Articole - Pagina 2 din 41 - Comunitatea Liberala

Ce urmează între Israel și Iran

de Liviu Popescu 03/10/2024

scris de Liviu Popescu

Titlul este un clickbait obscen. Evident că nu știe nimeni ce urmează între Israel și Iran. Nici măcar Israelul și Iranul.

Dar avem ceva mai multă claritate după ultimul schimb de lovituri, oricum mai multă decât am avut în ultimii aproape 20 de ani, timp în care cele două puteri dominante din Orientul Mijlociu și-au dat târcoale, ba militar, ba diplomatic, direct sau prin terți.

Lăsând la o parte considerentele de politică internă ale Israelului, unde lucrurile sunt mai complicate ca oricând, e clar că pentru Tel Aviv (sau Ierusalim, dacă preferați) situația a depășit linia roșie.

Evenimentele din 7 octombrie 2023 au grăbit mult depășirea acestei linii, care oricum se apropia vizibil. Această linie este dată pur și simplu de aglomerarea de praf de pușcă – și la propriu, și la figurat – în Libanul de sud, zona unde Hezbollah devenise și guvern, și administrație, și armată, și securitate internă, și minister al educației, și agenție de servicii sociale.

Israelul este o forță militară și de securitate, dar până la urmă este un stat mic, de câteva milioane de oameni și o putere economică – totuși – limitată. Este înconjurat la propriu de aproape 200 de milioane de arabi care ar șterge de pe fața pământului acest stat la proxima oportunitate.

Dacă alte state vecine au considerente mai ample privind existența lor pe hartă, Hezbollah nu are niciun fel de sofisticare la acest capitol, chiar dacă sub multe aspecte ar putea fi un stat în actualul sud al Libanului. Iar aglomerarea de rachete pe care Hezbollah le-a tot primit de la Iran în ultimii 20 de ani pur și simplu s-a apropiat de limita a ceea ce poate Israelul contracara din punct de vedere pur militar.

Mai simplu spus, Hezbollah atinsese dimensiunile de la care amenința însăși existența Israelului. Iar Israelul este în acest moment cu spatele la zid și cu doar două opțiuni: să lupte sau să dispară împreună cu aproape 10 milioane de evrei.

Sigur, spuse în orice altă capitală, aceste cuvinte pot suna foarte pompos. Pentru israelieni, însă, este un spectru cu care trăiesc încă de la întemeierea statului Israel. Iar dacă prin alte părți ale lumii Holocaustul devine o pagină de istorie îndepărtată, ceva ce li s-a întâmplat altora, evreii nu au cum să uite. Și intenționează – cu toate puterile lor – să nu li se mai întâmple niciodată. Nu sunt multe țări în lumea asta largă care să trăiască cu această perspectivă.

De partea cealaltă, Iranul s-a plasat singur în fruntea celor care vor să șteargă Israelul de pe hartă. Să și vrea acum, nu mai au cui da această coroniță de campioni. Retorica iraniană, mai ales din ultimii 25 de ani, îi plasează în mentalul colectiv din Orientul Mijlociu în postura de ultim bastion de apărare împotriva sionismului.

După mai bine de jumătate de secol de eșecuri – unele foarte rușinoase – în a distruge Israelul și pe evrei, arabii au început să vadă cumva o nouă speranță în Iran. Precedenții purtători de drapel – Egiptul, Siria sau Iordania – și-au temperat avântul, prinși în complexitatea relațiilor internaționale. Iordania chiar a contribuit la doborârea unor rachete iraniene care se îndreptau spre Israel.

Iranul, deci, cu statutul său de paria în arena internațională, este cel care mai înflăcărează imaginația lumii musulmane. O poziție pe care și-a dorit-o și care acum a devenit propria capcană.

Demolarea sistematică și metodică a arhitecturii Hezbollah de către Israel în ultima lună a forțat Iranul să aibă o reacție semnificativă. Rachetele lansate de Iran în replică nu au mai fost doar un gest de fațadă. Nu își permiteau față de toți adulatorii din Orientul Mijlociu să nu aibă o ripostă militară serioasă. Respectul se câștigă greu și se pierde repede.

Ambele state par să fi trecut linia roșie după care nu există întoarcere: Israelul nu își permite să dispară de pe hartă, Iranul nu își permite să dispară din mentalul colectiv.

Statele Unite, care chiar au făcut eforturi serioase de pe margine pentru calmarea spiritelor, au fost silite să acționeze în final așa cum era clar că o vor face – au doborât o parte din rachetele iraniene, așezându-se irevocabil în tabăra israeliană.

Acum, o lume întreagă așteaptă o ripostă serioasă din partea Israelului – unii cu reală îngrijorare, fiindcă înțeleg bine unde duce spirala violenței, alții o așteaptă ca pe o continuare a unui film de succes de la Hollywood, fiindcă le-a plăcut ideea cu pagerele explozive.

Ceea ce mă face să îmi aduc aminte de o conversație de acum câțiva ani cu un israelian despre care nu cred că era cu totul străin de Mossad. L-am întrebat când va ataca aviația israeliană în Iran dacă Teheranul reușește totuși să obțină arma nucleară. Răspunsul pe care l-am primit cred că încapsulează cel mai bine spiritul combativ al Israelului și risipa de imaginație și inteligență care stau în spatele acestui spirit:

„Cu două zile ÎNAINTE să o pună în funcțiune.”

Sursa foto: EPA

03/10/2024 0 comentariu

Intern

Cele șase categorii de electorat românesc

de Andrei Colțea 02/10/2024

scris de Andrei Colțea

Recunosc că urmăresc în dezbaterile, conferințele și interviurile electorale mai mult comentariile pe social media decât ce se discută (că nu e nevoie să aud de 100 de ori ce cred consultanții că vrea să audă publicul). Comentariile sunt interesante mai ales pentru că în proporție covârșitoare nu au nici cea mai mică legătură cu temele abordate.

De aceea, fiind antropolog înainte de a fi politician (de fapt nu fac parte practic deloc din a doua categorie, dar am zis că sună bine să mă autoinclud), mi se pare mai interesant de analizat profilul electoratului românesc, și nu neapărat al candidaților.

Realitatea e evidentă și nesurprinzătoare, deși ne prefacem că nu e așa: Homo politicus, ca și homo economicus, e doar o ficțiune liberală. Nu există în realitate individul care acționează rațional pentru a-și maximiza profitul și bunăstarea materială, așa cum nu există cel care, analizând oferta politică existentă, face cea mai bună alegere ținând cont de interesele colective, dar și personale, de profilul candidaților, credibilitatea și ideile lor politice, în beneficiul comunității.

În 2002, Daniel Kahneman a luat premiul Nobel pentru că a demonstrat erorile recurente ale oamenilor în comportamentul economic, desființând ficțiunea omului rațional al liberalismului clasic. În politică, fantezia democratică a comportamentului și alegerii raționale a supraviețuit și din lipsa de soluții alternative, și nici nu mai intrăm aici în comportamentul actorilor politici.

Activitatea politică e una colectivă care are și consecințe individuale, nu o activitate individuală care are și consecințe colective precum cea economică. Scriu asta deoarece e important să înțelegem că erorile politice pot costa mai mult decât cele economice, și de aceea trebuie să înțelegem mai bine responsabilitatea din spatele a celei mai de bază activități politice, votul. Dacă pentru consultanți, electoratul se segmentează demografic, cultural și socio-economic în scopul modulării mesajului (mame singure, pensionari din mediul rural, proaspeți absolvenți de facultate etc.), eu nedorind nici să cerșesc voturi, nici să îi ajut să facă dezbaterile și mai plictisitoare storcând bani de la vreun candidat naiv, îl segmentez aici doar în funcție de raportul cu politica în general.

În 2024, electoratul românesc pare că se împarte în șase categorii principale:

