Sunt puține lucruri mai fascinante decât viața în sine. Și momentul în care lumina se stinge, când îți tragi ultima suflare, devine cu atât mai important. În primii 10-12 ani de viață, omul devine conștient despre ce înseamnă moartea. De permanența ei, de inevitabilitatea acestui moment, atât pentru el, cât și pentru cei dragi.
Totodată, are ocazia să observe tot felul de morți. De la morți subite, imprevizibile, cum a fost cea a lui Patrick Ekeng, la morți subite, dar ușor evitabile, cum a fost familia pe care Huidu nu a mai lăsat-o să vadă ce „fall off” a avut Cronica Cârcotașilor, până la morți blânde, dar previzibile. Cum este moartea unei rude în vârstă.
Titlul acestui material face, bineînțeles, referire la „Moartea domnului Lăzărescu”, capodopera lui Cristi Puiu de acum 21 de ani, care pentru mulți servește doar ca o critică a sistemului sanitar din România. Totuși, trecând peste absurdul tratamentului pe care Dante Lăzărescu îl primește în infernul medical bucureștean, uitându-ne doar spre protagonistul nostru, vedem un tip aparte de moarte. Una rapidă, care, teoretic, ar fi posibil de evitat, dar cu fiecare minut ce trece devine din ce în ce mai puțin probabil. Pe tot parcursul filmului vedem cum un om suferind, ce își găsește adesea resorturile pentru a face glume, care, inclusiv în momentele grele, are vorbele la el, ajunge să își piardă toată personalitatea, dându-ne următoarele replici la finalul filmului:
„-Ai familie?
-Am ulcer.”
Lăzărescu nu murise la finalul filmului, ci murea cu fiecare clipă în care tratamentul îi era amânat. Cu fiecare cameră de gardă, cu fiecare metru străbătut de ambulanța care îl ducea de la spital la spital. Iar dacă prin Moartea domnului Lăzărescu înțelegem pierderea treptată a personalității sale, atunci, în cazul domnului PSD, moartea se resimte la nivel ideologic.
Iliescu și moștenirea sa
O scurtă istorie despre Partidul Social Democrat, sau PDSR, sau FDSN, sau FSN…
Ion Iliescu a fost un adevărat marxist; poate de aceea nu o să spun „Dumnezeu să-l ierte” pentru crimele împotriva umanității, pentru că, pur și simplu, în cazul lui nu ar avea cine. Nu s-a dezis niciodată de ateismul impus de către ideologie, nici măcar atunci când era confruntat de Emil Constantinescu cu celebra replică „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. El a crezut sincer, dar din cu totul alte motive față de succesorii săi, în „nu ne vindem țara”, nu doar pentru securizarea controlului asupra activelor strategice ale noii republici, cât mai ales din convingerea că acestea trebuie să deservească clasa muncitoare, și nu burghezia, o clasă cu ADN la fel de global precum cel al proletariatului. Când privești problema asta din perspectiva unui marxist-leninist combustibilul tău nu este naționalismul, șovinismul sau alte resorturi de gândire reacționare, ci conștiința și lupta de clasă. Iliescu, orbit de doctrina ce i-a marcat familia și copilăria, prin drumurile repetate la închisorile politice pentru a-și vizita tatăl, nu a putut să vadă că problema era, de fapt, la modelul totalitar care era respins, ci credea că singurul ce trebuia înlăturat era Ceaușescu, cel ce întinase „nobilele idealuri ale socialismului”. PSD are trandafiri în siglă pentru că Iliescu se gudura la vremea aia pe lângă François Mitterrand, cel mai de succes socialist european.
Pentru puține lucruri poate fi lăudat Ion Iliescu, dar unul dintre ele cred că este consecvența ideologică.
De la el însă, lucrurile o iau din ce în ce mai la dreapta. Adrian Năstase rămâne în istorie pentru marile privatizări, precum cea a Petrom sau Sidex Galați. Geoană, pentru lecțiile de economie pe care le lua de la Sorin Ovidiu Vîntu; Ponta, pentru cel mai de dreapta guvern pe care l-a avut România după Revoluție; Dragnea, cu reanimarea discursului criptofascist, iar succesorii lui, cu scoaterea cuvântului „progresist” din statutul partidului.
Din perspectiva unui partid, chipurile, de stânga, membru al Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților, asta înseamnă pur și simplu moartea. Și, de fapt, asta înseamnă moartea pentru orice partid care în spatele unei sigle nu are nimic. Luminile sunt aprinse, dar nimeni nu mai e acasă.
Cine l-a omorât pe domnul PSD?
