1,4K

Pe 27 iulie 2023, judecătorii Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu si Constantin Epure de la ICCJ i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu, anchetatorii Direcției a VI-a Cercetări Penale a fostei Securității Pîrvulescu Marin si Hodiș Vasile.

Ignorând atât argumentele și faptele expuse în Rechizitoriul, Apelul și  precizările  Parchetului, cât și probele relevante din dosar (mărturii, documentele de la CNSAS, documente istorice; probe pe care le-am enumerat și analizat în sumar și sinopsis), cei trei judecători au preluat mistificările cadrelor fostei Securități cu privire la propriul rol în represiunea din timpul regimului Ceaușescu.

Motivele invocate pentru achitare se împart în două categorii:

1.     Inexistența situației premisă
2.     Lipsa calității de disident a victimei

Voi expune un sumar al legislației incidente în acest caz și de ce consider că achitarea reprezintă un nou semnal de obediență a magistraților români față de narațiunea și interesele fostei Securități.

 

Legislația privind crimele împotriva umanității

Situația premisă este cadrul în care au fost comise aceste infracțiuni introduse în legislația internațională odată cu Tribunalul de la Nurnberg. Ele sunt prevăzute de Noul Cod penal (NCP) în articolul 439 (Infracțiuni contra umanității), și în Vechiul Cod penal (VCP), articolul 358 (Tratamente neomenoase). Faptele incriminate sunt similare și includ:

– în NCP: e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;

1. g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane; k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice, respectiv

– în VCP: Supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului, torturarea acestora.

Situația premisă cerută de articolul 439 din NCP este existența unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile. În VCP, statutul victimei de persoana căzută sub puterea adversarului implică, drept premisă, o relație de adversitate între organele statului și o colectivitate, în cadrul căreia victima este supusă la tratamentele descrise mai sus.

Categoria din care face parte victima nu este determinată de o anumită îndeletnicire sau de un număr fix, ci poate reprezenta, așa cum s-a statuat în legislația internațională încă de la Nurnberg, orice populație civilă persecutată, printre altele, pentru motive politice [1].

 

Ignorarea legislației

România post-revoluționară a ignorat mult timp legislația privitoare la crimele împotriva umanității. În anii ’90 nici una din cauzele legate de Revoluția din Decembrie 1989 nu a fost încadrată în art. 358 VCP. Torturile la care au fost supuși revoluționarii – evident căzuți sub puterea adversarului, respectiv aparatul represiv al dictatorului Nicolae Ceaușescu – au fost considerate drept abuz în serviciu (art. 246), care s-ar fi pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Însă decretul-lege nr. 3 promulgat de Ion Iliescu pe 4 ianuarie 1990 a amnistiat sau grațiat infracțiunile pentru care se prevedea o pedeapsă de până la 3 ani. În acel moment, conducerea CFSN cunoștea foarte bine rolul Securității în crimele din decembrie 1989 [2]. În aceste condiții, decretul lui Ion Iliescu poate fi privit ca o mână întinsă teroriștilor și fostului aparat represiv al regimului comunist [3].

Mâna s-a transformat în îmbrățișare în săptămânile care au urmat, când în nou-înființatele UM 0215 („Doi si-un sfert”) și SRI a intrat cea mai mare parte din fosta Securitate. Mulți magistrați ai regimului Ceaușescu, care, prin natura „legalității socialiste”, avuseseră o relație de subordonare față de Securitate [4], au rămas sau au fost promovați în poziții-cheie în parchete și tribunale.

Astfel s-au pus bazele structurilor de amalgamare și conivență ale autorităților statului român post-revoluționar cu principalul organ represiv comunist, structuri care au asigurat, până în ziua de azi, impunitatea cadrelor de Securitate pentru crimele și torturile comise în timpul dictaturii Ceaușescu și al Revoluției din Decembrie 1989.

Abia în 2014 sunt trimiși în judecată pentru infracțiuni contra umanității torționarii anilor ’50-60 Vișinescu și Ficior. Cadre MI, dar nu și de Securitate. Judecătorii au aplicat principiul juridic mitior lex, adică legea cea mai favorabilă inculpaților și i-au condamnat pe cei doi conform art. 358 VCP. Primul proces al unor torționari din Securitate și primul pentru crime împotriva umanității din perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu a fost cel din cauza de față, început în 2016 și avându-i ca inculpați pe Pîrvulescu Marin, Hodiș Vasile, Postelnicu Tudor (fostul șef al Securității) și Homoștean George (fost ministru de interne). Ultimii doi au decedat la scurt timp.

