Cu Marine Le Pen depășindu-și confortabil competitorii în sondaje, perspectiva unui președinte de extremă dreapta în Franța nu mai este neverosimilă. Un factor crucial pentru șansele lui Le Pen în 2027 va fi capacitatea sa de a convinge o proporție suficientă a electoratului că partidul ei nu mai este ceea ce a fost. 

Cei care studiază ceea ce s-ar putea numi gramatica mass-mediei au făcut observația – cunoscută sub numele de Legea lui Betteridge – că, dacă titlul unui articol este formulat ca o întrebare, răspunsul la acea întrebare va fi aproape inevitabil „Nu”. Această perspectivă se bazează pe judecata că propunerile pe care le transmit astfel de titluri – să spunem „Ar putea SUA să intre în război cu UE?” – tind să fie destul de improbabile, dar că un articol cu un titlu care să reflecte o evaluare mai sobră, cum ar fi „Este improbabil ca SUA să intre în război cu UE”, nu ar mai fi citit.

Marine Le Pen, care a preluat conducerea principalului partid de extremă dreapta din Franța de la tatăl ei, Jean-Marie, în 2011, schimbându-i numele din Front national în Rassemblement national în 2018, a participat până acum la trei alegeri prezidențiale. Ea și-a sporit numărul de voturi la fiecare dintre ele, de la 6,4 milioane în 2012, la 10,6 milioane în 2017 și 13,3 milioane în 2017 și 2022. La ultimele două ocazii a avansat în turul al doilea. Alegerile din 2017 au marcat prima dată când partidul a ajuns în turul decisiv din 2002 încoace, când tatăl ei, care îl devansase la limită pe candidatul socialist în primul tur, a fost învins de gaullistul Jacques Chirac cu 25,5 milioane de voturi la 5,5 milioane.

În 2017, Front national părea să se bucure de un avânt politic considerabil, și nu a durat mult până când în presa internațională au început să apară titluri care se întrebau: „Ar putea Franța să aleagă un președinte de extremă dreapta?”. Răspunsul la această întrebare semi-retorică, pentru orice analist lucid, era un „Nu” categoric. 

FN câștiga putere, dar majoritatea alegătorilor francezi încă îl considerau inacceptabil. În turul al doilea de scrutin, centristul Emmanuel Macron a obținut aproape dublul scorului lui Le Pen, cu 20,7 milioane de voturi, atrăgând alte 12 milioane de voturi pe lângă cele câștigate în primul tur.

Pe măsură ce perspectivele extremei drepte au continuat să se îmbunătățească, întrebarea a fost pusă din nou în 2022, de data aceasta cu o mai mare insistență: „Ar putea Franța să aleagă un președinte de extremă dreapta?”. Din nou, răspunsul a fost „Nu”, deși ceva mai puțin răsunător. Cinci ani la putere fuseseră suficienți pentru a știrbi mult din strălucirea proiectului centrist al lui Macron, perceput acum ca fiind lipsit de direcție. Aceiași doi candidați s-au confruntat în turul al doilea ca în 2017, dar de această dată președintele Macron a obținut cu două milioane de voturi mai puțin. Decalajul dintre cei doi a rămas însă considerabil, la aproape 5,5 milioane de voturi.

RN s-a impus ca cel mai mare partid – ca procentaj de voturi, dacă nu ca număr de mandate – la alegerile parlamentare din 2024, convocate în grabă de Macron după ce lista sa electorală a fost învinsă în alegerile europene. A existat o incertitudine cu privire la posibilitatea ca Le Pen, și nu președintele partidului, Jordan Bardella, să fie candidatul în 2027, dat fiind că ei i se interzisese să candideze pentru o funcție publică după ce fusese găsită vinovată de deturnarea ilegală a fondurilor UE în visteria partidului. Dar relaxarea pedepsei la apel în iulie 2026 i-a deschis calea pentru a candida. Bardella ar fi fost văzut de mulți ca având o abordare mai pragmatică față de UE, deși ar fi naiv să fie portretizat drept „candidatul moderat”.