Fanaticii, care aleg să vadă doar aspectele pozitive ale candidatului/partidului preferat și pe cele negative ale altora, suferind de ceea ce se numește în engleză „confirmation bias” (Kahneman), o tendință extrem de periculoasă de a căuta și reține doar anumite tipuri de informații care le confirmă păreri deja stabilite sau de a interpreta informații neutre în sensul dorit. Selecția se face cu zonele emoționale din creier și corespunde unei nevoi de simplificare a unor realități complexe, ceea ce favorizează gândirea în stereotipuri și teoriile conspirației, inhibând gândirea critică. Cu cât nevoia de simplificare e mai mare, cu atât mai mult oamenii par că „știu” lucruri, sunt siguri că perspectiva lor e cea corectă, iar perspectivele diferite izvorăsc în opinia lor fie din ignoranță (de câte ori nu ați văzut acel zâmbet superior pe fața unor oameni fără vreo pasiune pentru educația formală, ca și cum tu ești cel care are nevoie să mai studieze), fie din rea-voință (ești de partea conspiratorilor, plătit de sorosbillgatessistemu’… măcar dacă mi-ar scăpa și mie ceva, că fac „muncă” voluntară deocamdată). Algoritmii de social media favorizează apariția și radicalizarea acestei categorii: având ca parametru suprem angajamentul – prin like și share – aceștia promovează doar acel tip de conținut cu care utilizatorul are șanse mari să interacționeze, care îi confirmă perspectiva sau este „incendiar”, conspiraționist și polarizant.
Captivii din rural sau urbanul sărac, care votează „cum zice primarul” sau vreo altă figură de autoritate (inclusiv din familie), fără beneficii materiale semnificative, doar pentru a perpetua contextul necesar rămânerii într-o autodefinită „zonă de confort” (care poate fi și destul de neconfortabilă, dar măcar e cunoscută).
Interesații, care subordonează interesele colective celor proprii și sunt gata să voteze cu oricine le poate oferi mici avantaje care să îi mențină pe linia de plutire (un job în administrație pentru care poate nu sunt calificați, mici „contracte” cu statul pentru firmă etc.) și probabil l-ar vota și pe Stalin atâta timp cât pot să îi vândă loialitate pe firimituri. Partea tragică e că mulți dintre ei nu sunt nici măcar incompetenți (ar putea câștiga mai bine în privat), ci doar au o stimă de sine foarte scăzută, ceea ce determină un apetit pentru risc scăzut. La fel ca și categoria anterioară, preferă „zona de confort”, diferența fiind că zona asta le include și subzistența materială.
Dezinteresații, care fie nu consideră că viața le este în vreun fel afectată de politică și cred că se pot izola în activitățile lor cotidiene, fie nu consideră că dețin și nici nu doresc să suporte costul achiziționării unei înțelegeri politice necesare efectuării unei alegeri care să le reflecte interesele.
Pesimiștii, cărora nimic nu le convine, toți politicienii fiind fie proști, hoți, corupți, vânduți agențiilor străine sau toate de mai sus. Ei urăsc „sistemul”, dar orice tentativă de ofertă electorală alternativă este întâmpinată cu critici radicale ale unor aspecte uneori total nesemnificative din profilul candidaților (până și la Ciolacu, nu faptul că deține covrigării la Buzău îl face un președinte nepotrivit – ci cam toate celelalte aspecte ale educației, activității politice sau personalității sale –, așa cum pe Elena Lasconi nu o afectează cu nimic faptul că e femeie (!), fostă vedetă ProTv, sau că a votat DA la referendumul pentru familie, certându-se cu fiica dumneaei pe tema asta; iar pe Geoană faptul că a țopăit lângă Mihaela, dragostea lui, crezând că a câștigat alegerile în 2009 nu îl face decât uman… că până la președinți AI mai avem puțin). Orice greșeală neforțată în interviuri e penalizată capital, anulând toate soluțiile și temele abordate în restul interviului: Geoană i-a urat sănătate regelui Mihai, gata, e senil, o ia pe urmele lui Biden; Ciolacu e prost, că a zis să nu îl jignim, că Buzăul nu e în Moldova, ignorând faptul că TOȚI cei din zona asta a Munteniei facem glume pe această temă, mai ales aici la Brăila (ca om politic, e o idee proastă, dar dacă ne-am pierdut și simțul umorului, ce ne mai rămâne?); nici Lasconi nu a spus de fapt că cei din diaspora sunt trădători, bineînțeles că vorbele i-au fost răstălmăcite, dar asta e riscul folosirii prea libere a încărcatului cuvânt „trădător”. Victime ale aceluiași „confirmation bias”, pesimiștii vânează informații negative despre politicieni ca să își confirme dezamăgirea față de clasa politică, întâmpinând orice inițiativă politică (caz personal) cu „nu se poate”, „e o mlaștină”, „te mănâncă ăștia”. Din acest punct de vedere, se aseamănă cu fanaticii, doar că nu sunt selectivi în privința țintelor, aplicând același stereotip pentru întreaga categorie.

Într-adevăr, în ultima categorie se distinge uneori o a 6-a, de oameni care votează în mod relativ rațional așa-numitul „rău cel mai mic”, dar exigența lor rămâne de multe ori la fel de exagerată, doar prezența la vot fiind mai mare. Homo politicus e aproape total absent în rândurile electoratului de la noi.

Scopul acestui articol nu este să apere actuala clasă politică (cea mai slabă de după 1989), ci doar să sublinieze că electoratului general, și în urma numeroaselor dezamăgiri, i s-a erodat simțul de responsabilitate politică, devenind cinic, pasiv, leneș, meschin sau fanatic, cel mult reactiv și niciodată activ, criticând înainte chiar să asculte.

Standardele ridicate pentru alții trebuie să corespundă acelorași standarde pentru noi înșine, și acestea din urmă nu pot fi ridicate decât prin educație (nu neapărat formală; ajunge doar să avem habar ce înseamnă fake news și cum funcționează social media).

Democrația implică un anumit nivel de gândire critică și înțelegere, altfel nu funcționează, și te trezești cu alți mini-Hitler aleși democratic, ca Kickl (in the balls) acum câteva zile în Austria. Nu dau lecții de democrație, dar spre deosebire de admiratorii autohtoni ai lui Putin/Șoșoacă, neo-legionari sau purtători de tricouri cu Che Guevara, am călătorit și locuit în țări nedemocratice și înțeleg mai bine acum consecințele alegerilor greșite, sau mai rău, ale imposibilității de a alege.

Democrația e responsabilitate. Dacă uităm asta, mâine-poimâine ne trezim iar că suntem nevoiți sa luptăm pentru ea. Și o să luptăm, pentru că democrația e într-adevăr cel mai prost sistem, cu excepția tuturor celorlalte. Nu am spus-o eu, a spus-o Winston Churchill.

02/10/2024 0 comentariu

Idei

Resorturile anti-liberalismului și genealogia noului obscurantism

de Vladimir Tismăneanu 30/09/2024

scris de Vladimir Tismăneanu

La începutul anilor 1990, una dintre cele mai abjecte reviste din România se numea antifrastic „Europa”. Condusă de un absolvent de „Ștefan Gheorghiu”, un oarecare Ilie Neacșu, publicația era simultan o pestilențială băltoacă antisemită și o tribuna pentru reabilitarea camarilei lui Ceaușescu și a Securității „patriotice”.

Bătaia în piept cu simboluri naționale, profetismul bombastic, cosmetizarea trecutului și populismul xenofob subîntind și definesc megalomania naționalismului fără frâne.

Fascismul secolului XXI (aici includ putinismul, orbanismul și partidele-mișcare gen AUR) este antimodern, nostalgic si primordialist. Pedaleaza pe fobii premoderne și apelează la propensiuni ataviste. „Naționalismul este paranoia — individuală și colectivă”, scria Danilo Kis.

Combustibilul naționalist a dus și duce la incendii catastrofice. Revolta împotriva lumii moderne se alimenteaza din și se bazează pe arhetipuri infra-raționale. Mitul unei națiuni originare amenințată de neopaganismul cosmopolit fuzionează cu acela al unei religiozități primordiale încremenită în spiritul omogenizant al disciplinei de sectă.

Noul obscurantism nu s-a născut ex nihilo. El vine din cel vechi. Antisemitismul, rasismul, anticapitalismul, antiliberalismul, antioccidentalismul, antiamericanismul vizează și demonizează moștenirile Luminilor.

Fascismul secolului XXI este regresiv, reacționar, xenofob, monoman, colectivist, pseudo-romantic. În plan politic, predica utopia etnocrată. Alteritatea este prin definiție suspectă. Propaganda obscurantistă construiește imaginea alogenului malefic uneltind de-a pururi să distrugă, să pervertească, să împileze, să polueze tot ce-i pur și sacru. Bancherii, masonii, masoreții marxiști.

Economic este izolaționist și „suveranist”. Psihologic, exprimă și catalizează stări de disperare individuală și colectivă. Cultural, propaga kitschul „realismului eroico-popular”. Costumație pretins-folclorica, versificații puerile, platitudini sforăitoare, histrionism patriotard, trăncăneala lătratoare. Nu raționează, răcnește. Nu demonstrează, poruncește. Apodictic și apocaliptic.

Ar fi binevenită, cred, o antologie analitică a eforturilor negaționiste privind dictatura comunistă în anii 1990.

Barocul stalino-fascist a impregnat tentativele de a difuza „partea lor de adevăr”. Se combinau senzaționalismele bulevardiere gen Cristoiu cu cinismul amoral gen Roșca Stănescu. Revistele de orientare virulent naționalistă, chiar șovină, plăsmuiau cadrele noilor mistificări.

În foi precum „România Mare”, „Europa”, „Democrația”, mai târziu „Tricolorul”, dar și în „Jurnalul Național” și „Ziua” se difuzau poncifele revanșei.

Interviurile cu foștii potentați nu aveau ca scop demontarea Marii Minciuni, ci exonerarea ei si inocentarea responsabililor direcți pentru perpetuarea unui regim fundamental antidemocratic. „Stânga” și „dreapta” participau încântate la acest spectacol al imposturii cu glazură „științifică”.

Reveneau „istoricii militari” din anturajul lui Ilie Ceaușescu. Unul era „uns” specialist în Holocaust, generalul Mișa Ionescu. Tot la „stânga”, se făcea procesul apelurilor la un „proces al comunismului”. Reveneau temele „României profunde”, dar și acela al „idealurilor intinate”.

Ideologic, era perfectul talmeș-balmeș. Politic, un nou autoritarism cu fațadă democratică.

Sursa foto: Muzeul de Fotografie

30/09/2024 0 comentariu

Uncategorized

Ce șanse mai are dreapta liberală?

de Rodica Culcer 30/09/2024

scris de Rodica Culcer

După turbulențele din ultimele două săptămâni generate de eșecul candidaturii lui Klaus Iohannis pe listele PNL pentru Senat, pnl-iștii au fost extrem de tăcuți în weekend, profitând probabil de isteria mediatică în jurul unui ciclon care era doar un front de ploi, pentru a se repoziționa și a reduce la minimum daunele politice provocate de propria lor slugărnicie față de președinte și de noua strategie a PSD care vizează o victorie totală în alegerile parlamentare.

