De ce circulă iliberalismul atât de eficient la nivel mondial? Ceea ce se răspândește este mai puțin o ideologie și mai degrabă o gramatică a geopoliticii. Figuri precum Aleksandr Dughin arată modul în care călătoresc imaginariile politice.
De la ideologie la gramatică
Iliberalismul este adesea abordat ca și cum ar fi o ideologie în sensul clasic al unei doctrine ce trebuie reconstruită. Acest reflex reflectă un obicei intelectual mai vechi, format prin studiul liberalismului, socialismului sau fascismului, curente prezentate ca ansambluri de gândire relativ coerente.
Însă această perspectivă nu mai surprinde pe deplin miza actuală. Astăzi, iliberalismul funcționează mai puțin ca o doctrină și mai degrabă ca o gramatică a sensului aflată în continuă circulație. El nu impune un program fix, ci oferă un repertoriu, caracterizat printr-o oarecare coerență conceptuală, dar și prin flexibilitate și mobilitate între țări, limbi și tradiții politice diferite.
În centrul său se află un set de elemente recurente: suveranitatea, tradiția, identitatea civilizațională, antiliberalismul și legitimitatea majoritară.
Aceste elemente nu alcătuiesc o teorie unificată. Ele funcționează mai degrabă ca unități combinate în moduri diferite, în funcție de context.
Aceeași gramatică poate genera discursuri divergente: o apărare a valorilor creștine tradiționale în Europa, o critică decolonială a hegemoniei occidentale în Sudul Global, narative de rezistență antiimperialistă în Orientul Mijlociu, viziuni eschatologice ale luptei civilizaționale și ale războiului spiritual în Rusia și în Statele Unite…
Iată de ce iliberalismul este cel mai bine înțeles ca fiind relațional. El există într-o tensiune permanentă cu liberalismul, împrumutându-i vocabularul în timp ce îi inversează ierarhiile, și dezvoltându-se chiar din interiorul cadrului pe care caută să îl conteste. De asemenea, este profund dependent de context.
Întrebarea-cheie este, prin urmare, modul în care circulă aceste discursuri. Cum călătoresc aceste blocuri semantice de la un context la altul? Cum sunt ele adaptate local și recombinate? Și prin ce infrastructuri dobândesc ele coerență și autoritate?
Tocmai aici devin relevante figuri precum Aleksandr Dughin, infamul ideolog rus: nu ca teoretician original, ci ca intermediar. Semnificația sa ține mai puțin de conținutul gândirii sale, cât de rolul pe care îl joacă într-un ecosistem mai larg de circulație a ideilor. Dughin agregă, traduce și amplifică o gramatică civilizațională aflată deja în mișcare, adaptând-o pentru diferite categorii de public.
Împreună cu mai mulți colegi, am analizat capacitatea sa de a selecta și redistribui conținut simbolic în cadrul unui ecosistem mediatic transnațional. Cu alte cuvinte, îl privim mai puțin ca pe un filosof și mai degrabă ca pe un antreprenor al sensului.
Rusia ca laborator al sensului iliberal
Rusia a devenit unul dintre cei mai activi producători de gramatici iliberale.
Iar acest lucru nu este doar o chestiune de strategie statală oportunistă. De-a lungul anilor, iliberalismul a funcționat în Rusia ca un generator de simț comun, oferind o modalitate de a nara locul țării în lume și de a da un sens transformărilor sale de la prăbușirea regimului sovietic încoace.
Important este că acest cadru nu a pornit de la stat. El a apărut dintr-o pluralitate de medii sociale și intelectuale, înainte de a fi treptat standardizat și amplificat de Kremlin.
În timp, această gramatică a fost și externalizată. Ceea ce a început ca un limbaj intern de atribuire a sensului a devenit un repertoriu exportabil, articulat frecvent prin intermediul limbajului suveranismului.
Acest termen desemnează un discurs flexibil, axat pe apărarea suveranității naționale împotriva instituțiilor supranaționale, a globalizării și a normelor liberale. Forța sa rezidă tocmai în capacitatea sa de adaptare: se poate adresa simultan unui public de dreapta, preocupat de identitate și tradiție, și unui public de stânga, critic la adresa globalizării neoliberale și a hegemoniei occidentale.
Agregarea, traducerea și amplificarea la Dughin
În cadrul acestui proces mai larg de externalizare își dobândesc relevanța figuri precum Dughin. În acest sens, el ar putea fi caracterizat ca un fel de „diplomat metafizic”: nu reprezintă statul rus în sensul convențional, ci mediază între imaginaruri civilizaționale, traducând poziții politice în vocabulare filosofice și spirituale capabile să rezoneze în contexte extrem de diferite.
Dughin nu generează, în mod primar, idei noi. În schimb, el agregă tradiții existente (geopolitica germană – Geopolitik, fascismul, eurasianismul, tradiționalismul, gândirea ortodoxă etc.) și le recombină într-un repertoriu simbolic portabil. Producția sa intelectuală este eclectică, adesea contradictorie și rareori sistematică. Însă aceasta nu constituie o slăbiciune; dimpotrivă, este tocmai factorul care permite discursului său să călătorească.
Mai important este faptul că Dughin traduce. Iar făcând asta, el adesea radicalizează. În timp ce discursul oficial rus formulează multipolaritatea în termeni geopolitici pragmatici, Dughin o reformulează în termeni religioși, adesea explicit eschatologici, prezentând politica globală ca pe o luptă între ordini spirituale, nu doar între state concurente.
