Linke, rămâne sub linie. BSW, la rândul său, a anunțat că dorește să rămână „neutru”.

Acest context plasează CDU într-o poziție aproape imposibilă. Dacă va încerca să susțină un guvern minoritar sau o formulă de tranziție, presiunea internă va deveni uriașă. Nu este exclus chiar ca anumiți deputați regionali să treacă baricada și să ofere AfD majoritatea necesară.

De altfel, marja de manevră este extrem de îngustă: orice înțelegere cu Die Linke (sau chiar tolerarea tacit a guvernului de către aceștia) ar încălca rezoluțiile interne ale CDU. O astfel de mișcare ar deschide un nou front în partid și l-ar putea afunda într-o spirală descendentă și mai accentuată.

Opțiuni de coaliție și aritmetică parlamentară

Iată de ce aș evalua acum la peste 70% probabilitatea ca guvernul Merz să cadă înainte de termen. Privind la viitoarele alegeri regionale și la dinamica politică generală, pur și simplu nu văd un scenariu plauzibil prin care acest cabinet să reziste până în 2029.

Anumiți analiști (a căror opinie o prețuiesc) merg până la a spune că guvernul Merz va cădea în decurs de 12 luni. Tensiunea din oala sub presiune este deja mult prea mare.

 

  1. FDP trebuie să ia în serios poziționarea sa strategică

Voi fi destul de scurt și aici, întrucât am discutat subiectul de nenumărate ori. FDP a fost pur și simplu măturat din parlamentul regional din Saxonia-Anhalt — unde, ironic, încă făcea parte din coaliția de guvernare. Iar deznodământul era perfect previzibil, stați liniștiți. Nu exista nicio posibilitate ca FDP (în condiția în care se găsește acum) să poată emite pretenții într-un scrutin atât de polarizat. Cu sondaje care au cotat partidul undeva la 3% pe aproape toată durata campaniei, el nici măcar nu a mai existat pe radarul potențialilor votanți tactici.

Însă scrutinul ne-a oferit o radiografie utilă a mecanismelor interne din (fosta) sa bază electorală, care este acum scindată aproape simetric între blocul de protest populist și cel centrist. La propriu, 55 la 45 (vedeți mai jos).

Împărțirea electoratului FDP: 55/45

Iar o asemenea coaliție electorală este pur și simplu nesustenabilă în noile realități politice. FDP trebuie să tranșeze în sfârșit cărui segment dorește să se adreseze.

Fie pornește la recuperarea electoratului liberal cosmopolit, împrăștiat acum între partidele fostului centru — și probabil cel mai bine coagulat și reprezentat de către Verzi (care s-au dovedit din nou remarcabil de stabili). Fie încearcă să acapareze terenul care se deschide printre alegătorii dezamăgiți ai CDU (pe măsură ce acel partid se îndreaptă spre colaps).

 

0 comments
1 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Cristian Preda pe Comunitatea Liberala
InternLa zi

Ce e naționalismul cuviincios și ce i se poate opune

de Cristian Preda
scris de Cristian Preda

În 2016, atunci când publica ediția revizuită a cărții Cumpăna României, Călin Georgescu păstra cam toate ideile pe care le expusese în cea dintâi*. De pildă, ideea că nu e un om politic, dar are un proiect de țară. Relua și definiția acestuia: nișa unică pe care fiecare stat o poate descoperi pentru a se dezvolta și, astfel, pentru a dezvolta lumea. Nișa românească era satul. Iar mijlocul de a-l dezvolta erau „cei 25 de cm de pământ care se numesc sol”. Unul ieșit din comun, explica acest absolvent de agronomie, căci „orice sămânță aș pune în orice sol din lumea asta, nu crește roșia așa cum crește în România”.

Al doilea mijloc chemat în ajutor pentru a ocupa nișa era Marea Neagră. De fapt, portul Constanța, care ar fi mai bun decât orice aeroport – zicea CG –, fiindcă face legătura și cu Mediterana, și cu Caspica. Pe listă urmau apele termale, care fac din România un paradis în care ar putea debarca „vârsta a treia din orice țară a Europei”. Al patrulea mijloc e codrul, fiindcă aflăm că, la fel ca și-n cazul roșiei, am avea și atunci când vine vorba despre gena pădurii, un cert avantaj față de Germania. Semințele românești ar face din toată Europa un codru.