Cu Le Pen având acum un avans de cincisprezece până la douăzeci de puncte față de orice alt potențial candidat în sondajele pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, întrebarea dacă Franța ar putea avea un președinte de extremă dreapta este pusă din nou. De data aceasta, este departe de a fi sigur că răspunsul va fi „Nu”.

Întrebarea legată de cine va fi principalul adversar al lui Le Pen anul viitor este de o importanță capitală: putem presupune că, exceptând o gafă majoră, ea va avansa în turul al doilea de scrutin. 

Se va confrunta ea cu un candidat de centru sau de centru-dreapta, precum foștii prim-miniștri Gabriel Attal sau Édouard Philippe, ori cu unul de centru-stânga, cum ar fi Raphäel Glucksmann sau fostul președinte François Hollande? 

Sau va fi Jean-Luc Mélenchon, liderul de cursă lungă al partidului de extremă stânga La France Insoumise? În acest stadiu incipient, fie Philippe, fie Mélenchon par favoriți să se califice. Sondajele recente privind intenția de vot sugerează că Le Pen l-ar învinge la limită pe Philippe și l-ar zdrobi pe Mélenchon.

De asemenea, va fi crucial dacă Le Pen va reuși să convingă o proporție suficientă din electorat că partidul ei nu mai este ceea ce a fost – un proces de persuasiune publică, numit dédiabolisation, în care s-a angajat de când a preluat conducerea FN de la tatăl ei, un personaj tumultuos și antisemit, diable (diavolul) care trebuia exorcizat.

Dacă primul tur, cu gama sa largă de candidați, încurajează alegătorii să se exprime politic, cel de-al doilea, având opțiunea redusă la doar doi, le oferă oportunitatea de a spune pe cine ar dori la conducerea țării, sau, mai exact, pe cine nu ar dori la conducere. Practica a ceea ce se numește discipline républicaine, care încurajează în special susținătorii stângii, dar și pe cei ai centrului, să își mute voturile din turul doi către un candidat republican – adică un candidat democratic de încredere – pentru a bloca alegerea extremei drepte, are o istorie lungă în Franța. Timp de decenii, aceasta a avut ca efect privarea FN/RN de reprezentarea parlamentară pe care i-ar fi oferit-o un sistem mai proporțional.

Cea mai spectaculoasă demonstrație a discipline républicaine a avut loc în 2002, când Chirac a fost susținut în turul al doilea de încă 20 de milioane de alegători, inclusiv foarte mulți votanți de stânga. Dar în 2002, Front national al lui Jean-Marie Le Pen era un organism care alarma foarte multă lume. 

Prin contrast, în 2026, RN este considerat pe scară largă a fi doar un alt partid. Pentru a explica de ce FN de atunci era privit ca fiind inacceptabil și de ce partidul său succesor de astăzi nu pare atât de respingător, trebuie să aprofundăm pe scurt istoria dreptei și a extremei drepte în Franța.

Nașterea reacțiunii

Termenii de stânga și dreapta, folosiți ca repere politice, derivă din prima fază a Revoluției Franceze, când cei care continuau să apere puterile regelui s-au așezat în partea dreaptă a Adunării Naționale, în timp ce aceia care contestau aceste puteri în favoarea unei suveranități populare mai mari au ocupat partea stângă. Această diviziune a devenit una de durată după restaurarea monarhiei în 1814, când au luat naștere două tabere mari: una care căuta să anuleze schimbările democratice introduse de Revoluție, și cealaltă care încerca să păstreze cât mai multe dintre „câștigurile” acesteia.

Opoziția dintre dreapta și stânga, deși nu explică absolut fiecare fenomen politic, își păstrează încă o mare parte din puterea sa explicativă. Acest lucru se reflectă astăzi în aranjarea locurilor din multe adunări parlamentare europene, unde deputați de diverse convingeri politice stau într-un semicerc organizat de la extrema stângă la extrema dreaptă, în conformitate cu perspectivele politice ale partidelor lor. Ideea că stânga și dreapta nu sunt esențe politice pure, ci variază în intensitate și admit gradații, dându-ne, de exemplu, o extremă stângă, un centru-stânga, un centru, un centru-dreapta și o extremă dreaptă, a fost fundamentată în peste un secol de practică politică.

