Dincolo de întrebările fără răspuns precis legate de viitorul imediat, două întrebări s-au impus minții autonome în urma unor evenimente recente din imediata noastră vecinătate: 1. ce semnificație are absența unui reprezentant de nivel înalt la ceremoniile de la Budapesta de comemorare a evenimentelor din 1956? și 2. de ce, în ciuda corupției și incoerenței generale a puterii politice, nu există în România o mișcare similară cu Liga studenților din Serbia, capabilă să pună pe fugă spoliatorii nației?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive – până la urmă, rolul jurnalistului este doar acela de a formula întrebări relevante pentru cei care au competențele necesare să furnizeze analize pertinente. Sugerez doar că situațiile semnalate au o legătură directă cu impasul financiar în care se află guvernul și care ne afectează pe toți.
Oricât ar încerca Ambasada României să explice că România a fost reprezentată la ceremoniile de la Budapesta la nivel diplomatic și că MAE a trimis un mesaj, sau să sugereze că evenimentul a fost organizat în pripă și inabil, cert este că președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a fost prezentă și a avut întrevederi cu premierul Ungariei, iar România nu a avut niciun reprezentant de marcă la Budapesta. Mai mult, în România, comemorarea a 70 de ani de la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 a fost ca și inexistentă. Poate pentru că rolul României în reprimarea revoltei de către Armata Roșie a fost abominabil?
Toată povestea nu este nici întâmplătoare, nici generată de problemele instalării noului guvern, ci o mărturie suplimentară a relațiilor glaciale dintre guvernul de la București și guvernul reformist de la Budapesta. Guvernul Bolojan avea în componența sa UDMR, adică anexa FIDESZ, iar actualul guvern este de fapt un succesor al guvernului Ciolacu și al epocii Dragnea, prieteni ai lui Viktor Orbán, iliberalul care își făcea de cap la Tușnad în fiecare an, bătându-și chiar joc de guvernanții români, sub privirea servilă a lui Kelemen Hunor. Dacă în cazul regimului iliberal al FIDESZ se invoca scuza necesității unor bune relații cu o țară vecină, în cazul guvernului Magyar această explicație a dispărut – pentru că relațiile cu guvernul reformist de la Budapesta, care demantelează sistemul iliberal al predecesorului său, nu par a exista, ceea ce spune ceva despre toate partidele politice de la București. Iar premierul Magyar nu își face iluzii în privința noastră, ci, potrivit G4Media, continuă demantelarea sistemului lui Orbán prin stoparea finanțării Fundației Eurotrans, înființată de UDMR, care se ocupa de procesul de naturalizare simplificată a cetățenilor români de etnie maghiară, datorită căruia am ajuns să avem peste un milion de cetățeni maghiari în România, toți aliniați la politica FIDESZ și anti-UE. Aceeași Fundație a participat la gestionarea voturilor prin corespondență din Transilvania în alegerile din aprilie, adică a livrat, colectat și predat Consulatului General al Ungariei la Cluj-Napoca și Miercurea-Ciuc plicurile cu voturile prin corespondenţă, devenind astfel, pentru Tisza, un actor integrat organic în structurile de campanie ale FIDESZ. Cum, la București, Kelemen Hunor este privit de mulți ca un oracol, curtat de PNL și de PSD deopotrivă, Péter Magyar nu are de ce să aibă vreo simpatie pentru România, iar România întoarce și ea spatele guvernului reformist de la Budapesta. Pentru că în România vremea reformelor nu a sosit.
Faptul că nici nu ne gândim la reforme reale, ci ne limităm la cârpeli bugetare, este demonstrat și de absența unei mișcări politice și/sau civice care să ceară reformarea instituțiilor și a statului. Studenții noștri se gândesc la orice, numai la proteste împotriva corupției instituționalizate nu. Mișcarea de protest inițiată de Declic împotriva sistemului Savonea, care a deturnat justiția de la scopurile sale, a murit frumos, fiind eutanasiată de lipsa de susținere din partea clasei politice și de lipsa de implicare a celorlalte asociații civice. Prosperă, în schimb, opoziția suveranistă, pe care guvernele nici măcar nu o combat. Și așa se face că astăzi pro-europenii din Serbia au o speranță, iar cei din România, niciuna.
O explicație posibilă, la prima mână, este că, în timp ce sârbii au putut constata timp de peste 14 ani cât de nociv este regimul lui Aleksandar Vučić, manipulatorii Sistemului nostru au fost mult mai ingenioși și au scos periodic din joben alt iepure – gen Iohannis sau Nicușor Dan – după care să alergăm în speranța că ne va duce pe tărâmul făgăduinței și ne va scăpa de „ciuma roșie”, cu sateliții săi extremiști. Și de fiecare dată când am crezut că „am înfrânt”, ne-am trezit din nou captivi ai Sistemului și, mai ales, ai PSD. Ceea ce suntem și acum.