Ultimul mijloc, cel mai original, ar fi o nouă industrie: „E o idee care ar putea părea caraghioasă: industria calului. Știți că la fiecare 5 minute, în această lume este o cursă de cai? Este, de fapt, cel mai bănos sport, peste tot în această lume. România poate împușca doi iepuri dintr-un foc: o dată, pentru că are cea mai mare capacitate de a îngriji acest nobil animal, în condițiile geomorfologice pe care le are, și în al doilea rând, pentru că îngrijirea unui cal presupune 12 meserii, de la fierar la pielar și tâmplar și altele asemenea. Or, ideea esențială este cum să faci ca această țară să aibă șomaj zero. Și se poate face lucrul acesta!”.

Georgescu avea și alte idei crețe: să elimine hrana nesănătoasă prin taxare, sau să revenim la economia noastră din perioada interbelică, când creștinismul ar fi echilibrat piața. O afirmație lipsită de sens, dar pe placul unora care nu pricep nici ce e economia, nici ce e Biserica. Același Georgescu se războia cu supermarketurile, dar și cu Noua Ordine Mondială Neoliberală.

Aici întâlnea adevărații neomarxiști din România, din grupusculele radicale de stânga, lipsite de reprezentare parlamentară. Dar și pe naționaliștii mai vechi, căci neoliberalismul mai însemna pentru el ceva, și anume jefuirea țării prin vinderea ei „pe doi țechini” către europeni.

De fapt, spunea CG, „nu am intrat în UE pentru că am fost noi deștepți. Noi am intrat în UE pentru că ne-a dorit Uniunea Europeană. Și ne-a dorit din interes: voi, România, aveți resurse primare, noi, Uniunea Europeană, nu mai avem, pentru că le-am exploatat, acum ne pare rău, dar asta este. Vă avem însă pe voi, puteți fi o colonie pentru noi, ca să extragem de la voi resurse”. Denunțarea colonialismului îl plasa iar lângă stângiști ca Ernu, Rogozanu sau Baghiu. Se despărțea, însă, de ei, când propunea alternativa la neoliberalism, căci nu se gândea la un stat ultra-social, ci la ce ne-au lăsat Decebal și Mihai Viteazul, adică „speranță și îndârjire în lupta pentru apărarea gliei străbune”.

Tot el explica faptul că tradiția a fost ținută în viață de „mamele creștine, mucenicii din închisori și eroii de prin munți”. Dar și de un lider de la Est, creștin-ortodox și el, Vladimir Putin. Doar fostul kaghebist ne-ar putea feri de relele pe care le reprezintă, după mintea lui Georgescu, Noua Ordine Mondială Neoliberală și drepturile omului.

Noutatea din 2016 era una singură: numele acestei doctrine. Georgescu îi zicea, folosind o expresie împrumutată de la Petre Țuțea, „naționalism cuviincios”. Alternativa la acest naționalism nu e o altă varietate a respectivei ideologii. Liberalismul, ecologismul, creștin-democrația, social-democrația sau chiar conservatorismul ar fi adversare mai puternice. Dacă sunt formulate coerent și îmbrățișate cu consecvență.

 

*Am reformulat în acest text câteva pasaje din cartea mea Ideologii și ideologi în România contemporană, apărută la Humanitas în toamna lui 2025.

0 comments
2 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
ExternIntern

Cauza Merkel a întâlnit efectul Nicusor

de Andrei Colțea
scris de Andrei Colțea

“Valoarea compromisului este pusă sub presiune din ce în ce mai mult”. Ironic, aceasta fraza aparține persoanei care a compromis arta compromisului, primita marți la Cotroceni de unul din efectele politice ale acțiunilor sale. Nu întâmplător, Nicușor Dan a fost singurul lider politic european care a primit-o pe Angela Merkel la lansarea volumului său de memorii, pompos intitulat „Libertate. Amintiri 1954–2021”.

Nu vreau sa pic in capcana analiștilor de canapea, care critica actiunile decidentilor in retrospectiva, bucurandu-se de acces la consecințele acțiunilor respective. Este foarte greu sa intelegem contextul in care s-au luat aceste decizii, însă cazul Angelei Merkel este mai special. Ea întruchipează acel tip de lider european captiv in dinamici birocratice si jocuri de interese pe termen scurt, acționează anti-strategic si cedează ideea de viziune populismului de frica de nu promite prea mult.

Mai mult, disprețul față de negociere se produce, cu o regularitate previzibilă, ori de câte ori deciziile majore sunt prezentate cetățenilor nu ca alegeri negociabile între interese legitime, ci ca imperative morale în fața cărora dezacordul devine o problemă de caracter. Este exact stilul de guvernare pe care Angela Merkel l-a practicat, cu bună-credință și cu efecte devastatoare, în deceniul care a modelat Europa de astăzi.