Ar fi un anacronism să echivalăm „stânga” din Franța, pe parcursul celei mai mari părți a secolului al XIX-lea, cu socialismul, care a rămas o forță marginală până în anii 1890. Stânga a fost înțeleasă inițial ca grupul care apăra o formă de guvernământ republicană mai degrabă decât una monarhică. Deși ar fi putut fi în favoarea, la modul general, a lărgirii accesului de participare la treburile națiunii, aceasta a inclus personalități puternic atașate de apărarea relațiilor de proprietate existente pe care astăzi nu le-am mai considera ca fiind de stânga. 

Să îl luăm, de exemplu, pe Adolphe Thiers, primul președinte al celei de-a Treia Republici și un adversar puternic al autocrației, care în 1850 s-a simțit îndreptățit să retragă dreptul de vot celor mai sărace – și poate celor mai volatile – pături ale proletariatului, pe care le caracteriza drept „gloata de rând”.

Moderații, atât de stânga cât și de dreapta, erau convinși că un parlament ales prin alegeri libere ar putea garanta suficientă ordine publică. Cu toate acestea, extrema dreaptă – în principal monarhiști de o nuanță sau alta, care prețuiau ierarhia, supunerea față de autoritate și un rol puternic pentru elitele tradiționale – vedea democrația ca pe o cale sigură spre domnia celor nepregătiți cultural, intelectual și moral pentru ea. 

Dar cea mai acerbă prăpastie dintre stânga și dreapta de-a lungul secolului al XIX-lea nu a fost pe tema democrației, a bogăției sau a proprietății, ci a religiei. Dreapta dorea să redea Bisericii Catolice instituționale cât mai multe dintre privilegiile și posesiunile de care se bucurase înainte de 1789, în timp ce stânga, în marea ei majoritate, a căutat să o alunge din viața publică.

Jocul de forțe dintre cei care au acceptat și cei care au respins schimbările aduse de Revoluție a continuat până la sfârșitul secolului și dincolo de acesta, fără o victorie finală pentru niciuna dintre părți, dar pe fundalul a ceea ce părea a fi un declin lent al sentimentului monarhist și o retragere sumbră a multora dintre susținătorii tradiției și religiei într-un exil mai mult sau mai puțin neputincios față de viața politică. Până la sfârșitul anilor 1870, cea de-a Treia Republică, înființată în 1871, părea să fie consolidată în siguranță: de fapt, avea să dureze ca instituție, deși contestată periodic de cei care respingeau democrația, până la invazia germană din 1940.

În ciuda acestei consolidări republicane, o serie de circumstanțe au coincis în anii 1870 și 1880, reușind să energizeze dreapta reacționară, dându-i o nouă orientare ideologică și, chiar mai important, noi dușmani. Înfrângerea umilitoare a Franței în Războiul Franco-Prusac, urmată de revolta cunoscută sub numele de Comuna din Paris și reprimarea ei sângeroasă, au șocat țara. Cedarea Alsaciei și Lorenei către Germania a adus un aflux de migranți, mulți dintre ei evrei, la Paris. Chiar dacă numărul total de evrei din Franța a scăzut după pierderea provinciilor estice, vizibilitatea lor a crescut și avea să crească și mai mult spre sfârșitul secolului, după sosirea a mii de refugiați care fugeau de persecuția din Europa de Est. În același timp, paranoia legată de Germania și de spionajul german în Franța a crescut exponențial, cele două forțe puternice ale antisemitismului și xenofobiei amestecându-se și contopindu-se, fiind transmise unui public mai larg de apariția ziarelor ieftine de mare tiraj.