 

Situația premisă în cazul Ursu. România anilor ’80 – un popor sub teroarea Securității

Probatoriul depus la dosarul 2600/2/2017 de procurori și de părțile civile (documente de la CNSAS, rapoarte internaționale, Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – RFCPADCR, filme documentare, referințe la cărți și studii de cercetare istorică care includ sute de mărturii ale victimelor represiunii anilor 70-80, etc) cât și depozițiile martorilor audiați în cauză au demonstrat fără dubiu situația premisă prevăzută în ambele coduri penale. Ele dovedesc că prin frică, delațiune și, la nevoie, violență, Securitatea ceaușistă a supus poporul român și, în mod special, pe opozanții dictatorului unei represiuni sistematice și generalizate. Pe de altă parte, este dincolo de orice dubiu că aparatul represiv și opozanții se aflau într-o relație de adversitate. Kilometri liniari de dosare ale Securității de la CNSAS arată că obiectivul principal al acelei instituții a fost „anihilarea” celor cu „manifestări, atitudini sau înscrisuri ostile sau dușmănoase” față de “orânduirea socialistă” sau “conducerea de Partid și de Stat”. Cu alte cuvinte, adversarii politici. Cei arestați pentru astfel de manifestări erau evident căzuți sub puterea adversarului, respectiv organele Ministerului de Interne.

Nicolae Ceaușescu a imaginat pentru teroare o metodă „mai perfidă, prin politica de îndoctrinare și manipulare la scara întregii populații”; a reprimat orice încercare de împotrivire, prin supravegherea pe scară largă a populației. Direcția de Cercetări Penale a Securității era „un laborator al terorii și fricii”, ca principală armă de “supunere a populației” [5]. Deși dictatorul era urât de majoritatea populației, frica de represiunea violentă a Securității și suspiciunea generală față de omniprezenții săi informatori a făcut posibilă menținerea la putere timp de 25 de ani a “celui mai iubit fiu”, care trebuia adulat și omagiat unanim în timp ce aducea țara în pragul falimentului economic.

Ordinele MI nr. 02045 din 1982 și nr. 02600 din 1988 prevedeau explicit înăbușirea oricăror „manifestări negative”. Un număr covârșitor de documente de la CNSAS depuse la dosar dovedesc caracterul planificat și pregătit, deci sistematic al represiunii ceaușiste. Faptul că atacul e îndreptat împotriva tuturor opozanților, inclusiv a celor potențiali, însumând așadar aproape întreaga populație civilă – demonstrează și caracteristica de atac generalizat.

Românii s-au „mântuit de frică” în decembrie 1989, ieșind din starea de umilință în care fuseseră țintuiți de ultimul conducător stalinist și unul dintre cele mai dure aparate represive din lagărul comunist. Nu este surprinzător că a fost singura revoluție sângeroasă din estul Europei. Cu prețul bătăilor cumplite în aresturi și înfruntând gloanțele instituțiilor de forță, poporul l-a înlăturat pe dictator. Pentru 1.290 dintre ei prețul a fost viața.

 

Disimularea opoziției și a represiunii în epoca Ceaușescu

Securitatea cunoștea magnitudinea adversității poporului față de regim, rezultată din notele sutelor de mii de informatori din milioanele de volume ale dosarelor de urmărire informativă a populației [6]. Însă dictatorul nu accepta opoziție; cultul în sine cerea ca disidența să fie un tabu [7]. Nicolae Ceaușescu era obsedat de imaginea sa externă (motiv pentru care și semnase acordul de la Helsinki [8]). În consecință și represiunea politică trebuia mascată. Securitatea a avut misiunea sa camufleze pe cât posibil existența disidenților în România și i-a reprimat pe aceștia cu precădere sub pretexte de drept comun [9] sau prin psihiatria politică [10].

Un vast material probator dovedește că în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, deghizarea represiunii politice „sub acoperirea” Miliției și a „altor organe” era o practică generală și sistematică a Securității. Martorii Petre Mihai Băcanu, Marius Boeriu și Dănuț Iacob, audiați în cauza de față, ca și colegii lor ilustrează această practică folosită și în cazul lui Gheorghe Ursu.

Mascarea represiunii s-a mai realizat și prin aplicarea conceptului de “prevenire” a actelor de opoziție, respectiv prin instituționalizarea unei frici generalizate de Securitate. În acest scop erau folosite: “influențarea pozitivă”, intimidarea, sau, în limbajul Securității, “atenționări”, “avertizări”, “destrămări de anturaje”, “punerea în discuție în colectivele de oameni ai muncii”, “compromiterea” și “defăimarea obiectivelor” prin “plantarea de legende” [11], delațiunea (prin recrutarea, cointeresarea și prelucrarea a sute de mii de informatori si “rezidenți” [12]); iar pentru cei care nu se lăsau “influențați pozitiv”, evident, anchetarea violentă, detenția și în unele cazuri, asasinarea.