De fiecare dată când sunt întrebat de către prieteni sau apropiați de ce USR a făcut X sau Y, le răspund cu: „Un partid este format din membrii săi și noi am decis X împreună”. Același lucru este valabil și pentru USR, și pentru PSD. Totodată, la fel de valid, un partid este direcționat de către liderii săi. Liderii sunt cei care îi conving pe membri să ia anumite decizii, să prioritizeze unele cauze în dauna altora. Liderii sunt cei care creionează drumul grupului și care decontează în fața istoriei. De aceea, capacitatea unui partid de a produce lideri de valoare este esențială pentru supraviețuirea acestuia pe termen lung. Iar, în cazul PSD, lucrul ăsta s-a pierdut cu mult timp în urmă. Unde? Într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată.
Regula celor doi
Spre deosebire de Craiova sau Brăila, unde oricine poate face rost de o sabie, în universul Star Wars există două mari grupuri: Cavalerii Jedi și Lorzii Sith. În timp ce Consiliul Jedi avea o conducere numeroasă aleasă meritocratic, după criterii ce țineau de cunoaștere, înțelepciune și conexiune cu Forța, Lorzii Sith, spre deosebire de plopii fără soț, umblau mereu în perechi. Un maestru și un ucenic. Maestrul avea mereu grijă să existe o diferență considerabilă de putere între el și ucenic, pentru că doar asta îi putea asigura domnia pe termen lung. Ucenicul, sedus de putere și control, își aduna forțele ca, într-un final, să își doboare maestrul pentru a-i lua locul. Ba chiar el însuși își căuta ucenici pentru a avea o șansă mai mare în misiunea sa. Odată ce maestrul devenea prea slab, sau ucenicul prea puternic, jocul o lua de la capăt, dar, de data asta, cu alt maestru și alt ucenic.
Iliescu l-a avut pe Năstase, Năstase pe Ponta, Ponta pe Dragnea, Dragnea pe Ciolacu, iar Ciolacu pe Grindeanu. Ah, da, și Geoană l-a avut pe Vanghelie, dar această istorie merită să se piardă, la fel ca genele Casei de Habsburg. Fiecare lider PSD trebuia să își ia un secund la comandă care să fie mai slab decât el. De ce? Pentru că, o singură dată, un lider PSD nu a făcut asta și a dat naștere celui mai mare rival al acestuia.
Nu vrem bani, nu vrem valută…
Din ceata de revoluționari care ulterior au constituit FSN, se distingeau două nume: Ion Iliescu și Petre Roman. Iliescu era continuatorul spiritual al PCR, Roman, însă, făcea parte din aripa reformistă a Frontului, cea care voia, cel puțin declarativ, să lase RSR-ul să moară și să înceapă un drum nou.
Problema cu Roman nu era ideologia, ci faptul că mulți îl percepeau ca un lider la fel de legitim ca Iliescu. Mulți români i-au cunoscut pe Iliescu și Roman împreună pe micul ecran. Iar asta însemna că nu erau percepuți ca maestru și ucenic, ci ca doi parteneri egali. Gazetarii vremii concluzionau că singurul om care îl putea bate pe Ion Iliescu în 1992 era Petre Roman. Și l-a bătut. În 1993, Petre Roman câștigă poziția de lider al FSN cu moțiunea „Viitorul, azi!”, care devine platforma oficială a partidului, forțând adepții lui Iliescu să creeze un nou partid care să ducă viziunea acestuia mai departe; acesta se numește azi Partidul Social Democrat. În timpul acesta, FSN-ul lui Roman devine cel mai mare rival al PSD-ului, trecând prin propriile transformări și devenind ceea ce cunoaștem astăzi drept Partidul Național Liberal.
Nu o să elaborez foarte mult despre domnul PNL și actuala sa criză de identitate, întrucât asta s-ar preta mai degrabă unui material separat, dar trebuie să conștientizăm că, până la apariția USR acum 10 ani, Roman și succesorii săi au ținut ridicat steagul reformismului în politica românească, ei au fost cei care au ținut PSD-iștii departe de fotoliul prezidențial, cei care au schițat portretul României europene, portretul României în care PSD ori trebuie să se reformeze, ori să moară.
Reset to factory settings
Cel mai frumos lucru la crize este faptul că arată cine ești, de fapt. Te dezbraci de toate hainele impuse de diversele contexte sociale pentru că simți că te îngreunează, mai ales când te afli în fața unei amenințări existențiale. Corect, nu? Nimeni nu vrea să înoate în curenții mării îmbrăcat smart casual.