Cea mai celebră victimă a acestui val de isterie, în care vechile elite ale Bisericii, Armatei și micii nobilimi rurale au găsit un oarecare sprijin popular pentru opiniile lor reacționare, a fost căpitanul de armată evreu Alfred Dreyfus, acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea Germaniei și deportat, în 1895, în colonia penală de pe Insula Diavolului, în largul Guianei Franceze. 

O campanie îndelungată a grupului de intelectuali și artiști care au devenit cunoscuți drept „dreyfusarzi” pentru a demasca această eroare judiciară, și o conștientizare lentă în cercurile guvernamentale a faptului că elemente dintre „antidreyfusarzi” amenințau activ ordinea constituțională, au condus în cele din urmă – la doisprezece ani de la procesul inițial – la reabilitarea lui Dreyfus și la reintegrarea sa în armată.

Două dintre canalele majore ale antisemitismului în anii 1890 au fost ziarele La Croix și La Libre Parole. Primul, publicat de Congregația Augustinienilor Asumpționiști, se proclama „cel mai antievreiesc jurnal catolic din Franța”; cel de-al doilea, înființat în 1892 de Édouard Drumont pe baza profiturilor uriașe generate de dezvăluirea sa de mare succes, La France juive (Franța evreiască), purta pe frontispiciu sloganul „La France aux Français” (Franța pentru francezi). Pentru Drumont și adepții săi, era axiomatic că evreii nu erau francezi – și nici nu puteau deveni francezi. 

Deși antisemitismul și naționalismul extrem au acționat adesea în tandem, ostilitatea față de comunitatea evreiască a Franței avea să se diminueze semnificativ în timpul și după Primul Război Mondial, când s-a pus preț pe unitatea națională și a devenit evident că evreii participau la fel de deplin ca oricare altă secțiune a populației la apărarea țării.

Dacă politica franceză, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, gravitase în principal în jurul atitudinilor față de Republică, un element nou urma să intre în curând în scenă. În 1885 existau doar șapte deputați socialiști; douăzeci de ani mai târziu, grupuri disparate s-au unit pentru a forma Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești (SFIO), care în 1914 a devenit al doilea cel mai mare partid din parlament, cu 102 mandate. Așa cum sugera numele lor oficial, socialiștii nu erau naționaliști, ci internaționaliști: ei credeau că muncitorii francezi și cei germani aveau interese comune, în ciuda eforturilor clasei conducătoare și a producătorilor de armament de a-i asmuți unii împotriva altora. De asemenea, erau în mare parte pacifiști: liderul SFIO, Jean Jaurès, a încercat să prevină izbucnirea războiului în 1914 prin organizarea unei greve generale în Franța și Germania, care să blocheze mobilizarea. Nu a avut succes, iar pe 31 iulie a fost asasinat la Paris de un tânăr naționalist fanatic .

Dacă anii 1920 au reprezentat o perioadă în care partidele constituționale de centru-dreapta și de centru au fost forțele dominante în politica franceză, deceniul următor a văzut apariția mai multor grupuri, majoritatea mici, modelate după milițiile în uniformă, obișnuite cu luptele de stradă, caracteristice fascismului italian și nazismului german. În februarie 1934, mai multe dintre acestea s-au unit pentru a asedia parlamentul din Paris. În violențele care au urmat, cel puțin șaptesprezece persoane au fost ucise, forțând guvernul centrist al prim-ministrului Édouard Daladier să demisioneze. Stânga a susținut că „ligile” antiparlamentare de extremă dreapta au încercat o lovitură de stat, dar nu există dovezi de coordonare sau ale unui scop unic și asumat printre numeroasele mici grupuri implicate. A fost însă un fapt acela că înlocuirea ulterioară a guvernului centrist cu unul mult mai orientat spre dreapta a fost determinată de violența de pe străzi, mai degrabă decât de urnele de vot.