Nu ne consolează deloc faptul că și PSD este captiv al propriului Sistem, fiind prins între nicovala pretențiilor financiare ale baronilor și edililor săi și ciocanul rigorii financiare pe care ne-o impun agențiile de rating sub amenințarea retrogradării la categoria junk, adică nerecomandată pentru investiții. Nu ar trebui să scape atenției faptul că atât Viktor Orbán, cât și Aleksandar Vučić s-au împotmolit în dificultățile economice generate de regimurile lor corupte, nici faptul că guvernele de la București, mai ales PSD, cu ei s-au înțeles cel mai bine. Dar ei au fost înlăturați de la putere, în timp ce PSD a revenit en fanfare, grație președintelui Nicușor Dan, și s-a trezit prizonier al propriului succes, pentru că nu poate reduce deficitul și livra, în același timp, ce a promis populației dacă livrează ce le-a promis baronilor. Concret, sunt trei presiuni contradictorii cărora nu le poate face față concomitent: reducerea deficitului, indexările și creșterea puterii de cumpărare promise populației, și pretențiile din teritoriu, concretizate în finanțarea în continuare a proiectelor generatoare de deficit din cadrul programului Anghel Saligny.
De fapt, soluții financiare ar exista, dar cu imense riscuri politice: bugetul se poate echilibra fie prin creșterea poverii fiscale, pe care ministrul finanțelor și premierul nu o exclud, fie prin reducerea cheltuielilor statului, pe care ministrul finanțelor nu o menționează, iar premierul a sugerat că nu ar fi necesară, dacă îmbunătățim colectarea și mai modificăm câte ceva prin administrație fără, însă, a deranja clientela. Dar noi auzim mantra mai bunei colectări de ani de zile fără a vedea vreun rezultat semnificativ. Și nici nu avem cum să vedem, atâta vreme cât o mai bună colectare vizează companiile de stat și private prietene cu guvernele succesive sau rețelele de tip mafiot pe care nimeni nu îndrăznește să le deranjeze.
Și pentru că PSD nu are o soluție concretă, face singurul lucru pe care știe să-l facă: aruncă cu mizerie în ventilator, răspândește minciuni, de pildă, despre deficit, pentru că televiziunile (deprofesionalizate) îi sorb fiecare cuvânt și oferă simulacre de reforme. Dar chiar și în retorica agresivă a lui Sorin Grindeanu se poate detecta perspectiva nerespectării promisiunilor: luni, după ce a reiterat promisiunea că taxele nu vor crește în 2027, liderul PSD nu a putut garanta că pensiile vor fi indexate la începutul lui 2027, cum ar cere legea: „Vor fi făcute indexări în anul 2027 și vor fi prinse în bugetul din 2027… Încercăm să vedem orizontul de timp, dacă din ianuarie sau din toamnă.”
Peste această relativizare a promisiunilor, a căzut decisiv bolovanul lansat sec de ministrul Nazare: „În momentul când discutăm despre un program nou care nu e bugetat, care trebuie finanțat, trebuie să avem și o sursă pentru acel program nou pe care îl propunem”. Cu alte cuvinte, PSD cere un program nou, costisitor, dar nu știe cum să-l finanțeze. Nu lipsește, așadar, o situație financiară clară, cum clamează Sorin Grindeanu, ci un program clar asumat și bugetat rațional.
Probabil că PSD-iștii plâng după Adrian Câciu, care știa atât de bine să facă un buget cu venituri supraestimate și cheltuieli subestimate, care permitea toate extravaganțele financiare cerute de Olguții care conduc, de fapt, PSD. Doar că nu poți să te mai prezinți cu domnul Câciu în fața finanțatorilor internaționali și a agențiilor de rating, ci doar cu Nazare, pe care aceștia îl (mai) cred. Dar cine spune că, după ce trece pericolul de retrogradare de către Fitch, la primăvară, guvernul nu poate fi remaniat astfel încât să fie mai emolient în privința exigențelor baronetului și ale mafioților? Va depinde, probabil, cum a precizat profesorul Bjola, de rezultatele sondajelor reale făcute după șase luni de guvernare. Între timp, merge și un simulacru de reformă administrativă, care trebuie impus prin asumarea răspunderii, pentru că oricum au promis PNL și USR că nu vor depune moțiuni de cenzură în primele șase luni ale noii guvernări. Este o reformă născută moartă, o simplă perdea de fum, ceea ce vom demonstra cu alt prilej.
Manipulată cu pricepere de tehnologii politici ai Sistemului, România nu a ajuns la ora reformelor, ca Ungaria și Serbia, ci rămâne încremenită în proiectul PSD-ist falimentar. Opoziția democratică PNL-USR încă nu a prezentat un proiect coerent de țară și nu știm ce înțelege din lecțiile politice din statele vecine. Dar vedem limpede că, votând guvernul PSD-Luca Niculescu, Ilie Bolojan și PNL le-au oferit lui Sorin Grindeanu și echipei sale un pocal otrăvit. Chiar dacă toți vom plăti prețul, trebuie să recunoaștem că Sorin Grindeanu și PSD-ul lui îl merită pe deplin.
