Constatând – a câta oară? – că șeful Sistemului nu reușește să-și îndeplinească îndatorirea stabilită de Constituție de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, încercăm să deslușim cauzele acestui eșec pentru care Nicușor Dan îi face responsabili pe toți, în afară de sine, deși a lui este prerogativa desemnării candidatului.
Ne izbim de o interpretarea abuzivă a textului constituțional, căci domnul Dan vrea să controleze nu numai majoritatea pe care o poate mobiliza premierul-desemnat, deși nu este atribuția sa, ci și viitorul guvern. Lipsit de susținerea unui partid politic propriu, președintele încearcă să se folosească de partide și să le compromită în același timp. Nu este deci de mirare că liderii partidelor nu marșează la artificiile președintelui.
Totodată, este evident că Nicușor Dan nu dorește un premier asociat cu partidele care susțin, de bine, de rău, reformele, adică PNL și USR, ci un independent, care să fie acceptat de PSD, UDMR, puciștii din PNL și adunătura de fragmente politice de esență aurist-șoșocistă. Dar un independent este la fel de slab susținut politic ca președintele independent, deci se află la mâna partidelor.
Așa că periodic, pentru că nu are nicio soluție reală, președintele lansează „pe surse” câte un nume mai mult sau mai puțin exotic, pentru a-i testa viabilitatea. Ultimul, cel de luni, este numele lui Luca Niculescu, care nu a revoltat pe nimeni dar nici nu a stârnit entuziasmul nimănui, tocmai pentru că formula de guvern care i se poate asocia nu este viabilă. Nu vom vorbi deci despre el ca potențial premier decât atunci când/dacă va fi desemnat. Între timp, observăm că, din improvizație în improvizație, datorită obstinației cu care vrea să-l marginalizeze pe Ilie Bolojan și pe toți cei asociați cu el, președintele ignoră cu inconștiență binele public și interesul național: tot mutând spre luna octombrie termenul limită pentru a rezolva cvadratura cercului – adică numirea unui guvern pro-european responsabil și competent, dar fără legături cu Ilie Bolojan, care să fie susținut de campionii risipei banului public din PSD – președintele se apropie tot mai periculos de data de 2 octombrie, când agenția Standard and Poor’s va publica raportul de țară și ne poate retrograda la junk, dacă ne găsește din nou fără guvern cu puteri depline, la aproape cinci luni de la aventura politică orchestrată de Cotroceni împreună cu PSD și AUR care a dus la căderea guvernului Bolojan.
Or, dacă s-ar fi gândit la interesul public, Nicușor Dan și-ar fi folosit toate pârghiile de influență și manevră, care nu sunt puține, pentru a salva guvernul Bolojan și coaliția care îl susținea. Cu calm, a trecut însă peste interesul românilor.
De altfel, despre misiunea publică și binele public nici nu se vorbește prea mult, și nu este de mirare, de vreme ce mass media, care configurează spațiul public, este dominată de televiziuni care reprezintă interesele private ale unor condamnați penal. Merită să ne oprim puțin asupra acestui aspect, ignorat pe nedrept.
Mulți se plâng de partizanatul fără rușine al majorității televiziunilor de știri dar preferă să uite că ar putea exista o contrapondere la dominația intereselor mafiote în spațiului mediatic, și anume societățile publice de radio și televiziune, SRR și SRTV. Din start însă ele au fost sabotate în îndeplinirea misiunii lor publice de către toate partidele, nu întotdeauna prin intervenție directă, deși aceasta nu a lipsit, mai ales la PSD și la PNL, ci pentru că toate partidele au refuzat sistematic să acorde televiziunii și radioului publice un statut legal care să le protejeze de ingerințe și să le asigure independența necesară pentru a servi interesele cetățeanului.
Din acest punct de vedere, politicienii au trădat interesul public perpetuând cu bună știință un cadrul legal care compromite realizarea misiunii publice a SRR și SRTV, indiferent de bunele intenții pe care, în câteva perioade discontinue, le-au avut conducătorii și managerii lor: nici cel mai bine intenționat PDG al SRTV nu este imun la pumnul de fier pe care politicul i-l poate aplica oricând, căci Parlamentul poate demite CA al TVR și al SRR prin simpla respingere a raportului de activitate.
Nu căutați în legea 41/1994 un text similar cu prevederea din legea televiziunii publice suedeze, care obligă instituția la o abordare critică a puterii politice, în speță a guvernului. Aceeași lege suedeză prevede totodată mecanisme care protejează conducerea televiziunii publice de schimbările structurii politice a Parlamentului.
Cazul SRTV a revenit recent în atenția publică datorită abuzului CCR, care a anulat și hotărârea Parlamentului de numire a Adrianei Săftoiu în funcția de PDG, deși nu făcuse obiectul contestației AUR, dar esența problemei SRTV este cu totul alta și ține de legea 41/1994, în baza căreia funcționează instituția.
Această lege, nemodificată în mod deliberat de 32 de ani, legitimează conflictul de interese și politizarea, ca puține alte legi rămase în vigoare. Nu numai că instituie un algoritm politic pentru alcătuirea Consiliului de Administrație, dar permite ca partidele să-și aleagă reprezentanții din rândul angajaților TVR!