Dar, deși extrema dreaptă era zgomotoasă și problematică, susținerea sa în rândul electoratului era limitată, așa cum avea să se demonstreze când alegerile generale din mai 1936 au dus la o victorie zdrobitoare pentru partidele de stânga și de centru, deschizând calea pentru coaliția reformistă a Frontului Popular, formată din socialiștii lui Léon Blum și radicalii centriști ai lui Daladier, susținuți de comuniști. Extrema dreaptă nu a avut nicio cale spre putere decât printr-o pârghie exterioară, care avea să sosească în cele din urmă sub forma invaziei germane din primăvara anului 1940.

Guvernul Mareșalului Philippe Pétain, aflat la putere timp de patru ani prin tolerarea sa de către ocupația germană, ar putea fi caracterizat ca fiind mai degrabă autoritar decât deschis fascist. Pétain credea că o țară ar trebui să fie condusă pe baza acelorași principii ca o armată, acele principii fiind ierarhia și supunerea. Popularitatea sa personală s-a bazat pe reputația sa de general uman și de succes din Primul Război Mondial și, chiar dacă a fost amplificată de o mașinărie de propagandă bine finanțată, nu a fost în niciun caz un fenomen complet artificial. Aceasta a supraviețuit în mare măsură incapacității sale de a obține concesii semnificative de la germani, dar nu a supraviețuit prăbușirii finale a armatelor Axei.

Țara avea acum un alt salvator, liderul Forțelor Franceze Libere, Charles de Gaulle, iar noul l-a eclipsat curând pe cel vechi în stima populară. În cele trei decenii de după 1945, extrema dreaptă, profund pătată de colaborarea sa pe timp de război cu germanii, dar mai ales de conștientizarea treptată a amplorii uriașe a crimelor nazismului, a persistat doar sub forma unei colecții de micro-partide gâlcevitoare. Lipsite de orice influență asupra opiniei publice, ele s-au dedicat ajustării ideologiei lor (virulent anticomuniste, susținătoare a supremației albilor, antisemite, uneori păgâne în stil nazist) sau – în speranța că vremea lor ar putea veni din nou – recrutării și pregătirii unor mici grupuri de „revoluționari de profesie” pe model leninist.

În 1972, unul dintre aceste micro-partide, Ordre nouveau (Noua Ordine), a forjat o alianță cu diverse elemente naționaliste pentru a crea o „vitrină electorală”, Front national. Proiectul avea nevoie de o figură reprezentativă mai mult sau mai puțin respectabilă. 

Persoana aleasă a fost Jean-Marie Le Pen, fost deputat pentru partidul populist anti-taxe al lui Pierre Poujade în anii 1950, care servise ulterior ca ofițer de interogatoriu (și torționar) al armatei în timpul războiului de independență din Algeria.

Invenția și reinvenția Frontului Național

Ideea de a crea un front electoral larg al dreptei naționaliste fusese inițiată în Italia de Movimento Sociale Italiano, moștenitorii lui Mussolini, care se aliaseră cu monarhiștii. Dar, dacă neofasciștii din Ordre nouveau au crezut că îl vor folosi pe Le Pen ca o imagine de fațadă în timp ce ei continuau să tragă sforile din umbră, și-au judecat greșit omul. 

Pe tot parcursul anului 1973, facțiunile rivale – în mare parte neofasciști și ultranaționaliști – s-au luptat între ele, apoi s-au scindat și au mers în instanță pentru dreptul asupra numelui partidului. Le Pen, reprezentându-i pe naționaliști, a câștigat.

Succesul nu a venit instantaneu pentru FN. În primele alegeri prezidențiale la care a participat Le Pen, în 1974, a obținut mai puțin de 1 la sută din voturi. În 1981, nu a reușit să strângă suficiente semnături pentru a participa. Descătușarea a venit în 1983, când Președintele François Mitterrand, încercând să slăbească centrul-dreapta gaullist, a introdus un sistem de vot cu un singur tur pentru alegerile parlamentare din acel an. Acest sistem oferea o proporționalitate mai mare. Sprijinul de 10 la sută obținut de FN i-a adus treizeci și cinci de mandate. La alegerile prezidențiale din 1988, Le Pen a obținut 14 la sută.