Nu mai vorbim așadar de parteneriatul PSD-PNL, de amiciția dintre Nicu și Marcel, sau de perpetuarea USL girată de Klaus Iohannis ca președinte al Senatului și lider al PNL, ci de ambiția PSD de a obține supremația pe scena politică după alegerile de la sfârșitul anului, transformând PNL într-un aliat minor, un biet partid-balama, care va fi eventual primit la guvernare alături de UDMR și, dacă va fi nevoie, chiar alături de câțiva parlamentari AUR recrutați „la bucată”.

În mod paradoxal, nu pnl-iștii, ci psd-iștii par acum îndreptățiți să proclame „vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât”.

Aceasta este însă soarta oricărui partid care se predă cu arme și bagaje succesorului PCR, și nici nu a învățat nimic din propria istorie, căci ar fi putut medita la eșecul tragic al colaborării cu PCR după 1945.

Cum însă nici Iohannis, nici Ciucă nu au habar de liberalism și de istoria PNL, ci sunt „oameni recenți”, produși în laboratoarele GRIVCO, nu ne mirăm că s-au lăsat supuși PSD, cu care credeau că se aliază. Adevărul este că, după ce s-au lăsat dominați financiar de Dinu Patriciu, promotorul statutului de partid-balama, și au trădat Alianța D.A. sub conducerea lui Călin Popescu Tăriceanu, pnl-iștii au pierdut teren constant, iar după mandatul lui Ludovic Orban, care s-a distanțat de PSD, dar i-a înlăturat elitele intelectuale, bazându-se pe baronii locali, s-a plasat obedient, la ordinele lui Klaus Iohannis, sub dominația PSD.

Astăzi suportă consecințele și riscă să plătească din greu la alegerile parlamentare din decembrie.

Întrebarea este dacă pnl-iștii înțeleg care este originea problemelor lor actuale și dacă mai au resursele intelectuale și curajul să se rupă de PSD nu doar în campanie, ci și după alegeri, intrând în opoziție pentru a se reinventa și a-și recupera identitatea liberală pe care au pierdut-o pe drum.

Ar fi o decizie înțeleaptă mai ales pentru că oricine va guverna în 2025 va avea de rezolvat probleme economice aproape insurmontabile din cauza proastei guvernări și iresponsabilității financiare a coaliției PSD-PNL. Din acest punct de vedere, nici PSD nu ar avea nevoie de o opoziție liberală puternică, ci mai degrabă de un PNL umil, mulțumit cu 2-3 ministere și câteva posturi de secretari de stat. Dar să nu mergem prea departe cu speculațiile.

Deocamdată, vedem că Nicolae Ciucă încearcă să se distanțeze de PSD, promițând chiar că partidul său se va alia cu USR și REPER în CGMB pentru a forma majoritatea de care are nevoie primarul Nicușor Dan. Mai rămâne ca această promisiune, făcută într-un studio tv, să se și concretizeze politic într-un protocol de colaborare.

Semne în acest sens deocamdată nu sunt, deși Nicolae Ciucă ar fi transmis în teritoriu ordinul ca PNL să formeze majorități cu formațiunile de opoziție, nu cu PSD. Din nou, ar trebui ca filialele să-l și asculte și să nu-și facă propriile strategii, calculând că domnul Ciucă nu are nici o șansă să intre în turul doi al prezidențialelor, deci viitorul său în fruntea PNL este cât se poate de incert.

Dacă mai adăugăm și presiunile făcute de cârtițele lui Mircea Geoană în rândurile pnl-iștilor, înțelegem că sarcina domnului Ciucă de a găsi o strategie de supraviețuire politică pentru sine și pentru partidul său este atât de grea încât probabil îl depășește.

Nu știm, desigur, ce va face Klaus Iohannis, despre care se știe că este răzbunător. Dar orice ar încerca actualul președinte, este evident că puterea începe să-i scape printre degete – căci altfel nu ar fi venit atât de prompt sentința privind pierderea caselor din Sibiu.

Proiectul său de a-și asigura o poziție de influență asupra unei viitoare coaliții de guvernare de tip USL devine aproape iluzoriu, pentru că PSD a hotărât că dorește să domine el viitoarea coaliție, și se pare că a bătut palma cu rețeaua GRIVCO, oferind PUSL locuri pe listele sale parlamentare. Ofensiva Antenelor împotriva lui Iohannis pe tema caselor pierdute în instanță este un semnal în acest sens.

Cu toate acestea, este greu de crezut că PNL mai este capabil să devină credibil ca promotor al liberalismului: a făcut prea multe concesii, a participat plenar la proasta guvernare a coaliției, a acceptat toate insultele proferate de liderii PSD la congresul care l-a desemnat pe Ciolacu candidat la președinție, manifestându-și disponibilitatea de a guverna cu cei care își băteau joc de el, ca să mai creadă cineva că va rezista la cântecul de sirenă al PSD după alegeri.

Mai ales că liderul său, Nicolae Ciucă, este perceput ca un om de paie al lui Klaus Iohannis, cel care în 2019 ne promitea că ne scapă de Pe-Se-De. În schimb, a întărit PSD mai mult decât ar fi reușit liderii săi pe cont propriu. Deci nici pe Iohannis nu l-am putea crede dacă s-ar întoarce acum împotriva PSD.

De fapt, marea problemă a PNL este lipsa sa de credibilitate ca partid liberal autentic, dispus să se opună PSD, în loc să i se supună (căci nu există colaborare cu PSD, doar subordonare).

Doar schimbarea conducerii partidului – adică înlăturarea echipei de plagiatori Ciucă-Bode – cu lideri liberali autentici ar putea recredibiliza PNL. Nu vedem însă de unde ar veni liderii liberali puternici de care vorbea Valeriu Stoica pentru etapa post-Iohannis.

Știm că Ilie Bolojan este un bun administrator, dar nu știm dacă are și convingeri liberale solide și nici cât de hotărât ar fi să se opună PSD, să reconstruiască partidul pentru a reveni la guvernare la alegerile din 2028.

Este însă posibil ca Ilie Bolojan, în eventualitatea că ar ajunge liderul PNL, să deschidă calea unei colaborări politice cu USR, singurul partid democratic de opoziție semnificativ care își asumă identitatea liberală.

În acest moment, colaborarea PNL cu USR este piatra de poticnire a falșilor liberali conduși de Ciucă. Reticența acestuia din urmă la un dialog cu USR demonstrează limitele și ipocriziile actualei conduceri a PNL, care nu poate gândi un proiect liberal amplu, la nivel național și preferă câteva manevre superficiale de repoziționare pentru a-și cosmetiza imaginea, în speranța deșartă că alegătorii se vor lăsa prostiți și de data aceasta.

USR rămâne deocamdată singur pe culoarul unei opoziții liberale autentice față de PSD.

Totuși, sarcina sa este complicată de demersurile PNL de simulare a distanțării față de PSD cuplate cu boicotul mediatic și campania de denigrare a USR condusă de REPER și de diferiți usr-iști frustrați, foști și actuali. Fără o strategie de comunicare inteligentă și susținută și fără un program de reforme consistent și bine comunicat alegătorilor, USR va avea mari dificultăți să învingă „sistemul”. Insistența pe sloganurile anti-PSD fără a prezenta o alternativă solidă nu va ajuta pe nimeni, cum nu a ajutat nici în campania pentru alegerile din iunie.

Fiind singurul adversar al „sistemului”, USR are mulți dușmani în clasa politică și în mass media, deci va trebui să facă eforturi considerabile pentru a convinge electoratul că este singura alternativă reală la mafia PSD-PNL-UDMR.

Candidata USR, Elena Lasconi, are și ea o sarcină mai grea decât și-a închipuit când a acceptat să intre în cursa prezidențială, pe care a crezut-o probabil doar un show tv menit să genereze emoții pozitive.

Dacă strânge rândurile cu partidul și resursele sale de expertiză, ar mai avea încă o șansă să facă o breșă în monopolul partidelor mafiote din sistem. De aceea ar fi fost importantă o alianță cu un PNL reformat.

Cu actualul PNL, condus de impostorii Ciucă și Bode, USR nu ar face decât să se compromită și să piardă. Iar cu micro-partide ca PMP și FD se poate alia după alegeri, dacă aceste formațiuni reușesc să intre în Parlament. Dacă nu reușesc pe cont propriu înseamnă că nu merită să paraziteze listele USR.

Iar REPER nici nu merită luat în calcul, pentru că nu este un partid liberal, ci de stânga, și pentru că Dacian Cioloș și echipa sa s-au dovedit total lipsiți de loialitate și fair-play față de USR.

Totodată, cine vrea să vadă realitatea așa cum este, știe că, într-o alianță politică, mai ales a unor partide mici, 2+2 nu fac 4, ci în cel mai bun caz 2,5, dar mai degrabă tot 2.