În aprilie 2008, la summitul NATO de la București, Germania lui Merkel a blocat, împreună cu Franța, acordarea Planului de Acțiune pentru Aderare Ucrainei și Georgiei, în ciuda insistențelor administrației americane (culmea, GW Bush a avut mai multa viziune strategică). Optsprezece ani mai târziu, întrebată în același oraș dacă și-a schimbat părerea, Merkel a răspuns că decizia a fost corectă. Este o palmă a istoriei dată unei forme imbecile de consecvență sa te întorci în orașul în care ai spus „nu” ca să spui „nu” a doua oară, în timp ce, la câteva sute de kilometri nord-est, țara despre care era vorba stă în tranșee de patru ani și jumătate, fără armistițiu și fără perspectiva unuia.

Doctrina „Wandel durch Handel” (schimbare prin comerț) nu a fost o eroare de calcul, ci un act de credință că interdependența comercială produce liberalizare politică, că un stat care vinde gaz nu poate declanșa un război, că economia disciplinează istoria. Nord Stream 1 a fost finalizat după invadarea Georgiei, iar Nord Stream 2 a fost promovat după anexarea Crimeei. Ambele au fost apărate ca „proiecte comerciale”, într-un limbaj tehnic care avea rolul de a face nediscutabil ceea ce era, de fapt, o alegere strategică cu rezultatul ca Europa a plătit, timp de un deceniu, bugetul statului care avea să o atace. Rusia nu a inventat frustrările europene, nu ea a produs dezindustrializarea, criza euro, criza migrației, senzația de dezorientare a clasei de mijloc. Rusia însă le-a amplificat sia  proficat de pe urma lor. Banii europeni pe gaz au intrat în bugetul federal rus, iar bugetul federal rus a finanțat aparatul de influență (televiziuni internaționale, ferme de troli, împrumuturi către partide radicale occidentale, rețele ecleziastice în spațiul ortodox, campanii coordonate pe rețele sociale). Europa și-a plătit practic propria destabilizare, iar Merkel a fost cea care a semnat facturile. Ar fi trebuit să vadă încotro merg lucrurile, costurile geopolitice ale încercărilor sale de a salva cu orice pret desuetă industrie germană (care in curand va fi falimentată de China)? Eu cred ca da.

Decizia din 2015 de a primi oameni care fugeau de un război nu a fost o crimă morală, si poate cel mai decent lucru pe care l-a făcut Merkel în șaisprezece ani, însă o decizie cu efecte structurale asupra tuturor statelor membre a fost luată unilateral, comunicată ca imperativ moral și nu ca politică publică negociabilă, și impusă apoi partenerilor est-europeni prin cote. In momentul în care transformi o dispută de politică publică într-un test moral, orice dezacord devine automat erezie, iar orice eretic devine in cele din urma credincios al unei alte biserici. suveranismul nu este o ideologie, ci o religie seculară, iar religiile nu se hrănesc cu date, ci cu sens. Ele au nevoie de o narațiune a decăderii, de o clasă vinovată de decădere și de promisiunea unei restaurări. Merkel a fost, pentru această teologie, un dar divin, o femeie cu formație științifică, vorbind în propoziții tehnice, luând decizii ireversibile în numele unei moralități pe care nu o supunea votului. Greu se poate construi un diavol birocratic mai convingător.

Angela Merkel nu a creat extremismul de dreapta, însă i-a furnizat, involuntar, ingredientele necesare. AfD a fost fondată în 2013 ca partid anti-euro (produs direct al gestionării germane a crizei zonei euro, în care austeritatea a fost administrată ca pe o problemă de igienă contabilă pe care o mai intalnim si astazi la Bolojan, nu ca pe o dramă socială). În vara lui 2015, AfD se scufunda în sondaje, la trei-cinci procente, măcinată de conflicte interne. A fost salvată de decizia din septembrie privind migratia, si in 2017 intra în Bundestag cu 12,6%. Astăzi conduce sondajele naționale, cu 27–28%, înaintea blocului CDU/CSU al cancelarului Merz, iar în Saxonia-Anhalt (unde se votează pe 6 septembrie) devansează conservatorii cu aproape douăzeci de puncte și ar putea da primul land guvernat de extrema dreaptă din istoria Germaniei federale.