Le Pen a condus partidul pe care îl cofondase timp de aproape patruzeci de ani și a fost activ în timpul mandatelor a cinci președinți, de la Georges Pompidou la Nicolas Sarkozy. A fost probabil cea mai recognoscibilă figură politică a generației sale. A participat la cinci alegeri prezidențiale, deși nu și-a depășit niciodată scorul de 5,5 milioane de voturi atins în 2002. Cu alte cuvinte, Le Pen senior a fost un concurent, dar nici pe departe un pretendent cu șanse reale. El știa că aceasta este situația și părea destul de mulțumit cu rolul pe care și-l croise, acela de tribun turbulent al oamenilor de rând.

În politica electorală normală, un candidat care este asociat cu una dintre aripile faliei stânga-dreapta și care este caracterizat drept „extremist” va încerca să manevreze mai aproape de centru pe parcursul unei campanii, conform înțelepciunii convenționale potrivit căreia acolo se găsesc voturile suplimentare vitale. Jean-Marie Le Pen nu a încercat niciodată să facă acest lucru. De-a lungul întregii sale cariere, el a fost necruțător de dreapta, și chiar la marginea dreaptă a acelei drepte. Printre asociații săi apropiați s-au numărat figuri al căror istoric politic se întindea înapoi până la forța paramilitară de pe timp de război, milice (care vâna Rezistența), Waffen SS și organizația teroristă Organisation de l’armée secrète (OAS). Nu l-a iertat niciodată pe Charles de Gaulle pentru că a facilitat independența Algeriei. A fost feroce anti-comunist și anti-stat. L-a idolatrizat pe Ronald Reagan și a admirat privatizările utilităților publice făcute de Margaret Thatcher, acuzând totodată centrul-dreapta condus de Chirac că a adoptat politici social-democrate în eforturile sale de a atrage alegătorii centriști. A fost constant implicat în furtuni mediatice din cauza remarcilor sale jignitoare despre Holocaust: deși a acceptat că evreii au fost uciși, a contestat numerele și a insistat că acele camere de gazare au fost doar un „detaliu” al celui de-al Doilea Război Mondial. Un consilier apropiat avea să descrie mai târziu politica lui Le Pen ca fiind complet nesistematică, bazată mai degrabă pe o selecție dezordonată de prejudecăți populare și noțiuni vagi despre istoria și „grandoarea” Franței.

Le Pen a fost un om hotărât să spună orice îi trecea prin minte și care nu era interesat să audă sfaturi despre daunele pe care le-ar putea provoca perspectivelor electorale ale partidului său. 

Chiar și după ce a cedat conducerea fiicei sale, a continuat să facă declarații pe care ea le considera dezastruoase pentru imaginea partidului, acuzând-o totodată că mută FN spre stânga. În cele din urmă, Marine a aranjat ca el să fie expulzat din partidul pe care îl cofondase.

Diferența esențială dintre FN-ul lui Jean-Marie Le Pen și RN-ul lui Marine Le Pen este că cel din urmă gândește și acționează ca un partid care crede că are o șansă realistă de a ajunge la putere. Orice alte schimbări, de politică sau de prezentare, derivă din această perspectivă. Marine Le Pen a fost destul de dispusă să renunțe la politicile care s-au dovedit a fi nepopulare printre alegători: reintroducerea pedepsei cu moartea, abrogarea legii care permite accesul la avort, retragerea din zona euro – toate aceste politici, cândva definitorii pentru partid, au fost abandonate discret. Aceste schimbări, alături de prezența în cercul intim al lui Le Pen a mai multor bărbați gay, au provocat plecarea din partid a câtorva figuri vechi, strâns asociate cu aripa cea mai conservatoare a catolicismului.