Ce șanse are deci dreapta liberală în alegerile de anul acesta? Depinde de credulitatea electoratului, care va avea de ales între un partid compromis de colaborarea cu PSD, slaba calitate a liderilor săi și manipularea de către un președinte impus de GRIVCO, și un partid care nu a făcut compromisuri cu sistemul, chiar dacă a făcut și unele greșeli, inclusiv alegerea unui lider care trebuie să se metamorfozeze din mers într-un candidat cu adevărat prezidențiabil.

Aceasta este alternativa reală, chiar dacă perdelele de fum și echipele de zgomot pe care PSD și PNL le antrenează deja vor încerca să o disimuleze. Desigur, șansele dreptei ar crește exponențial dacă PNL și-ar schimba conducerea cu o echipă autentic liberală și decisă să se opună PSD și să se alieze cu USR. Dar șansele unui asemenea proiect par, în acest moment, iluzorii.

30/09/2024 0 comentariu

Uncategorized

Zero absorbție? PNL flutură un bumerang care se întoarce spre principalul vinovat: Marcel Boloş

de Marius Vasiliu 28/09/2024

scris de Marius Vasiliu

Agitație mare pe tema absorbției pentru perioada de programare 2021-2027, pornită de la Ciucă, fost premier, președintele PNL și candidatul acestui partid la prezidențiale, care a ieșit primul la atac cu anunțul că e sub 3%.

Totul s-a amplificat după ce Consiliul Fiscal a precizat în analiza făcută pe rectificarea bugetară, aprobată de Guvern luni, că absorbția e zero. Ocazie cu care a aflat și Geoană.

Doar că nu doar pentru cei care cunosc fenomenul situația nu e una nouă; chiar din execuția financiară publicată de Ministerul de Finanțe de mai bine de o lună, absorbția pe 2021-2027 e tot zero. Așa că în contextul circului din coaliție putem specula că, simțind miros de avantaj comunicațional alimentat și de surse de informare cu credibilitate, au sărit mai toți peneliștii cu zero în gură.

Lucrurile sunt puțin mai complexe decât „Uite, Guvernul Zero!” și se cuvine să intervenim în a tempera tentația de a produce știri distorsionate sau de a contribui la propagarea lor, pentru că în esență sunt tot fake-news.

Și tocmai pentru că mai sunt și oameni care sunt interesați de cum stăm pe bune, pentru că dincolo de ridicatul politic al poalelor în cap pentru a puncta electoral în rândul activelor de partid, există o nevoie de prognoză și planuri de business pe termen mediu și lung în mediul privat, trebuie explicat mai detaliat tot procesul, pentru că nu e vorba doar de absorbție.

Suntem sau nu în întârziere? Și dacă da, cât e de mare? Și cine e vinovat?

Liberalii încearcă să se răzbune pe pesedisti pentru faza cu Iohannis care nu mai prinde nici măcar un loc de senator. Însă joacă asta cu „absorbția zero” cu un bumerang aruncat în PSD peste masa Guvernului, pe care nu știu să-l și prindă și practic li se întoarce, ca-n desene animate, în dinții lui Boloș, cel care poartă aproape întreaga responsabilitate pentru asta.

Pentru că Boloș este cel din cauza căruia primele drafturi ale programelor începute la finalul lui 2020 a trebuit să fie refăcute pentru că multe dintre măsuri, chiar proiecte au fost preluate în PNRR, astfel că a trebuit să fie reluate de la un stadiu incipient, iar aprobarea lor s-a încheiat în decembrie 2022.

Și au trebuit preluate ca să poată fi făcut în timp de la zero PNRR-ul. Asta pentru că în februarie 2021 Comisia Europeană confirma că PNRR-ul lui Boloș, cu care trompetase PNL-ul în campania electorală din 2020, era doar o broșură electorală.

Boloș este și cel din cauza căruia niciun program nu a putut fi lansat până pe la mijlocul lui 2023, adică cât a stat el ministru la Fonduri Europene în al doilea descălecat, pentru că sistemul informatic (MySMIS), prin care se derulează toate etapele de la depunerea la trimiterea cererilor de rambursare către Comisia Europeană, nu a fost finalizat de către STS. Nici acum, deși a fost anunțat funcțional încă din mai 2023.

STS pe care tot Boloș l-a băgat în problemă și pentru perioada 2021-2027. Dar și în PNRR. Și în cloudurile guvernamentale (că-s mai multe, nu doar cel din PNRR – mai sunt și la regiuni). Într-o lume normală este inexplicabilă apetența lui Boloș de a preda serviciilor secrete instituțiile în care are și a avut el funcții.

În niciun alt stat din Uniunea Europeană nu există o implicare a unui serviciu secret în ceea ce privește sisteme informatice care să gestioneze relația stat-privat la modul direct cum se face în România.

O singură țară din Europa mai procedează în mod similar – Republica Moldova. Dar ăsta să fie modelul de bună-practică de urmat?

Deci tot Boloș e vinovat pentru că STS nu a reușit să rezolve și modulul final al sistemului informatic prin care se fac cererile de plată la Comisia Europeană, modulul aplicații de plată. Adică și dacă am fi vrut să cerem bani de la Comisia Europeană nu am fi putut-o face.

Și ghiciți cine e vinovat și pentru faptul că și după ce va fi rezolvat STS-ul cu aplicația de plată, niciunul dintre cele opt programe regionale nu vor putea primi bani de la Comisia Europeană din cauza problemelor de construcție a sistemului de descentralizare la nivel de regiune de dezvoltare?

Evident că tot Boloș, cel care a zis că știe el mai bine și decât Autoritatea de Audit și decât Ministerul Justiției cum trebuie reglementat totul. Iar acum, în urma misiunilor de audit ale Comisiei Europene și ale auditului național, sistemul nu a primit notă de trecere.

Nu mai vorbim de toată bulibășeala făcută cu organizarea sistemului de management și control, cu înființări de structuri paralele doar ca să creeze și mai multe sinecuri sau să scape de oameni care nu-i apreciau măreția.

Iar toate acestea s-au întâmplat în al doilea mandat al lui Boloș la fondurile europene – aprilie 2022 – iunie 2023. Despre toate „simplificarile” care au complicat și mai mult birocrația și așa stufoasă am avertizat în mai multe rânduri, fără vreun feed-back pozitiv.

Urmarea este că avem apeluri lansate cu multe corrigendum-uri la majoritatea ghidurilor, unele chiar și cu 7-8 modificări de reguli.

Concluzionând, când a plecat Boloș de MIPE, în iunie 2023, niciun ghid nu era lansat, deci niciun proiect depus.

Iar în al doilea mandat al lui Boloș la fonduri europene, Ciucă era prim-ministru.

Ca să răspundem și la întrebarea dacă absorbția chiar este zero, trebuie spus că în ceea ce privește derularea proiectelor din programele pentru perioada 2021-2027, din informațiile publice, sunt contracte semnate de peste 22 de miliarde de euro din peste 350 de apeluri. Iar la nivelul autorităților de management sunt făcute plăți către beneficiari de aproximativ 650 milioane de euro (ceea ce echivalează cu o absorbție reală de aprox. 3%).

Nuanțăm astfel cu privire la absorbție: reală și formală – între derularea proiectelor care înseamnă aproximativ 3% plătiți către beneficiari, respectiv rambursarea efectivă a sumelor de către Comisia Europeană, care se va realiza probabil la începutul anului următor.

Pentru că sistemul funcționează la modul în care după lansarea apelurilor, se depun proiecte, care se evaluează, după care se semnează contractele de finanțare și abia apoi începe implementarea propriu-zisă care înseamnă facturi plătite inițial de la bugetul de stat apoi, după ce sunt verificate toate condițiile, plătește și Comisia Europeană.

Adică, pentru acest an, chiar dacă vom reuși într-un final să trimitem vreo declarație de plată pentru perioada 2021-2027, cel mai probabil rambursarea efectivă se va realiza anul viitor.

Avem parte de un film prost produs de coaliția de guvernare PSD-PNL – scenariu prost, regie proastă, actorii pe măsură.

Să sperăm că măcar spectatorii nu-s la fel.

28/09/2024 0 comentariu

Extern

Una din greșelile noastre în NATO este că facem prea multă politică și prea puțină strategie

de Iulian Fota 27/09/2024

scris de Iulian Fota

În întâlnirea cu președintele Zelenski vicepreședinta Harris menționează doar Polonia și țările baltice ca posibile viitoare victime ale unei agresiuni rusești. Asta este o eroare strategică și o greșeală politică, însă parte din vina ne revine și nouă, pentru că nu am combătut corespunzător ideea asta.

România sau Republica Moldova sunt cel puțin la fel de expuse.

Această idee greșită, cum că țările baltice și Polonia ar fi mai amenințate decât România a fost construită începând cu 2008 și războiul Rusiei împotriva Georgiei. Nu ca urmare a unei realități strategice, ci ca urmare a unei foarte eficiente politici de lobby pe care Polonia și statele baltice, beneficiind și de masivul sprijin al grupului nordic, au practicat-o. Milioane de dolari au fost cheltuite la Washington și nu numai pe think tank-uri și alte institute similare pentru a modela politica externă americană.

Și când te uiți pe hartă la Washington sau la Londra și vezi că prima linie de apărare în fața Rusiei, din perspectiva ta, o reprezintă Norvegia și Finlanda, urmate de Polonia, chiar te bucuri să îmbrățișezi o astfel de optică. Inclusiv să o transformi într-o politică NATO, apropo de forward presence.