 

Violența represiunii

Martorii Mariana Gherghina-Besciu, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, Marius Boeriu, Dănuț Iacob si Nicoleta Giurcanu-Matei au descris în instanță torturile „medievale” sau de tip „stalinist” la care au fost supuși în România anilor 1980. Documentele, studiile și referințele depuse la dosar descriu suferințele îndurate de sute de victime, de la Vasile Paraschiv, Iulius Filip și ceilalți deținuți de la Aiud, membrii Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR[CG1] ), ceilalți muncitori de la Brașov 1987, dar și alte morți suspecte – Dragoș Oloieru, Ilie Baicu, Mugur Călinescu, Emilia Kimeri, Arpad Visky, Vasile Vieru, Cornel Vulpe, până la miile de victime de la Revoluție, demonstrând și ele violența represiunii Securității în toți anii 1970-80. A nega faptul că între aceste două tabere a existat o relație de adversitate trădează nu numai o profundă – și suspectă – miopie juridică și istorică, dar este și o insultă la adresa eroilor martiri care s-au sacrificat pentru libertatea noastră.

 

Numărul „obiectivelor”. Atacul generalizat în cifre.

În legătură cu numărul persoanelor urmărite de Securitate pe plan intern, respectiv populația civilă împotriva căreia regimul a planificat, organizat și a menținut un atac generalizat și sistematic, arhiva CNSAS oferă date concrete. Cei peste 26 km liniari de dosare gestionate de C.N.S.A.S. [13] (a treia arhivă de acest gen din Europa) includ cel puțin 1.301.489 de dosare de urmărire informativă, în mare parte deschise după anul 1965. Conform bazelor de date ale CID (Centrul de Informatică și Documentare al Securității) aflate la CNSAS, între 1980-1984 au fost deschise 86.856 de dosare noi, iar între 1984-1989 încă 161.401. La care se adaugă, desigur dosarele deschise anterior și factorul de multiplicare: fiecare dosar cuprinde în general mai multe persoane („anturajul”) care au fost și ele monitorizate, așa cum rezulta și din DUI „Udrea” și Dosarul Penal întocmit de inculpații lui Gheorghe Ursu, aflate la dosarul cauzei; se mai adaugă dosarele „problemă” (pe domenii de activitate, instituții, care puteau include, fiecare, zeci sau sute de persoane).

Printre documentele Elenei Ceaușescu [14] există liste cu 2671 persoane „cu probleme” care lucrau în unități de cercetare științifică, inginerie tehnologică și proiectare, inclusiv care ascultau posturile străine, în special Europa Liberă. Or, unitățile de cercetare științifică reprezentau un procent infim din totalul întreprinderilor din țară. Este evident că și pentru toate celelalte instituții existau asemenea liste.

Din documentele aflate în arhiva CNSAS (de ex. cota D 16527, Vol. 63) rezultă că în România dictaturii ceaușiste practic întreaga populație era suspectă. Din ordinul „Comandantului suprem” și al Ministrului de Interne, Tudor Postelnicu, trebuiau identificate ”în localități, medii, obiective, toate elementele pretabile de acțiuni protestatare”. „Fiecare lucrător” de Securitate și „șefii nemijlociți ai acestora” se făceau „răspunzători de orice acțiune protestatară, de stradă, indiferent de natura sau scopul urmărit”. „O subliniere aparte se impune pentru cei care uzează de prevederile Conferinței de la Helsinki, cu privire la drepturile omului și cei care provoacă, inițiază sau incită stări de spirit conflictuale” (p. 96-96v). 

Cu privire la numărul deținuților politic, „bazându‑se pe evidența eliberărilor de la Aiud în intervalul 1965‑1989, istoricul Marius Oprea a publicat o listă de 324 de persoane deținute pe motive politice în penitenciar (condamnate cu articolele speciale prevăzute pentru fapte politice în Codul Penal, fără frontieriști și alte categorii) în perioada în care Nicolae Ceaușescu afirma că în România comunistă nu mai existau deținuți politici” [15]. Numărul total al deținuților politic din acei ani a fost însă mult mai mare, dacă ținem cont că, pe lângă Penitenciarul Aiud, opozanții regimului erau închiși și la Rahova, Jilava, Poarta Albă, Deva sau Codlea. În toate aceste spații de detenție, regimul era inuman: lipsa acută de hrană, alimente deseori necomestibile, condiții precare de igienă, asistență medicală de cele mai multe ori inexistentă, izolarea în aşa‑numita „restrictivă”, unde suportau un regim încă mai drastic. În aceste condiții, în anii 1980 la Aiud și‑au pierdut viața prematur cel puțin doi deținuți politici: Dragoș Oloieru și Ilie Baicu [16].

Represiunea ceaușistă și-a atins apogeul violenței în Revoluția din decembrie 1989, când conform dosarelor întocmite de procurori, mii de manifestanți au fost arestați și bătuți sălbatic și alte mii au fost uciși sau răniți prin împușcare. A fost culminarea și dovada cea mai concludentă a caracterului criminal al atacului sistematic și generalizat împotriva opozanților dictatorului Nicolae Ceaușescu.