Revenind la ale noastre, România nu are presiune migratorie, fiind o țară de emigrație, cu patru-cinci milioane de cetățeni plecați, dependentă structural de forță de muncă importată. Nimic din realitatea materială românească nu justifică o politică anti-migrație, si totuși cadrul a fost importat intact, cu tot cu vocabular, cu tot cu imagini, cu tot cu panică. Faptul că românii au preluat integral o teologie construită pentru o problemă germană, într-o țară care nu are acea problemă, spune tot ce trebuie știut despre natura fenomenului. AUR a crescut de la 9% în 2020 la aproape o cincime din electorat în 2024. A urmat anularea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, ascensiunea lui Călin Georgescu, iar în mai 2025 un cândidat suveranist a luat peste 40% în primul tur. Nu pentru că românii ar fi fost convinși de argumente despre migrație, ci pentru că li s-a oferit un sens într-o țară care nu mai producea niciunul.

Nicușor Dan este produsul acestor dinamici. A fost ales cu aproape 54% în turul al doilea nu în urma unei adeziuni la un proiect (ce mai înseamnă sau ce a însemnat Romania Onesta ?) ci în urma unui reflex imunitar. Mandatul său a fost, în esență, negativ: nu Simion, pentru care am acceptat pana si anularea alegerilor. Aceleași forțe care au produs 40% pentru suveranism au produs, prin reacție, președintele actual. Cauza și efectul stăteau, marți, în același birou de la Cotroceni.

Mai mult: Nicușor Dan este, tipologic, un produs merkelian. Tehnocratul pașilor mărunți, administratorul procedurii eterne, anti-carisma ca metodă de guvernare. Ca și Nicușor, Merkel a guvernat ca administrator o epocă ce cerea o narațiune. Administrația nu produce sens, iar când liberalismul externalizează sensul către procedură, către consens tehnic și către bunele maniere instituționale, el nu elimină nevoia religioasă a societății, ci doar refuză să o alimenteze (cererea de sens, ca orice cerere, își găsește mereu oferta). Avem nevoie de un liberalism care poate spune ce vrea, nu doar ce administrează, care are o poveste despre România, nu doar un plan de măsuri, care nu confundă decența cu tăcerea.

Marți, la Cotroceni, cauza a întâlnit efectul. Apoi efectul a mers la catedral asa glorifice nationalismul sanatos, care de fapt nu este un concept, ci o concesie lexicală, o încercare de a recupera vocabularul suveranismului prin adăugarea unui adjectiv igienic (operațiune pe care liberalismul european o repetă de zece ani, cu rezultate previzibile), in lipsa unei narațiuni concurente, confirmând faptul ca suveranismul a câștigat deja bătălia semantica.

In rest, ma abtin sa mai comentez valul de aberații debitate zilnic de președinte. Ca și în legătură cu Trump, am spus deja ce aveam de spus când nu eram in acord cu ‘opinia publica’, iar acum nu mai e nici distractiv nici relevant.

Doar având curajul de a ne recunoaște greșelile le putem repara, putem scăpa de efecte si putem trimite astfel cauzele la groapa de gunoi a istoriei. Poate sunt prea dur cu Merkel, însă ei trebuie sa ii mulțumim pentru Nicușor, pentru nationalismul lui sanatos si chiar si pentru naționalismele nesănătoase.

0 comments
3 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
La zi

Balet prezidențial cu ortodoxism

de Mihai Gabriel Costea
scris de Mihai Gabriel Costea

Există un tip de discurs meschin care produce o iluzie de profunzime tocmai pentru că evită cu o grijă aproape maniacală orice conținut verificabil. Un discurs care defilează confortabil printre cuvinte mari/sintagme precum „valori”, „mărturisire”, „decență”, „naționalism sănătos”, „trecutul (glorios al) acestei țări”, fără să se oprească vreo secundă să definească vreunul. Este tipul de alocuțiune care diagnostichează cu o aparentă luciditate o boală a spațiului public doar pentru a prescrie ca tratament exact simptomul bolii.
Ceea ce a livrat Nicușor Dan la Întâlnirea Tineretului Ortodox este un exemplu aproape didactic al acestui gen de impotență retorică.

Și ar fi fost ușor de expediat ca o simplă alocuțiune protocolar-mediocră, livrată unui public captiv, dacă nu ar fi conținut câteva gesturi de o ipocrizie aproape tipică. Nu doar pentru că sunt sterile în sine, ci pentru că vin de la cel mai înalt birou din stat și pentru că structura lor are o genealogie pe care Nicușor Dan nu și-o asumă explicit, dar pe care o frecventează fizic, spiritual și stilistic.