Chiar dacă în felul asta îi expui pe ceilalți. Pentru că, dacă în același timp mă uit pe harta de la Moscova și văd tot timpul în mesajul occidental doar Polonia și țările baltice, încep să mă gândesc dacă nu cumva asta este un mesaj în sine.

Nu vă atingeți de zona nord-europeană. Aici nu este nimic de luat, nimic de negociat. Apăram ferm această zonă, inclusiv prin prezență militară permanentă. De aceea am și primit rapid Suedia și Finlanda in NATO, ca să rezolvăm chestiunea marii Baltice, devenita mare NATO.

Partea de sud a frontului către Rusia, Marea Neagra, Ucraina, România sau RMD este o altă discuție. Ani de zile am avut aici tailored presence, o formulă NATO mult mai slabă. Aici avem doar prezența militară rotațională, ceea ce oferă aliaților o anumită flexibilitate diplomatică, dar pe seama deficitului nostru de securitate. Asta este zona unde nu mai vrem să venim cu nave de război NATO, o altă concesie făcută Moscovei.

Și asta în ciuda faptului că rușii au transformat Marea Neagră în zona de război, unde au inițiat patru războaie de agresiune succesive: Transnistria 1992, Georgia 2008, Ucraina 2014 și 2022.

În Marea Neagră se anexează ilegal teritorii, cum tot aici se mențin în actualitate mari proiecte geopolitice precum Novorossia. Rusia nu va renunța la preluarea sudului Ucrainei și revenirea pe Prut și la gurile Dunării. A se vedea speculațiile recente legate de menținerea interesului Rusiei pentru Insula Șerpilor. Rusia are în continuare nevoie de un pod terestru și spre Balcani, unde are aliați importanți, țări cu agende revizioniste ca și ea.

De aceea când eram la MAE, în toate întâlnirile cu oficiali occidentali, inclusiv americani, le spuneam că una din greșelile noastre în NATO este că facem prea multă politică și prea puțină strategie. Să spui că nordul frontului este mai amenințat decât sudul este politică. Strategia nu susține așa ceva.

Pentru a remedia acest lucru noul președinte al României va trebui să formuleze o politică ambițioasă și finanțată corespunzător. Nu poți suplini lipsa unei politici cu o voce sau două, fie ei miniștri sau secretari de stat. Trebuie chiar tu să te arunci în bătălia asta, inclusiv prin a-i spune doamnei vicepreședintă că greșește. În cazul în care și ea va fi aleasă președinte.

27/09/2024 0 comentariu

Uncategorized

De ce trebuie să ia atitudine apărătorii democrației liberale?

de Ghia Nodia 26/09/2024

scris de Ghia Nodia

Pentru ca normele și instituțiile liberale să se impună, ele trebuie apărate atât de stânga, cât și de dreapta.

Aproape peste tot în lume, liberalii – adică cei care urmează tradițiile liberalismului clasic și ale Iluminismului – sunt pesimişti, și pe bună dreptate. Rând pe rând, în țările occidentale, consensul odinioară eficient și, în sens larg, „liberal” între partidele de centru-stânga și de centru-dreapta este supus unor presiuni serioase pe măsură ce forțele populismului iliberal iau amploare. În întreaga lume, democrația liberală regresează, cele mai multe prejudicii fiind aduse componentelor sale liberale, cum ar fi statul de drept și drepturile individuale și cele ale minorităților. Între timp, printre elitele care dau tonul tendințelor intelectuale, a fi liberal nu mai este „cool”.

Deși împărtășim aceste îngrijorări, trebuie să remarcăm și faptul că liberalismul are încă multe puncte forte și nu ar trebui să cădem în capcana subestimării lor. Liberalii sunt atacați de antiliberali, care le reproșează că reprezintă clasa dominantă, aristocrația globală. În anii 1990, am asistat la ceea ce am putea numi un „moment Fukuyama” în care liberalismul părea să se bucure de o hegemonie normativă aproape totală. Poate că acest moment a trecut, dar liberalismul este încă dominant în multe privințe. Principiile liberale continuă să ghideze sistemele politice occidentale: după ce Donald Trump a fost ales președinte al SUA în 2016, unii experţi influenți au prezis moartea iminentă a principalelor democrații, însă previziunile lor sumbre nu s-au confirmat.

Cea mai discutată victimă a actualului val iliberal este Ungaria. În urmă cu 20 de ani, această ţară era considerată o democrație consolidată (deși tânără), dar acum nu mai este cazul. Acest lucru ar trebui să reprezinte un motiv de îngrijorare, însă amploarea eșecului – o singură țară de zece milioane de locuitori – nu poate fi comparată cu ceea ce s-a întâmplat în Italia, Germania sau Spania în anii 1920 și 1930. Patrick Deneen, unul dintre principalii critici conservatori americani ai liberalismului, deși aspiră la o „schimbare de regim” – ceea ce înseamnă respingerea normelor liberale lockeene pe care se bazează în mare parte Constituția SUA – recunoaște, exprimându-se astfel, că liberalismul este un adversar redutabil.

La nivel geopolitic global, Vestul liberal este în continuare mai puternic și are o mai mare capacitate de a acţiona în mod coordonat decât forțele din „Restul”, în mare parte antiliberal, chiar dacă decalajul de putere și bogăție dintre cele două s-a redus considerabil din anii 1990 încoace.

În fața valului de probleme cu care se confruntă liberalismul, noi, liberalii clasici, ar trebui să încercăm să le rezolvăm amintindu-ne că liberalismul este puternic și a rezistat de-a lungul timpului. Mai presus de toate, ar trebui să încercăm să contracarăm forțele și ideile iliberale, iar pentru aceasta trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Neîncrederea, indecizia și confuzia liberalilor sunt la fel de dăunătoare ca activismul și agresiunile antiliberalilor. Atunci când apără normele și instituțiile liberale fundamentale, liberalii ar trebui să fie mult mai curajoși, mai perseverenți și mai înțelepți decât au fost în ultima vreme.

Una dintre problemele de fond ar putea fi faptul că publicul occidental a început să considere că prevalența normelor și instituțiilor liberale este de la sine înțeleasă. Aceste categorii de public au nevoie de un semnal de alarmă puternic, prin care să li se amintească faptul că vigilența constantă este adevăratul preț al libertății și că ordinea liberală necesită efort și luptă, uneori cu forța armelor. Invazia rusă în Ucraina a devenit cel mai dramatic apel de acest fel; reacția poporului ucrainean și a prietenilor Ucrainei din Occident oferă motive de optimism. Nu este însă suficient.

Atacați din stânga și din dreapta

Pentru a ilustra de ce cred că reacția față de Ucraina, oricât de încurajatoare ar fi, nu este suficientă, voi împărtăși două observații. Una are legătură cu provocările la adresa liberalismului în Occident, iar cealaltă, cu statutul ordinii liberale la nivel global.

Deși am afirmat mai sus că problemele actuale ale liberalismului din Vest sunt departe de a fi la fel de dramatice precum cele din Europa interbelică, unele comparații sunt totuși justificate. În acea perioadă existau mai puține democrații, multe dintre ele fiind încă tinere și fragile. Unele, cum ar fi cele din Italia, Spania și, mai ales, din Germania profund marcată de înfrângerea din 1918, nu au reușit să reziste presiunilor interne și s-au prăbușit. Cu balanța geopolitică a puterii în favoarea antiliberalilor, democrațiile din Cehoslovacia (1938-39) și Franța (1940) au cedat în fața agresiunii militare externe. În cele din urmă, lumea liberă a fost salvată de două lucruri care s-au întâmplat între 1941 și 1945: 1) principalii inamici ai liberalismului, fasciștii și comuniștii, s-au extenuat reciproc în cel mai mare război terestru pe care istoria l-a văzut vreodată; 2) Statele Unite au intervenit direct din punct de vedere militar și au schimbat raportul de forțe.

În prezent, lumea liberă este mult mai puternică din punct de vedere geopolitic, iar regimurile liberale existente au rădăcini mai adânci. Cea mai importantă asemănare, însă, este că liberalii sunt atacați atât de dreapta, cât și de stânga, și nu știu ce să facă.

Atacul din partea dreptei iliberale este numit în linii mari „populism naționalist”. Atacul stângii iliberale s-ar putea numi „wokeism neomarxist”. A-l numi pe primul „fascist” și pe al doilea „comunist” ar putea fi o exagerare polemică, însă există asemănări în ambele cazuri. Lucrul cel mai important, acum ca și atunci, este că persoanele cu vederi liberale nu pot decide care dintre cele două amenințări este mai gravă.

Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc îi consideră pe populiștii naționaliști sau, în Statele Unite, pe „trumpiști”, o amenințare mai mare. Au dreptate: după ce Donald Trump a pierdut alegerile prezidențiale din 2020, unii dintre susținătorii săi au afirmat că a fost comisă o fraudă, dar nu au putut prezenta nicio dovadă în acest sens care să reziste în instanță, apoi au luat cu asalt Capitoliul Statelor Unite. Asedierea sediului guvernului în scopul de a interfera cu certificarea legală a unor alegeri te transformă într-o amenințare directă la adresa democrației. Cu toate acestea, există și alți liberali care consideră că extrema stângă wokeistă este și mai periculoasă. Militanți wokeiști au reușit să impună un regim de cenzură intelectuală sau de autocenzură în mediul academic, într-o mare parte a mass-mediei și chiar în lumea corporatistă, și i-au imitat pe leniniști și maoiști declarând că libertatea de exprimare și prezumția de nevinovăție sunt valori învechite de „dreapta”.