Multe dintre mandatele noi câștigate de RN în ultimii ani au fost obținute în cadranul de nord-est al Franței, inclusiv în zonele afectate de declinul industrial, unde socialiștii erau odinioară puternici. Securizarea sprijinului clasei muncitoare a cerut partidului nu doar să mențină o prezență densă pe teren, ci și să adopte poziții – precum apărarea ajutoarelor sociale – care cu greu ar fi atras elementele mai tradiționale ale FN, elemente ce combinau un sprijin neclintit pentru politicile de piață liberă cu poziții intransigente privind legea și ordinea, și atitudini ultra-conservatoare față de moralitatea sexuală. Analiștii au observat că RN-ul din nord este diferit de cel de pe coasta mediteraneană, cealaltă zonă principală de forță a partidului, unde susținătorii săi fac parte frecvent din clasa de mijloc.

O victorie a RN anul viitor va necesita ca acesta să se detoxifice în mod convingător (dédiaboliser) – adică să îngroape o mare parte din moștenirea lui Jean-Marie Le Pen și să le apară alegătorilor drept mai puțin extremist. Partidul a fost cu siguranță ajutat în acest sens în alegerile din 2022 de candidatura lui Éric Zemmour, de la partidul rival de extremă dreaptă Reconquête (Reconquista), al cărui discurs era chiar mai incendiar decât al lui Le Pen. Zemmour a obținut 2,5 milioane de voturi în primul tur, majoritatea acestora întorcându-se la Le Pen în cel de-al doilea. În sondajele actuale, Zemmour este cotat la aproximativ 4 la sută. Dacă el sau partenera sa, Sarah Knafo, cu bune conexiuni în cercurile conservatoare din SUA, vor decide în cele din urmă să nu participe la alegerile din 2027, acest lucru ar putea propulsa scorul lui Le Pen din primul tur la aproape 40 la sută.

De asemenea, Le Pen va trebui să mai găsească alte 5 milioane de voturi pe care nu le avea în 2022. Speră să realizeze acest lucru rupând din sprijinul dreptei tradiționale sau de centru, lucru pe care este deja pe cale să îl obțină după defectarea unor gaulliști de dreapta proeminenți, precum primarul orașului Nisa, Éric Ciotti. 

A atrage alegători dinspre dreapta tradițională, a căror preferință se îndreaptă spre economia capitalistă, în timp ce păstrează sprijinul proaspăt câștigat al unor mase întregi din clasa muncitoare și din rândul celor mai puțin privilegiați, s-ar putea dovedi un act de echilibristică dificil, necesitând ca RN să spună un lucru unui electorat și un alt lucru celuilalt. Acest aspect este deja evident prin faptul că Marine Le Pen promite cheltuieli sociale, în timp ce președintele partidului, Bardella, este trimis să asigure liderii de afaceri că partidul este serios, responsabil și prudent.

Cauza lui Bardella a fost susținută foarte puternic de doi influenți magnați conservatori din mass-media, Vincent Bolloré și Pierre-Édouard Stérin, primul controlând compania care a publicat și promovat cele două cărți de succes ale lui Bardella. Atât Bolloré, cât și Stérin sunt, de asemenea, catolici tradiționaliști și l-ar fi văzut probabil pe Bardella cu mai multe șanse de a uni toate curentele dreptei decât Le Pen, al cărei apel este mai slab în rândul catolicilor din clasa superioară. Expunerea contradicțiilor implicite în încercările RN de a atrage electorate divergente ar putea fi cea mai importantă sarcină a oricui o va înfrunta pe Le Pen în turul doi de scrutin în luna mai a anului viitor.

Destrămarea cordonului sanitar

Extrema dreaptă franceză, în diversele ei ramificații, a fost multe lucruri de-a lungul celor 230 de ani de existență a sa ca forță politică: a fost anti-republicană și anti-democratică; conspirativă și pucistă; antisemită; virulent naționalistă și xenofobă; monarhistă; fascistă; conservatoare și elitistă; imperialistă și colonialistă; național-populistă. 

A aspirat să fie atât campioana „liderilor naturali ai societății”, cât și a „oamenilor de rând”. 

