Există un tip de discurs meschin care produce o iluzie de profunzime tocmai pentru că evită cu o grijă aproape maniacală orice conținut verificabil. Un discurs care defilează confortabil printre cuvinte mari/sintagme precum „valori”, „mărturisire”, „decență”, „naționalism sănătos”, „trecutul (glorios al) acestei țări”, fără să se oprească vreo secundă să definească vreunul. Este tipul de alocuțiune care diagnostichează cu o aparentă luciditate o boală a spațiului public doar pentru a prescrie ca tratament exact simptomul bolii.
Ceea ce a livrat Nicușor Dan la Întâlnirea Tineretului Ortodox este un exemplu aproape didactic al acestui gen de impotență retorică.
Și ar fi fost ușor de expediat ca o simplă alocuțiune protocolar-mediocră, livrată unui public captiv, dacă nu ar fi conținut câteva gesturi de o ipocrizie aproape tipică. Nu doar pentru că sunt sterile în sine, ci pentru că vin de la cel mai înalt birou din stat și pentru că structura lor are o genealogie pe care Nicușor Dan nu și-o asumă explicit, dar pe care o frecventează fizic, spiritual și stilistic.
Primul gest retoric este o invitație adresată tinerilor creștini de a „mărturisi public valorile în care cred”, pe motiv că spațiul public ar fi fost confiscat de „farisei”. Președintele se declară solemn îngrijorat de aderența pe care aceștia o au în societate.
Fariseismul, etalarea virtuții fără acoperire în acțiune, este, într-adevăr, o plagă reală a discursului public românesc. Doar că există o condiție elementară pentru a face o asemenea diagnoză fără să cazi în ridicol: să nu fii tu însuți exemplul cel mai înalt al bolii pe care o deplângi.
Nicușor Dan vorbește despre absența unei „mărturisiri ferme, dar simple și decente” din poziția unui politician a cărui întreagă carieră este un monument închinat ezitării, calculului rece, absenței de poziție și tăcerilor tactice. Când ai la dispoziție cel mai puternic amplificator instituțional din România și alegi să folosești un limbaj birocratic, anemic, exact atunci când societatea cere direcții clare, să te urci pe scenă și să predici altora despre „curajul mărturisirii” devine grotesc. E fariseism politic în stare pură: a cere cetățenilor un curaj civic pe care tu refuzi sistematic să ți-l asumi strategic.
Al doilea gest, și cel mai problematic, este introducerea „naționalismului sănătos” ca antidot simultan la defetism și la demagogie. O sintagmă care face un uriaș efort de seducție electorală și exact zero efort conceptual.
Ce înseamnă, mai exact, „naționalism sănătos”? Nicușor Dan nu spune. Nici n-are cum să spună. Un răspuns clar l-ar obliga să părăsească baletul vorbelor goale și să-și asume o poziție ideologică sau administrativă concretă. O viziune despre stat, o politică publică, o direcție culturală, adică lucruri care pot fi contrazise, dezbătute și criticate aplicat. Or, a exista în spațiul public în sens real înseamnă exact asta: să-ți asumi riscul de a fi contrazis. Nicușor Dan preferă să plutească într-o supă caldă de abstracțiuni convenabile.
Prin ce diferă „naționalismul sănătos” invocat la ITO de naționalismul populiștilor care „se bat cu pumnul în piept”? Tăcere totală. Rămânem cu o formulă cosmetizată, aruncată ca o nadă publicului ortodox, deasupra oricărui dezacord real. Iar problema nu e doar lipsa de definiție, ci gestul în sine: un discurs despre necesitatea mărturisirii valorilor care refuză să spună care sunt acele valori nu e o mărturisire. E doar un exercițiu ieftin de estetizare a politicii.
Dacă ai parcurs vreodată literatura naționalismului românesc interbelic și derivatele sale contemporane, recunoști imediat scheletul retoric folosit de Nicușor Dan. Nu e vorba de o construcție sofisticată, ci de un tic de limbaj asimilat prin frecventare: mai întâi un trecut glorios invocat în termeni deliberat vagi („au fost oameni în locurile astea care au luptat pentru niște valori”), urmat de lamentația că valorile autentice au fost corupte de o modernitate zgomotoasă, continuat cu o smiorcăială victimizantă că „vocea celor care cred și muncesc nu se mai aude”, totul încununat de apelul la o formă pură și necoruptă a identității naționale.
Structura asta este, în esență, retorica neolegionarismului cultural contemporan. Nu a celui cu bâta în mână, ci a variantei sale „spălate”, intelectualizate și parfumate cu tămâie. Acel curent care plânge pierderea românismului autentic atacat de nihiliști pe de o parte și de populiști vulgari pe de alta. Această grilă circulă comod în publicații extremiste reciclate și, mai ales, în comunitățile monastic-conservatoare pe care Nicușor Dan le vizitează cu o regularitate obsesivă.
Mănăstirile și schiturile unde președintele se retrage pentru „liniște” nu sunt simple spații de reculegere neutră. Unele reprezintă noduri ale unui ortodoxism etnic dur, focare de legionarism nostalgic unde memoria unor figuri din Mișcare este cultivată discret sub masca „sfinților închisorilor”. Să livrezi la o adunare de tineret un discurs care preia exact această grilă (naționalismul cel bun, corupt de vremi și neînțeles de societate) nu e o simplă coincidență stilistică. E simptomul unei infecții de limbaj deprinse prin chiliile și curțile pe care le frecventează.
Construcția centrală a textului încearcă o echilibristică jenantă: pe de o parte defetiștii, pe de alta demagogii, iar la mijloc, el, vocea decentă care nu se aude. Elegant. Simetric. Și complet necinstit.
A echivala cele două extreme sub eticheta facilă de „urlete dintr-o parte și din alta” e o formă mizerabilă de false balance. Să pui pe același plan demagogia revanșardă, pro-rusă sau extremistă cu defetismul civic sau cu criticile aduse instituțiilor statului înseamnă să anulezi deliberat orice distincție de gravitate pentru a pozat tu în singurul om rațional din cameră.
Iar soluția propusă, „oameni cu argumente, capabili să asculte”, e o tautologie din care politicianul iese (aproape) imaculat. Nicușor Dan reclamă lipsa unui dialog de substanță, deși propria sa prezență publică se remarcă tocmai prin evitarea sistematică a oricărei dezbateri pe teme fierbinți. El cere de la tineri argumente și ascultare, dar le oferă în schimb o psihoterapie ieftină despre cum „e sănătos să fim diferiți”.
O adunare de talia ITO ar fi putut fi un prilej real de a vorbi deschis despre problemele crunte ale tinerei generații: despre piața muncii, educație prăbușită, exodul creierelor sau starea dezastruoasă a infrastructurii din țară. Nimeni nu-i cerea să livreze platitudinile veșnice și sterile de la Cotroceni, ci să coboare la teme palpabile, valabile pentru orice tânăr din România, indiferent dacă poartă cruce la gât sau nu.
În loc de politici publice, viziune sau proiecte administrative, Nicușor Dan a preferat un mesaj conservator ieftin, croit să atingă sensibilități creștin-ortodoxe, oferind un nou episod de smiorc conservator: lamentația că naționalismul a fost corupt și că nimeni nu-i mai ascultă pe cei buni.
Există un termen extrem de precis pentru practica de a deplânge public lipsa de asumare din societate în timp ce tu însuți livrezi un discurs vag, construit pe scheme neolegionare de victimizare și golit de orice angajament real. Nicușor Dan l-a pomenit chiar în prima frază a discursului său, fără să realizeze că vorbea despre el însuși: fariseism.
