N-am nicio îndoială: Biserica Ortodoxă Română e o instituție (divino-umană) esențială în formarea identității românești și ridicarea prin cultură a maselor de țărani și păstori din care ne tragem, încă din vremea marilor migrații barbare și, mai apoi, a celor trei imperii – otoman, rusesc și habsburgic – sub povara cărora ne-am aflat câteva secole. Trecutul acesta trebuie cunoscut, cu luminile și umbrele sale, specifice istoriei reale. Asta nu înseamnă că BOR e scutită de probleme strict contemporane. Le las deoparte, pentru alte împrejurări, pe cele legate de fractura geopolitică între Est și Vest, la care politica agresiv-revizionistă a Rusiei lui Putin contribuie nefericit și sistematic. Mă refer acum doar la eforturile BOR de a se adapta la un regim politic democratic, după ce a sprijinit (și legitimat), în numele teologiei politice bizantine, dictaturile instalate la noi, de la cea legionară și carlistă, până la cea stalinistă, din anii ‘50 și cea național-ceaușistă, căzută în 1989.
Era inevitabil ca, la noul început post-comunist, membrii clerului ortodox să nu aibă habar de regulile democrației. Nu erau mai bine echipați pentru asta decât oricare alt cetățean al României în momentul prăbușirii URSS. Era în gena de supraviețuire a Ortodoxiei românești să învețe treptat alfabetul democratic, așa cum am făcut-o și noi, atunci când ne-am deprins cu pluralismul partidelor, cu alegerile cât de cât libere, cu separarea celor trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) sau cu atmosfera de libertate accentuată pe măsură ce ieșeam din zona gri, pentru a deveni un nou stat-membru al NATO și UE.
Multă vreme, după ‘90, am pledat pentru apariția unui partid creștin-democrat. PNȚCD a fost unul, dar prea legat de liderii săi greco-catolici și, după cum s-a văzut, incapabil să supraviețuiască morții Seniorului Corneliu Coposu. Încercările succesive de a construi doctrinar un alt partid din această categorie s-au dovedit infructuoase, mai ales pentru că partidele din mainstream (PNL, PDL, PMP, secondate de UDMR) au pretins că au o asemenea componentă, doar pentru a putea fi admise în familia EPP, adică a „popularilor” europeni, clar predominanți în aula parlamentară de la Bruxelles și Strasbourg. Au pretins, adică au livrat forme fără fond! Institutele lor „de studii populare” au distribuit fursecuri într-o vitrină închisă, fără ecou social. Cadrele acestor partide n-au asimilat niciodată valorile creștin-democrate din care s-a plămădit, după al Doilea Război Mondial, noua Europă liberă.
Și totuși, doar un asemenea partid mare, dedicat clasei de mijloc în plină afirmare, ar fi fost necesar, inclusiv ca punte de legătură între BOR și societatea democratizată. El trebuia să combine anti-comunismul și decomunizarea cu prezervarea lucid-critică a tradiției spirituale răsăritene și politicile publice menite să accelereze occidentalizarea (așadar dezvoltarea rapidă) a României. Lipsită de un asemenea aliat în societatea civilă, BOR s-a lăsat în mare parte atrasă de falsul conservatorism al unor partide cu potențial extremist, care pariază pe resuscitarea național-comunismului sub masca unui creștinism etnocentric, tot așa cum Rusia post-sovietică și-a salvat elitele kaghebiste prin convertirea lor ipocrită de la marxism-leninism la ortodoxism.
Numai această fugă într-un trecut abuziv idealizat explică de ce o bună parte din generația tânără a României s-a înstrăinat de BOR și invers. De aceea îi vedem pe liderii PSD – oricât de corupți și de populiști ar fi – sau pe cei ai partidelor extremiste de sorginte „vadimistă” – defilând cu fariseice „sentimente creștine” total uzurpate în folosul propriei clientele și în detrimentul unei pastorații capabile să-i apropie de valorile creștine pe tinerii urbani și educați, din rândurile cărora se recrutează elita politică a următoarelor decenii. În lipsa unei creștin-democrații care să apere neutralitatea confesională a Statului și să conlucreze cu Biserica pentru binele comun, în respectul libertății fiecăruia, Ortodoxia tinde să se identifice cu aripa „teodosiană” de la Tomis, pe bună dreptate respinsă ca anacronică și dubioasă de către toți cei care vor o țară modernă și o democrație funcțională, nu o parodie putinistă, insinuată ca o piatră ascuțită în pantofii UE și NATO. Nu știu dacă PNL (și restul partidelor formal înscrise în PPE) sau USR – care se declară centristă – vor reuși să organizeze un dialog inteligent și fructuos, pe aceste teme de armonizare mutuală, cu acei episcopi din BOR care înțeleg și resping cauzele prezentei fundături. Un asemenea dialog ar trebui însă rapid inițiat din ambele părți, dacă ne dorim o societate respirabilă, echilibrată și capabilă să dea răspunsuri practice multiplelor provocări economice, tehnologice, bioetice și sociale cu care urmează oricum să ne confruntăm.