Primul gest retoric este o invitație adresată tinerilor creștini de a „mărturisi public valorile în care cred”, pe motiv că spațiul public ar fi fost confiscat de „farisei”. Președintele se declară solemn îngrijorat de aderența pe care aceștia o au în societate.

Fariseismul, etalarea virtuții fără acoperire în acțiune, este, într-adevăr, o plagă reală a discursului public românesc. Doar că există o condiție elementară pentru a face o asemenea diagnoză fără să cazi în ridicol: să nu fii tu însuți exemplul cel mai înalt al bolii pe care o deplângi.

Nicușor Dan vorbește despre absența unei „mărturisiri ferme, dar simple și decente” din poziția unui politician a cărui întreagă carieră este un monument închinat ezitării, calculului rece, absenței de poziție și tăcerilor tactice. Când ai la dispoziție cel mai puternic amplificator instituțional din România și alegi să folosești un limbaj birocratic, anemic, exact atunci când societatea cere direcții clare, să te urci pe scenă și să predici altora despre „curajul mărturisirii” devine grotesc. E fariseism politic în stare pură: a cere cetățenilor un curaj civic pe care tu refuzi sistematic să ți-l asumi strategic.

Al doilea gest, și cel mai problematic, este introducerea „naționalismului sănătos” ca antidot simultan la defetism și la demagogie. O sintagmă care face un uriaș efort de seducție electorală și exact zero efort conceptual.

Ce înseamnă, mai exact, „naționalism sănătos”? Nicușor Dan nu spune. Nici n-are cum să spună. Un răspuns clar l-ar obliga să părăsească baletul vorbelor goale și să-și asume o poziție ideologică sau administrativă concretă. O viziune despre stat, o politică publică, o direcție culturală, adică lucruri care pot fi contrazise, dezbătute și criticate aplicat. Or, a exista în spațiul public în sens real înseamnă exact asta: să-ți asumi riscul de a fi contrazis. Nicușor Dan preferă să plutească într-o supă caldă de abstracțiuni convenabile.
Prin ce diferă „naționalismul sănătos” invocat la ITO de naționalismul populiștilor care „se bat cu pumnul în piept”? Tăcere totală. Rămânem cu o formulă cosmetizată, aruncată ca o nadă publicului ortodox, deasupra oricărui dezacord real. Iar problema nu e doar lipsa de definiție, ci gestul în sine: un discurs despre necesitatea mărturisirii valorilor care refuză să spună care sunt acele valori nu e o mărturisire. E doar un exercițiu ieftin de estetizare a politicii.

Dacă ai parcurs vreodată literatura naționalismului românesc interbelic și derivatele sale contemporane, recunoști imediat scheletul retoric folosit de Nicușor Dan. Nu e vorba de o construcție sofisticată, ci de un tic de limbaj asimilat prin frecventare: mai întâi un trecut glorios invocat în termeni deliberat vagi („au fost oameni în locurile astea care au luptat pentru niște valori”), urmat de lamentația că valorile autentice au fost corupte de o modernitate zgomotoasă, continuat cu o smiorcăială victimizantă că „vocea celor care cred și muncesc nu se mai aude”, totul încununat de apelul la o formă pură și necoruptă a identității naționale.

Structura asta este, în esență, retorica neolegionarismului cultural contemporan. Nu a celui cu bâta în mână, ci a variantei sale „spălate”, intelectualizate și parfumate cu tămâie. Acel curent care plânge pierderea românismului autentic atacat de nihiliști pe de o parte și de populiști vulgari pe de alta. Această grilă circulă comod în publicații extremiste reciclate și, mai ales, în comunitățile monastic-conservatoare pe care Nicușor Dan le vizitează cu o regularitate obsesivă.

Mănăstirile și schiturile unde președintele se retrage pentru „liniște” nu sunt simple spații de reculegere neutră. Unele reprezintă noduri ale unui ortodoxism etnic dur, focare de legionarism nostalgic unde memoria unor figuri din Mișcare este cultivată discret sub masca „sfinților închisorilor”. Să livrezi la o adunare de tineret un discurs care preia exact această grilă (naționalismul cel bun, corupt de vremi și neînțeles de societate) nu e o simplă coincidență stilistică. E simptomul unei infecții de limbaj deprinse prin chiliile și curțile pe care le frecventează.