De asemenea, Dughin este deosebit de prolific în publicarea de conținut în numeroase limbi (engleză, franceză, spaniolă, turcă, persană, arabă etc.), ceea ce îi permite să își adapteze continuu discursurile la diferite contexte lingvistice și culturale.
Pentru publicul european, limbajul lui Dughin se împletește cu tradiționalismul catolic; în contextele din Orientul Mijlociu, este recodificat în narative de rezistență antioccidentală și antiisraeliană, însușindu-și uneori figuri mesianice precum Mahdi pentru a încadra lupta geopolitică în termeni eschatologici. În dezbaterile din India, el trasează paralele între ideea unei „lumi indiene” (Bharat) și „lumea rusă” (Russkii mir). În contextul turc, el evidențiază identitatea eurasiatică împărtășită de Rusia și Turcia. În dezbaterile din China, el încadrează alinierea intereselor ruse și chineze în limbajul statalității civilizaționale și al multipolarității. Și lista poate continua.
În cele din urmă, Dughin amplifică.
Influența sa depinde de o infrastructură mediatică sofisticată, care cuprinde canale de Telegram, site-uri web multilingve și comunități digitale interconectate. În centrul acesteia se află o rețea relativ restrânsă, dar strâns unită, de canale care produc și distribuie conținut, înconjurată de o constelație mai largă de conturi care îl amplifică spre exterior.
Această structură nu este nici pe deplin centralizată, nici complet descentralizată. Ea se suprapune cu discursurile oficiale ale statului rus în anumite momente, însă își păstrează propria logică internă și propriile ritmuri de circulație.
Ceea ce contează în acest sistem nu este viralitatea în sens restrâns, ci redundanța și repetiția. Mesajele circulă pe multiple platforme și în numeroase limbi, consolidând coerența tematică și permițând, în același timp, adaptarea locală.
Această circulație generează ceea ce am putea numi „contra-sfere publice transnaționale”. Acestea nu sunt spații marginale în sensul de a fi izolate sau insignifiante. Dimpotrivă, sunt comunități interpretative paralele, care funcționează în afara cadrelor liberale dominante. În interiorul lor, gramatica lui Dughin oferă un vocabular comun prin intermediul căruia evenimentele politice sunt interpretate și evaluate.
Aceste contra-sfere publice sunt interconectate în rețea, multilingve și poroase. Ele includ activiști europeni de extremă dreaptă, antiglobaliști din America Latină, naționaliști turci, gânditori geopolitici arabi, clerici iranieni, antreprenori panafricaniști, tradiționaliști ortodocși și o gamă largă de alți actori care poate nu împărtășesc un program politic comun, dar sunt uniți printr-un mod similar de a conceptualiza lumea.
Regândirea influenței
O mare parte din dezbaterea privind influența rusă s-a concentrat pe propaganda de stat, campaniile de dezinformare sau manipularea directă a opiniei publice. Aceste cadre tind să presupună un actor centralizat, un mesaj clar și un efect măsurabil. Însă circulația gramaticii civilizaționale funcționează diferit. Este descentralizată, adaptabilă și adesea indirectă. Ea nu urmărește să convingă în sensul tradițional, ci să modeleze categoriile prin care persuasiunea devine posibilă.
În acest sens, influența ține mai puțin de transmiterea unor afirmații specifice și mai mult de structurarea sensului. Ea pune la dispoziție un set de concepte și narative prin care actorii interpretează realitatea. Odată ce acest limbaj este interiorizat, el poate fi mobilizat independent de sursa sa originală.
Această transformare nu privește doar Rusia. Ea reflectă o reconfigurare mai amplă a modului în care circulă ideile politice în era digitală. Autoritatea nu mai este ancorată în principal în doctrine, instituții sau coerență intelectuală, ci în capacitatea de a genera și de a pune în circulație cadre simbolice pe care alții le pot locui și reutiliza.
Politica imaginarului
Dacă liberalismul a funcționat cândva ca gramatică dominantă a politicii globale, structurând modul în care erau imaginate concepte precum democrația, drepturile și progresul, astăzi el se confruntă cu concurența unor gramatici alternative.
Iliberalismul nu are nevoie să ofere o doctrină coerentă pentru a fi eficient. Trebuie doar să pună la dispoziție un set de instrumente interpretative pe care actorii din diverse contexte să le poată asimila pentru a da sens propriilor realități politice.
Iliberalismul nu are nevoie să ofere o doctrină coerentă pentru a fi eficient. Trebuie doar să pună la dispoziție un set de instrumente interpretative pe care actorii din diverse contexte să le poată asimila pentru a da sens propriilor realități politice.
Privite din această perspectivă, mizele nu țin doar de influență sau propagandă. Ele țin de imaginarul politic. Gramaticile modelează ceea ce poate fi gândit, ceea ce poate fi spus și ceea ce apare ca fiind posibil din punct de vedere politic. Ele nu dictează rezultatele, dar structurează orizontul în cadrul căruia actorii se înțeleg pe sine și lumea din jur.
Întrebarea, prin urmare, nu mai este dacă figuri precum Dughin sunt influente ca gânditori. Ci dacă gramatica civilizațională pe care ei contribuie să o pună în circulație se înrădăcinează în modurile în care societăți diverse își imaginează ordinea globală. Această întrebare deschide o alta, de o importanță majoră: mai păstrează liberalismul capacitatea de a structura acel imaginar în replică?
Nota redacției Comunitatea Liberală – eseul profesoarei Marlene Laruelle a fost tradus de pe contul de Substack și este publicat cu acordul autoarei.