PSD a procedat frecvent în acest mod, la fel și AUR în recentul CA, și nimeni nu se întreabă nici cât de imparțiali mai pot fi realizatorii care reprezintă un partid politic, nici cât de corecți mai pot fi ei când votează bugetul instituției, adică își finanțează propriile emisiuni.
Nu mai vorbim de unii parlamentari și de reprezentanii salariaților, care și ei au cerut cu insistență să li se „dea” emisiuni în grila de programe – pe care tot ei o votează!
Dacă acesta nu este conflict de interese, atunci cum poate fi el definit? Mai mult, nu există nicio grilă de criterii profesionale pentru selectarea membrilor CA, care trebuie să aprobe decizii administrative și financiare.
Așa a ajuns membru CA al TVR un reprezentant al trustului Intact, al lui Dan Voiculescu (deci al concurenței directe), sau diverși interpreți de jazz, folk și alte genuri muzicale. În plus, multă lume nu știe dar fostele conduceri ale SRTV au acceptat contracte colective de muncă prin care sindicatele aveau dreptul la un reprezentant în fiecare comisie de concurs și puteau desemna pe cine voiau, deci puteau interveni direct în activitatea editorială.
Faptul că o asemenea lege poate sta la baza funcționării unei instituții media de interes public este în sine un scandal și o rușine a clasei politice, care a refuzat orice tentativă de redactare a unei noi legi.
Fair is fair: în 2005, Raluca Turcan, care prezida Comisia de cultură și mass media, redactase un proiect mult mai decent, după ce se consultase cu reprezentanți ai profesiei și ai societății civile, dar nici măcar PD, partidul ei de atunci, nu a susținut-o.
Și acolo s-a oprit orice efort de reformă a instituției, pentru că între timp politicienii s-au crezut mai bine serviți de televiziunile de știri private cu care aveau diverse aranjamente, sistem care a culminat cu finanțarea televiziunilor mogulești de astăzi din fonduri publice, via subvenția de partid.
Astfel, nimeni nu mai este interesat de TVR ca instituție media în slujba cetățeanului, ci doar ca instituție prin care banul public poate fi redirecționat spre contracte de achiziții cu firme de partid, și care servește din când în când și ca vector de comunicare politică.
De aceea, cazul SRTV și al SRR este emblematic pentru modul în care partidele trădează interesul public, sau nici măcar nu îl înțeleg. Modelul celor două instituții este replicat în toată sfera publică și demonstrează elocvent că, atunci când golești de conținut o instituție publică, favorizezi cu asupra de măsură interesele private care nu au nicio obligație să servească binele public.
Așa cum au sabotat exercitarea misiunii publice a TVR, în ciuda eforturilor eroice a unora dintre angajații instituției, oamenii politici au deformat și celelalte instituții și sisteme furnizoare de servicii publice, de la justiție la educație și sănătate.
Singurul care a încercat să reformeze salutar educația a fost Traian Băsescu, dar legea rezultată din recomandările comisiei constituite de el a fost demontată frază cu frază de PSD, iar atunci când tot Traian Băsescu a încercat să reformeze sistemul de sănătate, Sistemul a sărit în aer și a organizat demonstrații de stradă.
Nicușor Dan se afla și el printre protestatari, deși susține că era acolo pentru alte scopuri. Despre justiție, unde legile au fost modificate împotriva intereselor justițiabililor, am vorbit atât de mult încât, din decență, nu mă repet, iar despre sectorul de stat din economie s-a vorbit de asemenea suficient în ultima vreme încât să înțelegem că el nu funcționează decât pentru neo-nomenklatură și pentru clientela politică și că, la acest capitol, sindicatele, mai ales cele aservite PSD, nu sunt apărătorul, ci inamicul, interesului public.
Cum să funcționeze deci corect o țară în care instituțiile de interes public sunt sabotate de legiuitor iar cele de control sunt subordonate corupților? Nu întâmplător se întreabă procurorul CSM Claudiu Sandu de ce nu vedem nicio anchetă a Inspecției judiciare în cazul zborului privat spre Mykonos în care judecătorul CCR Cristian Deliorga și președintelei tribunalului Constanța se aflau alături de politicieni și oameni de afaceri condamnați penal, pe banii Camerei de Camera de Comerț și Industrie, adică ai firmelor private românești.
În schimb luni, când scandalul zborului spre Mykonos ar fi trebuit să fie capul de afiș al televiziunilor de știri, prioritatea tuturor era fumigena Luca Niculescu și, pentru Antena3, imaginile de pe camerele de supraveghere de la Parlament pe care se vedea cum președinta CCR, Simina Tănăsescu, se ducea la întâlnirea, recunoscută public, cu premierul Bolojan. Penibilă diversiune a propagandiștilor Varanului, dublată de penibila omisiune și/sau bagatelizare a celorlalte televiziuni.
Ca să mai aibă o șansă, inclusiv economică, România ar trebui re-întemeiată pe legi corecte, de esență liberală, generate de respectarea interesului public și a autonomiei unui spațiu public nepolitizat, și guvernate de principiul separării puterilor în stat.
Dacă ceea ce spun pare o utopie este numai pentru că spațiul public a devenit atât de profund viciat încât nimeni nu se mai miră că, după cum a scris Monseniorul Vladimir Ghica, „binele se face atât de rău și răul atât de bine”.