Ceaușescu, în ultimele sale ore, voia să apeleze la clasa muncitoare din fabrici. În ultimele sale minute, fredona Internaționala Socialistă. Își vedea sfârșitul cu ochii, iar în spatele lor nu se afla un player geopolitic, comandantul trupelor Securității sau „Cel mai iubit fiu al poporului”. Era băiatul de 15 ani din Scornicești, ce devenise ilegalist comunist într-o zi de noiembrie. Pentru decrețeii din conducerea PSD, factory settings nu sunt valorile internaționaliste ale socialismului moscovit, ci odioșenia ceaușismului târziu. Izolaționism, reabilitare a figurilor fasciste, vezi Ion Antonescu, delir patriotard. PSD se resetase la setările din fabrică cam pe când Victor Ponta devenea liderul partidului. Tencuiala decorativă pro-occidentală se dezintegra cu fiecare înfrângere pe care o sufereau în fața lui Traian Băsescu. De la alegerile din 2009, la referendumul din 2012, până la conflictele pe care le aveau cu diferite instituții europene sau cu partenerul strategic în încercarea lor de a transforma statul de drept în stat de „drepți” în fața lor.
Își mai aduce cineva aminte de ziua lui Ponta? Aia sărbătorită pe Arena Națională? Cu fiecare show de forță, cu slogan patriotard, cu fiecare „dog whistle” fascistoid pe care îl lansau în spațiul public, PSD se dezbrăca de hainele impuse de contextul social al unui partid dintr-o țară europeană din secolul XXI. Și, în momentele alea, se simțeau cu adevărat liberi. Liberi să înjure diaspora (Salut Bădălău), să amenințe manifestanții cu arme de foc (Salut Deputatule Mitralieră), să ia în bătaie de joc populația „pentru că puteau” (Nu te-am uitat, Codrin Ștefănescu), să batjocorească presa cerând „Altă întrebare” (Ce mai zici, Ciordache?). Practic, eram spectatorii unui show grotesc al unui individ suferind de demență frontotemporală. Privitorii experți în boli neurodegenerative cunosc faptul că bolnavii de DFT, confruntați cu un stimul emoțional sau senzorial puternic, pot avea scurte momente de claritate. Pacientul Social Democrat a avut două astfel de momente în ultimii 10 ani: pierderea alegerilor europarlamentare din 2019 și eșecul prezidențial din 2024. Momentul euro 2019, în special, a dat naștere unei noi încercări a domnului PSD de a scăpa de moarte.
Planul LazAUR
Dintre toți antagoniștii universului Batman, preferatul meu este Ra’s Al Ghul. Ra’s este un aristocrat, în etate de peste 600 de ani, și singurul dintre adversarii lui Batman care poartă respect și admirație asupră cruciatului cu mantie. Prin Ra’s suntem introduși conceptului de Lazarus Pits, niște fântâni cu un compus chimic misterios care îi prelungește viața și îi vindecă rănile fatale, sacrificându-i sănătatea mintală în proces. În lumina celor mulți, Ra’s este omul care a cucerit moartea, fenomenul nemaiavând niciun fel de putere asupra sa. Dar adevărul este complet invers. Ra’s este terifiat de moarte și, în efortul său de supraviețuire, a arătat că este în stare să comită și cele mai macabre acte. În ultimă instanță, când realizează că acele Lazarus Pits nu vor funcționa pe vecie, acesta o sacrifică pe fiica sa, Talia, preluându-i complet corpul și mintea prin transfer de conștiință.
In 2019, liderii PSD, îngenuncheați la urne de către PNL și USR, își apleacă privirea către un politician tânăr și cu potențial: George Simion.
Așa cum Ra’s Al Ghul îl considera pe Batman singurul om demn să îi fie succesor, așa și liderii PSD au văzut în Simion și proiectul lui politic ultima șansă pentru supraviețuirea curentului ceaușist. Așa cum Ra’s l-a ajutat în câteva instanțe pe Batman, așa și PSD și-a direcționat o parte din forțe către AUR. Și așa cum Ra’s voia, într-o formă sau alta, să își prelungească viața prin Batman, așa și PSD vrea să păcălească moartea prin poleirea sa cu AUR.
Cu moartea pe moarte călcând…
În cursul următorilor 10 ani, cam toți analiștii prevăd moartea PSD-ului. Prin moarte ne referim doar la coborârea celor trei trandafiri sub pragul prezenței parlamentare și, apoi, din ce în ce mai jos, în abisul irelevanței. Presimt că o să ne bucurăm pe moment, cum ne-am bucurat atunci când Harap Alb l-a dovedit pe Omul Spân. Dar, pe vremea aia, AUR și Simion și-ar fi îndeplinit demult destinul faustian, fiind sufocați de către PSD-iștii în căutare de barcă de salvare. Pe vremea aia, mulți dintre actorii politici actuali vor fi demult irelevanți, pensionați sau posesori de certificate de deces. Deci, oare pe cine o să se așeze greutatea viitoarelor lupte pentru păstrarea parcursului democratic și european al României?
Ai avut răbdarea să citești până aici, cred că știi deja răspunsul.