Construcția centrală a textului încearcă o echilibristică jenantă: pe de o parte defetiștii, pe de alta demagogii, iar la mijloc, el, vocea decentă care nu se aude. Elegant. Simetric. Și complet necinstit.
A echivala cele două extreme sub eticheta facilă de „urlete dintr-o parte și din alta” e o formă mizerabilă de false balance. Să pui pe același plan demagogia revanșardă, pro-rusă sau extremistă cu defetismul civic sau cu criticile aduse instituțiilor statului înseamnă să anulezi deliberat orice distincție de gravitate pentru a pozat tu în singurul om rațional din cameră.

Iar soluția propusă, „oameni cu argumente, capabili să asculte”, e o tautologie din care politicianul iese (aproape) imaculat. Nicușor Dan reclamă lipsa unui dialog de substanță, deși propria sa prezență publică se remarcă tocmai prin evitarea sistematică a oricărei dezbateri pe teme fierbinți. El cere de la tineri argumente și ascultare, dar le oferă în schimb o psihoterapie ieftină despre cum „e sănătos să fim diferiți”.
O adunare de talia ITO ar fi putut fi un prilej real de a vorbi deschis despre problemele crunte ale tinerei generații: despre piața muncii, educație prăbușită, exodul creierelor sau starea dezastruoasă a infrastructurii din țară. Nimeni nu-i cerea să livreze platitudinile veșnice și sterile de la Cotroceni, ci să coboare la teme palpabile, valabile pentru orice tânăr din România, indiferent dacă poartă cruce la gât sau nu.
În loc de politici publice, viziune sau proiecte administrative, Nicușor Dan a preferat un mesaj conservator ieftin, croit să atingă sensibilități creștin-ortodoxe, oferind un nou episod de smiorc conservator: lamentația că naționalismul a fost corupt și că nimeni nu-i mai ascultă pe cei buni.
Există un termen extrem de precis pentru practica de a deplânge public lipsa de asumare din societate în timp ce tu însuți livrezi un discurs vag, construit pe scheme neolegionare de victimizare și golit de orice angajament real. Nicușor Dan l-a pomenit chiar în prima frază a discursului său, fără să realizeze că vorbea despre el însuși: fariseism.

0 comments
2 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Idei

Iliberalismul nu e o doctrină, ci un nou sens dat lumii

de Marlène Laruelle
scris de Marlène Laruelle

De ce circulă iliberalismul atât de eficient la nivel mondial? Ceea ce se răspândește este mai puțin o ideologie și mai degrabă o gramatică a geopoliticii. Figuri precum Aleksandr Dughin arată modul în care călătoresc imaginariile politice.

De la ideologie la gramatică

Iliberalismul este adesea abordat ca și cum ar fi o ideologie în sensul clasic al unei doctrine ce trebuie reconstruită. Acest reflex reflectă un obicei intelectual mai vechi, format prin studiul liberalismului, socialismului sau fascismului, curente prezentate ca ansambluri de gândire relativ coerente.

Însă această perspectivă nu mai surprinde pe deplin miza actuală. Astăzi, iliberalismul funcționează mai puțin ca o doctrină și mai degrabă ca o gramatică a sensului aflată în continuă circulație. El nu impune un program fix, ci oferă un repertoriu, caracterizat printr-o oarecare coerență conceptuală, dar și prin flexibilitate și mobilitate între țări, limbi și tradiții politice diferite.

În centrul său se află un set de elemente recurente: suveranitatea, tradiția, identitatea civilizațională, antiliberalismul și legitimitatea majoritară.

Aceste elemente nu alcătuiesc o teorie unificată. Ele funcționează mai degrabă ca unități combinate în moduri diferite, în funcție de context.

Aceeași gramatică poate genera discursuri divergente: o apărare a valorilor creștine tradiționale în Europa, o critică decolonială a hegemoniei occidentale în Sudul Global, narative de rezistență antiimperialistă în Orientul Mijlociu, viziuni eschatologice ale luptei civilizaționale și ale războiului spiritual în Rusia și în Statele Unite…

Iată de ce iliberalismul este cel mai bine înțeles ca fiind relațional. El există într-o tensiune permanentă cu liberalismul, împrumutându-i vocabularul în timp ce îi inversează ierarhiile, și dezvoltându-se chiar din interiorul cadrului pe care caută să îl conteste. De asemenea, este profund dependent de context.

Întrebarea-cheie este, prin urmare, modul în care circulă aceste discursuri. Cum călătoresc aceste blocuri semantice de la un context la altul? Cum sunt ele adaptate local și recombinate? Și prin ce infrastructuri dobândesc ele coerență și autoritate?