Nu voi încerca să demonstrez care dintre cele două amenințări este mai gravă, deoarece chiar nu știu asta. Lecția istoriei este că amenințările pe care le subestimăm se pot dovedi uneori mai grave, tocmai din cauză că nu au fost tratate cu seriozitate. Cheia este să recunoaștem că robustețea ordinii liberale depinde de consensul centrului: stânga liberală și dreapta liberală ar trebui să se pună de acord cu privire la faptul că respingerea fără echivoc a extremelor iliberale este în interesul lor reciproc. Reconstrucția acestui tip de consens este esențială pentru ca democrația liberală să supraviețuiască și să aibă succes.

Constat că nu se întâmplă asta. Mulți oameni rezonabili nu reușesc să se distanțeze în mod clar de oricare dintre cele două extreme iliberale. Probabil că se tem să nu piardă aliați în luptele lor cu ceea ce consideră a fi principala amenințare. Acest lucru este extrem de periculos.

A doua observație se referă la statutul liberalismului la nivel global. Ar trebui să recunoaștem că, deși valorile liberale sunt universale în substanța lor, din punct de vedere istoric, atât teoria liberală, cât și ordinea liberală au luat naștere în Occident, iar angajamentul real față de normele liberale se manifestă încă cel mai adesea acolo. Mulți dintre noi ar prefera ca forțele liberalismului și ale iliberalismului să fie răspândite mai uniform pe glob, dar nu este cazul.

Liberalii occidentali găsesc adesea ciudat să menționeze rădăcinile occidentale ale liberalismului universalist, cu atât mai mult să analizeze implicațiile acestui fapt. Însă, întrucât provin dintr-un loc aflat chiar la periferia Europei, eu îmi pot permite să fiu mai direct.

Această legătură efectivă și percepută între ordinea liberală și Occident este o problemă uriașă, deoarece istoria Vestului în ceea ce privește exercitarea dominației imperiale asupra Restului a pătat imaginea liberalismului. Simplul fapt de a reafirma că ideile liberale sunt universale în substanța lor nu va contribui la rezolvarea acestei probleme.

Legătura percepută între liberalism și dominația occidentală nu este lipsită de temei istoric. Imperialismul occidental din secolul al XIX-lea s-a legitimat pe sine pretinzând că are o misiune civilizatoare, o sarcină autoimpusă de a răspândi valorile și instituțiile liberale progresiste, uneori cu vârful baionetei, în locuri care nu le cunoscuseră. Occidentul a avut doar un succes parțial în acest sens, dar acum plătește prețul.

Mișcarea anticolonială care a măturat globul în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a bazat în mare parte pe ideea occidentală de autodeterminare, dar legătura – percepută sau reală – dintre teoria liberală și practica imperialistă occidentală a deschis calea pentru ca anticolonialismul să se manifeste și în moduri antiliberale. Oricare ar fi fost intențiile lui Edward Said (1935-2003), cercetătorul literar din Ivy League care a fondat teoria postcolonială, proliferarea teoriei sale ca ideologie a anti-occidentalismului are o puternică tentă antiliberală: este greu să respingi Occidentul modern fără să respingi liberalismul occidental.

Argumentul lui Putin este că afirmația conform căreia supremația valorilor liberale asupra celor iliberale implică supremația civilizației occidentale asupra tuturor celorlalte. Această percepție este greu de schimbat deoarece conține un sâmbure de adevăr. Filozoful canadian Charles Taylor este poate unul dintre primii liberali occidentali care a abordat această dilemă, în urmă cu aproape treizeci de ani. A făcut-o în timp ce se ocupa de problemele multiculturalismului în societățile occidentale, dar logica sa ar putea fi extinsă la relațiile dintre Vestul liberal și Restul mai puțin liberal.

Este evident pentru liberali, așa cum a subliniat Taylor, că toți indivizii, indiferent de apartenența și convingerile lor, trebuie să beneficieze de principiul universal valabil al recunoașterii egale: conform principiilor liberale de bază, toți oamenii sunt egali în fața legii, statul nu trebuie să privilegieze anumite categorii de persoane în detrimentul altora și așa mai departe. Cu toate acestea, deoarece indivizii tind să fie atașați de identitățile lor particulare (este firesc să o iubești pe a ta), a ajuns să fie larg împărtășită opinia conform căreia multitudinea și diversitatea culturilor ar trebui, de asemenea, celebrate și că trebuie respectat dreptul fiecărui individ sau grup de a se angaja în practicile culturale ale comunităţii sale. În acest sens, multiculturalismul a devenit parte integrantă a tradiției liberale sau, după cum afirma sociologul Nathan Glazer: „Acum suntem cu toții multiculturaliști”.

Totuși, multiculturalismul, așa cum este practicat în prezent, are tendința de a extinde această pretenție a egalității de valoare la substanța fiecărei culturi, fapt care poate implica sacralizarea oricărei practici sociale, în cazul în care aceasta este prezentată ca făcând parte din cultură. O astfel de sacralizare duce la o ciocnire cu principiile liberale, deoarece culturile pot include norme și practici extrem de iliberale. Cu toate acestea, nu este permis să remarci acest lucru, deoarece faptul că o anumită practică aparţine „culturii” – sau, cel puțin, unei culturi minoritare – o face imună la critică. Anumite versiunile ideologic rigide ale multiculturalismului (în sine o ideologie occidentală, să reținem) au ajuns să legitimeze practici iliberale atunci când sunt exercitate de minorități; orice cenzură a unor astfel de practici riscă să devină ţinta unor atacuri care blamează „rasismul cultural” sau, în alte contexte, expresia aroganței postcoloniale. O astfel de sacralizare a culturii a devenit o problemă asupra căreia stânga iliberală și dreapta iliberală converg adesea.

Care este calea de ieșire din această situație? Din nou, liberalii ar trebui să aibă curajul convingerilor lor și să reziste șantajului ideologic al politicii identitare. Rasismul, trecut sau prezent, excesele colonialiste și sclavia merită condamnate fără rezerve și scuze, dar liberalii clasici nu ar trebui să se sfiască să celebreze valorile lor fundamentale, precum și să recunoască rădăcinile istorice occidentale ale acestor valori, fără a omite să sublinieze natura lor universalistă. Ar trebui să fie foarte clar că o astfel de celebrare nu numai că nu denigrează pe nimeni, ci chiar onorează și pune în valoare adevăratul temei pentru recunoașterea valorii egale a oricărui om, de oriunde. Dominația imperială este un fenomen străvechi și răspândit în istoria omenirii, dar oare, fără diseminarea normelor liberale în întreaga lume, ar fi fost oare vreodată respins colonialismul occidental din secolul al XIX-lea?

Ghia Nodia Profesor de științe politice la Universitatea de Stat Ilia și director al Institutului Caucazian pentru Pace, Democrație și Dezvoltare din Tbilisi, Georgia. Este membru al comitetului editorial al revistei Journal of Democracy.

Nota redacției: acest articol a apărut în Journal of Democracy și este tradus cu acordul editorilor.

26/09/2024 0 comentariu

Extern

Avans major al populiștilor în Brandenburg. Votul strategic versus AfD

de Alexandru Gabor 25/09/2024

scris de Alexandru Gabor

Duminică au avut loc alegerile regionale din landul Brandenburg, regiune din proximitatea Berlinului. În ciuda sondajelor, care anticipau o victorie a extremismului de dreapta (AfD), rezultatele au arătat o victorie la limită a social-democraților germani.

Alegerile regionale din Germania nu se bucură, în mod obișnuit, de prea mare atenție din partea mass-mediei, fiind considerate un instantaneu al pulsului politic local. Anul acesta lucrurile s-au schimbat.

În două regiuni estice ale federației germane, Turingia și Saxonia, AfD, partidul de extremă-dreapta, a obținut pentru prima dată în istoria postbelică rezultate total neașteptate.

În landul Turingia, o regiune centrală a Germaniei, căminul lui Johann Wolfgang von Goethe și al teologului Martin Luther, partidul Alternativa pentru Germania (AfD) a câștigat o victorie la limită în fața social-democraților la alegerile locale din 1 septembrie. Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace, un partid extremist a surclasat partidele tradiționale, SPD și CDU.

Aceste tendințe locale au îngrijorat opinia publică și partenerii europeni, motiv pentru care rezultatele alegerilor din landul Brandenburg au ocupat prima poziție în știrile de-a doua zi.

În final, așa-numita coaliție „semafor” (social-democrați alături de ecologiști și liberali) din Parlamentul de la Berlin a răsuflat ușurată, dată fiind o răsturnare de ultim moment a intențiilor de vot din landul Brandenburg.

Social-democrații au câștigat cu 30,9%, pe locul doi s-au clasat membrii AfD (29,2%), a urmat Alianța de stânga Sahra Wagenknecht (BSW) și abia pe locurile următoare au venit CDU (12,1%) și Verzii cu 4,1%, ultimii fără a mai trece pragul electoral de 5%.

Liderul social-democrat din Brandenburg, Dietmar Woidke, se bucură de o largă cotă de popularitate în sondaje, de aproximativ 60%, însă nici acest lucru, nici faptul că a jucat cu „demisia pe masă”, afirmând că își depune mandatul dacă pierde alegerile, nu explică turnura neașteptată din scrutinul încheiat în statul cu aproximativ 2.000.000 de cetățeni din jurul Berlinului.

