Guvernul lui Luca Niculescu a fost învestit. E unul minoritar, care a primit sprijin de la PNL și UDMR, ca să poată ajunge la Palatul Victoria. Cum PSD, partidul care dă miniștrii din cabinet, n-are decât 27,5% din voturile Parlamentului, premierul va fi nevoit să negocieze susținerea pentru orice proiect.
O va face, însă, chiar el?
Puțin probabil: neavând un partid, el se va baza mai degrabă pe ministrul de Interne Marian Neacșu, numit și vicepremier tocmai fiindcă e nevoie de cineva care să strângă alte 22,5 procente plus un vot pentru guvern. Neacșu va merge, foarte probabil, în primul rând, către G. Simion, cu care n-a exclus, în vară, o cooperare formalizată. N-o are, cel puțin deocamdată, dar ar putea construi, cred, suficiente punți încât să creeze un soi de pol PSD-AUR. Sau nu.
În orice caz, mai sunt, în cele două Camere, alte nouă grupări politice. Două dintre ele au început o cooperare parlamentară: PNL și USR. Aceste partide au votat diferit la învestirea guvernului, căci USR nu a urmat PNL în ceea ce Ilie Bolojan a numit „vot de necesitate”. E, însă, mai probabil ca ele să coopereze decât să nu o facă.
Am putea avea astfel o refacere a blocurilor politice, cu care ne obișnuise regimul nostru. Fărâmițarea din parlament, care traduce una din societate, obligă la regrupări de acest fel. Dar s-ar putea să fie și invers, adică, în loc de coalizarea unora, să continue fragmentarea.
Am mai avut asemenea parlamente în anii 1992-2000, după ce FSN s-a destrămat în trei partide – FDSN, PD, APR –, aflate în confruntare cu anticomuniștii din PNL, PNȚCD și PSDR, ca și cu naționaliștii din PUNR și PRM. Diferența față de acele vremuri este că azi avem nu doar un premier fără de partid, ci și un președinte neafiliat la vreo tabără. E o situație care, de facto, reconfigurează regimul nostru politic.
Într-adevăr, ca orice semi-prezidențialism, și cel românesc oscilează între parlamentarizare și prezidențializare. Dacă șeful statului e energic și dispune de o majoritate prietenoasă, care e dominată de propriul său partid, atunci el dă tonul și regimul capătă aparența unuia prezidențial. Când președintele este, în schimb, lent sau ezitant, și nici nu dispune de o tabără proprie în camere, regimul merge în direcția cealaltă, fiind asemănător unuia în care partidele fac și desfac puterea.
Dan e din a doua categorie. Ne-au arătat-o ultimele luni și mai cu seamă ce s-a întâmplat după ce a picat guvernul propus de Siegfried Mureșan. Constituția îi conferă președintelui cea mai mare putere în momentul formării guvernului, când numește un candidat. Textul de la 1991 merge până acolo încât îi îngăduie șefului statului să și dizolve camerele, dacă două încercări de-ale sale nu au succes. Actualul președinte s-a aflat în fața unei asemenea situații și nu a uzat de puterea de care dispunea. Ar fi fost primul care s-ar fi folosit de ea. A ales să forțeze învestirea unui guvern minoritar.
A făcut așa, fiindcă nu voia să cheme cetățenii la urne. Ar fi putut vedea o victorie a adversarului său de anul trecut. Sau poate nu. În orice caz, a preferat să se îmbete cu iluzia că el conduce jocul. Drept recompensă, a putut avea în guvern câțiva apropiați, aproape toți cu conexiuni în PSD sau dublați în guvern de oamenii acestui partid.
De aici și impresia, pe care au resimțit-o unii, că președintele e pesedizat, că face pofta lui Grindeanu, dar și cea contrară, a apropiaților lui N. Dan cum că el, încăpățânat și principial, și-a atins scopul, acela de a pune guvernul vrut musai de el, nu cel propus anterior, al lui Mureșan căruia ar fi vrut doar să-i expună neputința. Cam cum a făcut Iohannis, în 2021, cu numirea lui Cioloș, care a precedat instalarea rotativei Ciucă-Ciolacu.
De fapt, cel care a făcut posibilă învestirea lui L. Niculescu a fost I. Bolojan. Doar decizia acestuia de a-și călca pe inimă și de a vota cabinetul partidului care l-a răsturnat a făcut posibil un nou guvern. Unul botezat de gura lumii „PSDan”. Ca și cum președintele ar fi prizonierul PSD. De fapt, e doar prizonier. Nu șeful sistemului, cum ne spunea acum câteva săptămâni. Regimul funcționează ca unul parlamentar. Căci soarta președintelui, ca și cea a premierului depind de coaliții parlamentare asupra cărora ei doi nu au nicio influență.