Tocmai aici devin relevante figuri precum Aleksandr Dughin, infamul ideolog rus: nu ca teoretician original, ci ca intermediar. Semnificația sa ține mai puțin de conținutul gândirii sale, cât de rolul pe care îl joacă într-un ecosistem mai larg de circulație a ideilor. Dughin agregă, traduce și amplifică o gramatică civilizațională aflată deja în mișcare, adaptând-o pentru diferite categorii de public.

Împreună cu mai mulți colegi, am analizat capacitatea sa de a selecta și redistribui conținut simbolic în cadrul unui ecosistem mediatic transnațional. Cu alte cuvinte, îl privim mai puțin ca pe un filosof și mai degrabă ca pe un antreprenor al sensului.

Rusia ca laborator al sensului iliberal

Rusia a devenit unul dintre cei mai activi producători de gramatici iliberale.

Iar acest lucru nu este doar o chestiune de strategie statală oportunistă. De-a lungul anilor, iliberalismul a funcționat în Rusia ca un generator de simț comun, oferind o modalitate de a nara locul țării în lume și de a da un sens transformărilor sale de la prăbușirea regimului sovietic încoace.

Important este că acest cadru nu a pornit de la stat. El a apărut dintr-o pluralitate de medii sociale și intelectuale, înainte de a fi treptat standardizat și amplificat de Kremlin.

În timp, această gramatică a fost și externalizată. Ceea ce a început ca un limbaj intern de atribuire a sensului a devenit un repertoriu exportabil, articulat frecvent prin intermediul limbajului suveranismului.

Acest termen desemnează un discurs flexibil, axat pe apărarea suveranității naționale împotriva instituțiilor supranaționale, a globalizării și a normelor liberale. Forța sa rezidă tocmai în capacitatea sa de adaptare: se poate adresa simultan unui public de dreapta, preocupat de identitate și tradiție, și unui public de stânga, critic la adresa globalizării neoliberale și a hegemoniei occidentale.

Agregarea, traducerea și amplificarea la Dughin

În cadrul acestui proces mai larg de externalizare își dobândesc relevanța figuri precum Dughin. În acest sens, el ar putea fi caracterizat ca un fel de „diplomat metafizic”: nu reprezintă statul rus în sensul convențional, ci mediază între imaginaruri civilizaționale, traducând poziții politice în vocabulare filosofice și spirituale capabile să rezoneze în contexte extrem de diferite.

Dughin nu generează, în mod primar, idei noi. În schimb, el agregă tradiții existente (geopolitica germană – Geopolitik, fascismul, eurasianismul, tradiționalismul, gândirea ortodoxă etc.) și le recombină într-un repertoriu simbolic portabil. Producția sa intelectuală este eclectică, adesea contradictorie și rareori sistematică. Însă aceasta nu constituie o slăbiciune; dimpotrivă, este tocmai factorul care permite discursului său să călătorească.

Mai important este faptul că Dughin traduce. Iar făcând asta, el adesea radicalizează. În timp ce discursul oficial rus formulează multipolaritatea în termeni geopolitici pragmatici, Dughin o reformulează în termeni religioși, adesea explicit eschatologici, prezentând politica globală ca pe o luptă între ordini spirituale, nu doar între state concurente.

De asemenea, Dughin este deosebit de prolific în publicarea de conținut în numeroase limbi (engleză, franceză, spaniolă, turcă, persană, arabă etc.), ceea ce îi permite să își adapteze continuu discursurile la diferite contexte lingvistice și culturale.

Pentru publicul european, limbajul lui Dughin se împletește cu tradiționalismul catolic; în contextele din Orientul Mijlociu, este recodificat în narative de rezistență antioccidentală și antiisraeliană, însușindu-și uneori figuri mesianice precum Mahdi pentru a încadra lupta geopolitică în termeni eschatologici. În dezbaterile din India, el trasează paralele între ideea unei „lumi indiene” (Bharat) și „lumea rusă” (Russkii mir). În contextul turc, el evidențiază identitatea eurasiatică împărtășită de Rusia și Turcia. În dezbaterile din China, el încadrează alinierea intereselor ruse și chineze în limbajul statalității civilizaționale și al multipolarității. Și lista poate continua.

În cele din urmă, Dughin amplifică. 

Influența sa depinde de o infrastructură mediatică sofisticată, care cuprinde canale de Telegram, site-uri web multilingve și comunități digitale interconectate. În centrul acesteia se află o rețea relativ restrânsă, dar strâns unită, de canale care produc și distribuie conținut, înconjurată de o constelație mai largă de conturi care îl amplifică spre exterior.