În diferite faze, doar una dintre aceste orientări a fost predominantă, în timp ce în altele au putut coexista mai multe. A fost un fenomen politic rezilient și proteic, care, deși s-a aflat adesea la pământ, nu a ieșit niciodată definitiv din joc.

Deși au existat multe schimbări, există și o continuitate: în anii 1890, ziarul antisemit La Libre Parole a făcut campanie pe baza sloganului „La France aux Français” (Franța pentru francezi). 

Marine Le Pen promite acum să transforme acel slogan în realitate, organizând un referendum la începutul anului viitor pentru a aboli dreptul automat la cetățenie al copiilor născuți în Franța și pentru a introduce o „prioritate națională” în accesul la locuințe, locuri de muncă, servicii publice și asistență socială. Deși a renunțat la unele dintre cele mai extreme atitudini ale sale, partidul rămâne în mod reflex anti-UE, sceptic în privința schimbărilor climatice și „înțelegător” cu interesele geopolitice ale Rusiei, Le Pen amenințând să retragă Franța din comanda integrată a NATO și argumentând că ar trebui reluate contactele cu Moscova.

Politica de dédiabolisation a fost descrisă în anumite instituții de presă ca „mutarea RN spre centrul politic”. Nu există nicio dovadă că acesta ar fi cazul. Într-adevăr, un membru proeminent al partidului, Louis Aliot, fost vicepreședinte FN, a simțit nevoia să sublinieze limitele reorientării politice avute în vedere: „Trebuie să fim clari cu privire la dédiabolisation. Are de-a face exclusiv cu suspiciunea că suntem antisemiți. Nu cu islamul, nu cu imigrația. În privința acestora, nu este neapărat un lucru rău să fim demonizați”. 

Într-adevăr, în timp ce RN a încercat să șteargă cu buretele antisemitismul său tradițional, sau cel puțin să îl ascundă sub preș, a găsit în islamofobie un substitut mai mult decât adecvat.

Cordonul sanitar care a ținut efectiv partidele de extremă dreapta departe de putere în multe țări europene până acum, pare astăzi serios amenințat, pe măsură ce coalițiile dintre partidele conservatoare și cele de extremă dreapta devin o opțiune tot mai viabilă. În Spania, de exemplu, mania anti-imigranți a partidului Vox pare să fi colonizat efectiv mințile celor de la Partido Popular. 

În Germania, colaborările cu partidul de extremă dreapta Alternative für Deutschland la nivel regional și comunal nu mai par improbabile. În Parlamentul European, extrema dreaptă a oferit sprijin Partidului Popular European atunci când altfel nu existau majorități disponibile. Politicienii de la marginile de dreapta ale dreptei tradiționale sau de centru au fost criticați pe bună dreptate pentru atenuarea poziției lor cu privire la această politică vitală.

Dar aceasta nu este întreaga poveste. La alegerile prezidențiale din Franța din 2022, mulți dintre cei care au votat pentru Jean-Luc Mélenchon în primul tur și-au exprimat reticența de a-l sprijini pe Macron împotriva lui Le Pen în al doilea tur, întrebându-se: „Cum să alegi între holeră și ciumă?”. Dacă această reticență de a distinge – fie din incapacitate, fie dintr-un refuz intenționat – devine un factor semnificativ anul viitor, atunci „normalizarea” RN va avea succes nu prin mutarea sa reală spre centru, ci prin excomunicarea de către stânga radicală a fiecărei forțe aflate la propria sa dreapta. 

Dacă va prevala această nepăsare politică, nu va fi doar Franța cea care va plăti prețul, ci întreaga Europă.

Nota redacției – Articolul lui Enda O’Doherty a apărut în rețeaua Eurozine și este publicat cu acordul editorilor. Enda O’Doherty a fost editor al ziarului The Irish Times, unde s-a ocupat de rubrica de știri externe. A cofondat publicația Dublin Review of Books, pe care a și condus-o din poziția de co-redactor. Este autorul cărții „The Dark Side of France: Thirteen Chapters in the History of the French Far Right” (2026).