Pe lângă deciziile de bucătărie internă ale campaniei electorale, de pildă cancelarul Olaf Scholz a fost aproape absent în acțiunile locale de promovare ale SPD, presa europeană a încercat să delimiteze cauzele ce au condus la recuperarea decalajului dintre Partidul Social-Democrat și Alternativa pentru Germania (AfD).

În primul rând, s-a înregistrat un record istoric la vot, de aproximativ 72,9%. De obicei, prezența la vot în Germania nu scade sub 70%, însă mobilizarea e mai mare la vot la alegerile generale.

În doilea rând, cele două partide dominante, social-democrații și creștin-democrații, au beneficiat de un neașteptat vot strategic pentru a stăvili avansul extremei-drepte din AfD.

Potrivit exit-polului din ziua alegerilor, trei sferturi din votanții social-democraților au declarat că votul lor nu exprimă o afinitate reală cu Partidul Social Democrat, ci o reacție la creșterea AfD în sondaje.

Tot un apel la votul strategic a făcut și premierul creștin-democrat al Saxoniei, Michael Kretschmer, care a recomandat electoratului CDU să voteze cu adversarul tradițional, SPD, ca soluția de a bloca accesul AfD la puterea regională. Vot strategic înseamnă că un alegător își schimbă votul alegând a doua cea mai bună opțiune dacă vrea să prevină un candidat să obțină primul loc sau să evite situația când un partid nu face pragul electoral și, astfel, votul se redistribuie primului clasat sau celui de-al doilea.

Nu în ultimul rând, mass-media germană a jucat un rol determinant în alegerile locale de anul acesta din Germania. De obicei, AfD e criticată pentru legăturile cu organizațiile neo-naziste și linia dură anti-imigrație. În Brandenburg, poziția AfD e mult mai problematică decât în alte landuri, dat fiind că filiala AfD trece drept una dintre cele mai radicale dintre toate, iar Hans-Christoph Berndt, liderul grupului parlamentar AfD în parlamentul local Brandenburg are un istoric într-o organizație neonazistă înainte de înrolarea în AfD, potrivit Deutsche Welle.

Așteptând o dublare a victoriei după Turingia, Hans-Christoph Berndt a acuzat și el mass-media germană de o prezentare deformată a pozițiilor partidului. Tot el a afirmat că „viitorul Germaniei e albastru” cu referire la alegerile generale din 2025 și o eventuală includere a AfD în coaliția de la Berlin, în ciuda refuzului unanim al celorlalte partide de a se alia cu extrema-dreapta.

Recentul scrutin al alegerilor din Brandenburg arată deopotrivă a polarizare extremă a intențiilor de vot, dar și contra-reacții de succes ale sistemului politic german din spectrul democratic. Atât extrema dreapta AfD, cât și extrema-stânga Sahra Wagenknecht au câștigat procente importante, însă există o maturitate a voturilor pro-europene.

În al doilea rând, sondajele relevă procentul tinerilor atrași de extremismul de dreapta – aproape unul din trei tineri și-a dat votul către AfD. Discursul anti-imigrație al AfD este asociat cu lipsa locurilor de muncă și parazitarea statului german de către imigranți, care ar beneficia de o protecție socială nemeritată.

Potrivit unui studiu publicat în iunie anul curent, TikTok este folosit ca o platformă a AfD pentru a propaga mesajele partidului. În felul acesta, spun autorii, se creează „un univers paralel” care influențează intenția de vot a tinerilor. În timp ce partidele tradiționale nu au o prezență semnificativă pe platformă, Alice Weidel, liderul AfD, apare între top cinci influencers pe platforma de social media TikTok.

Analiștii germani sunt mai puțin îngrijorați de ascensiunea extremelor într-o formulă de guvernare locală, însă ponderează riscul ca pozițiile anti-imigrație ale AfD să influențeze actuala coaliție tripartită și să dea apă la moară discursului folosit de extreme pentru a controla angoasele și temerile tinerilor.

Sursa foto: DW

25/09/2024 0 comentariu

Extern

Germania și importanța crescândă a Estului: din Brandenburg în Uzbekistan

de Dorina Achelăriței 25/09/2024

scris de Dorina Achelăriței

În luna aprilie a acestui an, când am făcut o expediție de cercetare în Uzbekistan, m-am tot întrebat ce poate avea în comun acest tărâm central-asiatic cu Europa Centrală. Cu excepția câtorva turiști nemți atrași de Orient, absolut nimic.

Uzbekistanul mi-a amintit mai degrabă de România abia ieșită din dictatură, avidă de Vest, dar bântuită încă de fantomele sovietic, dar cu ceva mai mult „noroc”: doar o chestiune de geopolitică, nimic mai mult.

Și totuși observ că interesul Occidentului, și mai ales al Germaniei, se deplasează din ce în ce mai mult spre Est, spre republicile ex-sovietice, în relații de „toleranță reciprocă” (ca să nu spun de „prietenie forțată”) cu Mama Rusia.

Oare problemele actuale ale Germaniei se pot rezolva printr-o simplă politică de genul „Go East”?

Germania este într-adevăr în căutare de soluții în afara frontierelor. Europene sau nu.

În 15 septembrie a.c. cancelarul a zburat la Samarkand pentru o întrunire cu omologul său uzbec Shavkat Mirziyoyev, cu care a semnat un acord pe teme de migrație.

Aparent, un nou mod de a rezolva chestiunea migrației, atât de dezbătută la Berlin.

Deși se știe încă din octombrie 2023 că responsabilul special al guvernului pe migrație, Joachim Stamp, desfășoară discuții mai mult sau mai puțin secrete cu diverse state pentru a ajunge la acorduri în domeniu: în afară de Moldova (pe care a vizitat-o luna trecută, pe 21 august), pe listă se află și Georgia, Kenia, Columbia sau Kîrghistan.

Iar Olaf Scholz nu s-a oprit la Uzbekistan, ci s-a întâlnit și cu președinții celorlalte patru state central- asiatice, însoțit nu doar de Joachim Stamp, dar și de Ministra de Interne, Nancy Faeser. Este așadar doar începutul unei frumoase prietenii, o punte spre Estul ceva mai îndepărtat.

Cât despre acordul cu Uzbekistan, unul dintre obiective ar fi facilitarea deportărilor „persoanelor non-grata” din Germania în Afghanistan, dar și repatrierea uzbecilor fără drept de ședere – aproximativ 200 de persoane, adică mai puțin de 0,1% din cei 225.000 de migranți cărora li se cere să părăsească țara.

Mirziyoyev ar fi de acord să ofere Berlinului sprijinul așteptat, însă ar dori în schimb facilitarea vizelor de muncă în Germania pentru cetățenii săi, deci afluxul de lucrători calificați, în special în sectoarele de îngrijire și sănătate.

O colaborare originală, ce nu va da însă roade pe termen scurt acasă, unde opoziția, în frunte cu CDU și Friedrich Merz, ce se dorește viitor cancelar, îngreunează din ce în ce mai mult munca guvernului, rămas practic fără sprijin în cadrul populației.

În urma aprobării noului pachet de măsuri migratorii, în 16 septembrie au debutat controalele aleatorii la graniță: o mișcare ce contravine regulamentului spațiului Schengen, intereselor statelor vecine și care nu promite rezolvarea tuturor problemelor Berlinului.

Asta fiindcă Germania începe să aibă și altfel de probleme, mult mai vizibile, mai grave și deloc înrudite cu imigranții: să zicem că inveterata convingere că țara e solidă (la propriu și la figurat) nu prea mai are fundament.

Infrastructura de care depinde în primul rând economia începe să dea semne de oboseală: nu doar Deutsche Bahn (căile ferate naționale), odată mândria națiunii, dezamăgesc în mod constant la capitolul întârzieri și accesibilitate, dar și podurile, esențiale pentru rețeaua de autostrăzi (atât de performante până acum) au început să cedeze, căci nu s-a prea mai investit în domeniu de cel puțin 30 de ani. Un exemplu concludent a fost Podul Carola din centrul orașului Dresda, prăbușit luna aceasta, la cea mai neașteptată oră.

La aceasta sumă de probleme păreau să se adauge și alegerile din 22 septembrie din landul Brandenburg, notoriu pentru preferințele sale politice de dreapta, ergo teritoriu AfD.

Și totuși, în ciuda dezastruoasei coaliții guvernamentale conduse de SPD, candidatul local, Dietmar Woidke, a mizat pe potențialul economic al zonei (uzina Tesla de curând inaugurată), dar și pe rațiunea populației: în plus, și-a asumat responsabilitatea unui eventual eșec, o atitudine mai rar întâlnită în rândurile partidului din care face parte.

Plasarea uzinei Tesla în Brandenburg a însemnat crearea a numeroase locuri de muncă, dar și o creștere a numărului de rezidenți tineri (!) din zonă, în principal din pricina chiriilor exuberante din Berlin).

Nici la capitolul finanțe nu se stă prea rău în Brandenburg: aici venitul pe cap de locuitor e superior celui din Turingia și Saxonia, dar și celui din Bremen sau Saarland, de exemplu.

În chestiunea migrației tonul SPD, marcat de linia propusă odinioară de Angela Merkel, s-a cam schimbat în ultima vreme: Woidke a promis o ajustare a politicii migratorii, evident, pentru a-i atrage pe eventualii alegători AfD.