Această structură nu este nici pe deplin centralizată, nici complet descentralizată. Ea se suprapune cu discursurile oficiale ale statului rus în anumite momente, însă își păstrează propria logică internă și propriile ritmuri de circulație.

Ceea ce contează în acest sistem nu este viralitatea în sens restrâns, ci redundanța și repetiția. Mesajele circulă pe multiple platforme și în numeroase limbi, consolidând coerența tematică și permițând, în același timp, adaptarea locală.

Această circulație generează ceea ce am putea numi „contra-sfere publice transnaționale”. Acestea nu sunt spații marginale în sensul de a fi izolate sau insignifiante. Dimpotrivă, sunt comunități interpretative paralele, care funcționează în afara cadrelor liberale dominante. În interiorul lor, gramatica lui Dughin oferă un vocabular comun prin intermediul căruia evenimentele politice sunt interpretate și evaluate.

Aceste contra-sfere publice sunt interconectate în rețea, multilingve și poroase. Ele includ activiști europeni de extremă dreaptă, antiglobaliști din America Latină, naționaliști turci, gânditori geopolitici arabi, clerici iranieni, antreprenori panafricaniști, tradiționaliști ortodocși și o gamă largă de alți actori care poate nu împărtășesc un program politic comun, dar sunt uniți printr-un mod similar de a conceptualiza lumea.

Regândirea influenței

O mare parte din dezbaterea privind influența rusă s-a concentrat pe propaganda de stat, campaniile de dezinformare sau manipularea directă a opiniei publice. Aceste cadre tind să presupună un actor centralizat, un mesaj clar și un efect măsurabil. Însă circulația gramaticii civilizaționale funcționează diferit. Este descentralizată, adaptabilă și adesea indirectă. Ea nu urmărește să convingă în sensul tradițional, ci să modeleze categoriile prin care persuasiunea devine posibilă.

În acest sens, influența ține mai puțin de transmiterea unor afirmații specifice și mai mult de structurarea sensului. Ea pune la dispoziție un set de concepte și narative prin care actorii interpretează realitatea. Odată ce acest limbaj este interiorizat, el poate fi mobilizat independent de sursa sa originală.

Această transformare nu privește doar Rusia. Ea reflectă o reconfigurare mai amplă a modului în care circulă ideile politice în era digitală. Autoritatea nu mai este ancorată în principal în doctrine, instituții sau coerență intelectuală, ci în capacitatea de a genera și de a pune în circulație cadre simbolice pe care alții le pot locui și reutiliza.

Politica imaginarului

Dacă liberalismul a funcționat cândva ca gramatică dominantă a politicii globale, structurând modul în care erau imaginate concepte precum democrația, drepturile și progresul, astăzi el se confruntă cu concurența unor gramatici alternative.

Iliberalismul nu are nevoie să ofere o doctrină coerentă pentru a fi eficient. Trebuie doar să pună la dispoziție un set de instrumente interpretative pe care actorii din diverse contexte să le poată asimila pentru a da sens propriilor realități politice.

Iliberalismul nu are nevoie să ofere o doctrină coerentă pentru a fi eficient. Trebuie doar să pună la dispoziție un set de instrumente interpretative pe care actorii din diverse contexte să le poată asimila pentru a da sens propriilor realități politice.

Privite din această perspectivă, mizele nu țin doar de influență sau propagandă. Ele țin de imaginarul politic. Gramaticile modelează ceea ce poate fi gândit, ceea ce poate fi spus și ceea ce apare ca fiind posibil din punct de vedere politic. Ele nu dictează rezultatele, dar structurează orizontul în cadrul căruia actorii se înțeleg pe sine și lumea din jur.

Întrebarea, prin urmare, nu mai este dacă figuri precum Dughin sunt influente ca gânditori. Ci dacă gramatica civilizațională pe care ei contribuie să o pună în circulație se înrădăcinează în modurile în care societăți diverse își imaginează ordinea globală. Această întrebare deschide o alta, de o importanță majoră: mai păstrează liberalismul capacitatea de a structura acel imaginar în replică?

Nota redacției Comunitatea Liberală – eseul profesoarei Marlene Laruelle a fost tradus de pe contul de Substack și este publicat cu acordul autoarei.  

0 comments
1 FacebookTwitterPinterestLinkedinRedditWhatsappEmail
Newer Posts
Older Posts
-
00:00
00:00

Queue

Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00