Și se pare că pariul a convins; vorba aceea, nu riști, nu câștigi: la mustață, dar oricum un 31,9%, la o diferență, ce-i drept, minusculă față de AfD, care a atins un 29,2%.

CDU, așa cum era de așteptat, a obținut 12,10% și nu a reușit sa depășească partidul Sahrei Wagenknecht (BSW), care a obținut 13,5%, doar 1% în plus față de rezultatul din Turingia sau Saxonia.

Nici nu mai pomenesc de Partidul de Stânga (Die Linke) sau de Verzi, sub cotele minime de 5%. Nici aici vreo surpriză.

Concluzie: victoria SPD în Brandenburg nu înseamnă înfrângerea AfD. Candidatul lor, Hans-Christoph Berndt, este calificat de Curtea Constituțională din Brandenburg drept extremist de dreapta, și, deloc surprinzător, insistă pe retorica pericolului iminent al imigranților și atentatelor islamiste, în loc să se concentreze pe problemele regionale – de altfel, în perfectă concordanță cu linia partidului, ceea ce i-a și adus acest succes.

AfD a devenit omniprezent în Est, din păcate – și asta pentru că apelează la frica și ignoranța populației față de aspectele multietnice și multireligioase, față de diversitate (sau progres) în general, un termen „servit” ca amenințare la specificul „pur german”. Lumea de aici a uitat de începuturile naziste din 1933 și se complace în această uitare îmbibată de cel mai toxic naționalism.

Din nou, victoria SPD nu înseamnă nici victoria lui Scholz, nici faptul că SPD ar fi recâștigat încrederea populației, care, printr-o minune parcă, a reacționat la ultimatumul lui Woidke „ori înving, ori plec”.

Dar înseamnă că Scholz va trebui să facă și mai multe voiaje spre Est pentru a dovedi că are stofă pentru un următor mandat – mai degrabă în Estul Germaniei decât în Estul Europei ori al Eurasiei.

Sursa foto: DW

25/09/2024 0 comentariu

Intern

PSD își face reclama cu banii de la UE pentru inundații

de Marius Vasiliu 24/09/2024

scris de Marius Vasiliu

PSD își face campanie electorală profitând de necazul oamenilor afectați de inundații. Și pe banii de la Uniunea Europeană.

Vedem într-un clip postat pe rețelele sociale un domn deputat de la PSD care anunță că Guvernul va da familiilor afectate de inundațiile provocate de ciclonul Boris 15.000 de lei pentru cumpărarea de electrocasnice.

Când se referă la Guvern, domnul deputat se referă la Marcel Ciolacu, care este șeful Guvernului și al PSD – impresia e că și al PNL, cel puțin cîteodată – și candidatul PSD la alegerile prezidențiale.

De fapt, banii nu sunt de la Guvern, adică nu de la Ciolacu (cum spune acest domn deputat), ci sunt dați prin intermediul Guvernului.

În realitate, banii provin din finanțarea de 1,5 miliarde de euro primită de România de la Uniunea Europeană pentru a acoperi pagubele cauzate de inundațiile din județul Galați.

Iată deci unul dintre răspunsurile pe care ar trebui să le afle toți românii intoxicați de aripa extremistă a PSD – AUR (dar și de PSD, chiar dacă nu mereu explicit, pe față) – la întrebarea „Ce face UE pentru tine?”.

Prin această propagandă mincinoasă, PSD, pe lângă faptul că adaugă o nouă bilă neagră pe lista de nemulțumiri a UE față de comportamentul neserios al acestui guvern condus de Ciolacu, ascunzând că banii sunt de la Uniunea Europeană (de asta nu s-a dus Ciolacu la întîlnirea de acum cîteva zile cu premierii celorlalte țări afectate, ca să nu asocieze oamenii ajutorul primit cu UE?), face un lucru abject, la propriu.

PSD își face campanie electorală pe seama tuturor acelor oameni care au rămas fără case, bunuri și animale, unii pierzând și oameni dragi în urma inundațiilor puternice de săptămâna trecută: „Ia uitați, noi Ciolacu și PSD, vă ajutăm cu bani ca să vă luați electrocasnice!”

La asta se pricep cel mai bine, la păcălit oameni în schimbul voturilor. Nu se dau înapoi nici cînd oamenii sunt în necaz.

Fac vizite cu alai, mimează empatie și responsabilitate.

De fapt, distinșii maschează și acoperă; nu spun că poate n-ar fi fost nevoie de aceste sume acordate dacă inundațiile ar fi fost atenuate măcar, iar pagubele limitate.

Și era posibil dacă același PSD, prin Guvern, dar și prin aleșii locali (în comunele afectate din județul Galați, toți primarii sunt de la PSD, la fel ca și președintele Consiliului Județean Galați) ar fi făcut lucrările de îndiguire, decolmatare a albiilor, ar fi pus în aplicare alte măsuri din strategiile făcute după alte inundații anterioare, dacă ar fi fost făcute dotările cu banii puși în PNRR.

Dacă ar fi fost făcute toate astea, inundațiile puteau fi chiar prevenite.

Nu mai vorbim de faptul că oamenii puteau fi avertizați măcar cu câteva ore înaintea dezastrului, pentru că Ciolacu și Guvernul, dar și prefectul, președintele CJ, chiar și primarii au avut informări despre ce urma să fie.

De ce nu au făcut-o? Probabil prostie – neputința intelectuală individuală, dar și colectivă, de nivel instituțional, de a realiza impactul.

Și ar mai fi putut face ceva Ciolacu și Guvernul PSD, dar și partenerul PNL care are Ministerul de Finanțe care a anunțat primele despăgubiri acordate, cele de 10.000 de lei/per gospodărie.

Știți că genul acesta de pagube sunt acoperite de asigurări. Da, de asigurările obligatorii care au fost introduse prin lege de acum 15 ani.

Cu toate acestea, procentul celor care-și fac aceste asigurări obligatorii este unul foarte mic, undeva la 15% în zonele afectate de inundații și de 25% la nivel național. Asta deși sumele care trebuie plătite variază între 50 de lei și 100 și ceva de lei pe an. Iar despăgubirile maxime acordate sunt de 50.000 lei (10.000 de euro), respectiv de 100.000 lei (20.000 de euro).

Spre comparație, ajutoarele primite acum sunt de maxim de 25.000 lei (5.000 de euro) din cumulul celor două tranșe anunțate de Guvern.

De ce vina este tot la Guvern, tot la Ciolacu și PSD?

Pentru că nu informează oamenii despre aceste asigurări. Iar, potrivit legii, aceste informări sunt obligatorii și trebuie făcute de două ori pe an. Iar în caz de neconformare ar trebui date și amenzi.

Nu e vorba de a da vina pe oamenii afectați de instituții sau de a-i amenda. Până la urmă, sunt victime ale inundațiilor și din cauza propagandei și manipulărilor mincinoase la care sunt supuși cu acordul tacit al guvernanților când închid ochii la derapajele extremiștilor, sau prin limbajul dublu – cel folosit în comunicările oficiale, dar nepromovat, și cel din discuțiile cu oamenii.

Evident oamenii au nevoie de ajutor. Însă oamenii aceștia puteau fi ajutați preventiv și cu un efort financiar substanțial mai mic.

Și nu vorbim doar despre investițiile nefăcute pentru prevenția inundațiilor, pe modele deja puse în aplicare în alte țări afectate și ele în trecut de inundații similare cu cele de săptămâna trecută.

Vorbim pe înțelesul capacității instituționale limitate a partidelor de la guvernare de a acționa asupra efectelor: cei 50 de lei sau 100 de lei pentru asigurările obligatorii ar fi putut fi dați de Ciolacu și Guvernul PSD din bugetul de stat. Cel puțin în zonele cu istoric în calamități.

În felul acesta, cetățenii, dar și statul ar fi fost mult mai avantajați: despăgubirile ar fi fost cel puțin duble ca valoare, iar statul ar fi plătit infim mai puțin.

La un calcul simplu, avem potrivit bilanțului 7.000 de gospodării afectate. Cuantumul total al ajutorului se ridică la aproximativ 175 milioane de lei (7000 x 25.000 de lei).

În timp ce efortul bugetar pentru plata asigurărilor, chiar dacă ar fi fost plătite sumele maxime, ar fi fost în acest caz de doar 700.000 de lei (7000 × 100 de lei). Deci de 250 de ori mai mic!

Nu mai vorbim și de faptul că sumele plătite ca despăgubiri de către societățile de asigurări ar fi fost cel puțin duble dacă s-ar fi optat pentru suma minimă, cea de 50 lei.

Dacă PSD nu a reușit să reziste tentației de a se folosi electoral de necazul a mii de oameni, putem să sperăm că vor rezista la licitațiile și atribuirea contractelor pentru repararea și reconstruirea drumurilor, podurilor și podețelor distruse în urma inundațiilor. Tentația e mare și aici: 1,5 miliarde de euro!

24/09/2024 0 comentariu

Newer Posts

Older Posts

SCRIE ȘI TU

Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

Hai în Comunitatea Liberală 1848!

Fii parte din Comunitate! Ajută-ne să ajungem la mai mulți români. Toate donațiile tale vor fi folosite pentru a produce conținut liberal și pentru publicitate. Te simți liberal, crezi în libertate, în democrație, în capitalism, în inițiativă? Locul tău este aici.

Queue