Articole - Comunitatea Liberala

ÎNDRĂCIȚII

de Vladimir Tismăneanu 21/01/2025

scris de Vladimir Tismăneanu

Între 21 și 23 ianuarie 1941, legionarii, aduși de Ion Antonescu la guvernare, au organizat la București sângeroasa rebeliune.

Antisemitismul obsesiv, codificat în religie politică, a dus la masacre înfiorătoare în rândul populaţiei evreiești. Țintele erau evreii și cei înfierați drept „înjidoviţi”.

La fel, populaţia Roma și oamenii politici democraţi. Mișcarea legionară a fost una de tipul revoluţiilor reacţionare: tehnici de manipulare moderne, utilizarea propagandei ca metodă de hipnotizare în masă, militarizarea carismei, cultul liderului providenţial (Căpitanul, apoi Comandantul) ca mântuitor, martir, erou, arhanghel sacrificial.

În egală măsură, romantizarea trecutului, sacralizarea „gliei străbune”, a brazdei și a paloșului, arhaism, nativism, autarhism, fundamentalism xenofob, rasism.

Plus ritualuri iniţiatice cu torţe și jurăminte de răzbunare, procesiuni mistice, făgăduinţe mesianice în numele „sfintei tinereţi legionare”. Legionarismul nu a fost o marfă importată. A fost fascismul românesc, o mișcare-pardid sui generis, un fenomen politic și ideologic născut din tradiţiile unui excepţionalism tribalist situat în chip manifest și fără echivoc la antipodul civilizaţiei democratice.

Crezul legionar era unul totalitar: Individul trebuia să accepte orbește „porunca vremii”, să defileze, să îngenuncheze (la propriu și la figurat). Continuumul temporalităţii era fracturat, milenarismul verde era similar celui brun sau roșu.

Prin exaltarea omorului purificator, prin glorificarea asasinatelor „izbăvitoare”, a fost opusul creștinismului ca religie a iubirii și a compasiunii.

Asemeni proiectului antropologic comunist, revoluţia legionară urmărea transformarea, de fapt, transcenderea condiţiei umane, plăsmuirea Omului Nou. Omul in uniformă, gata să ucidă. Îndrăciții au revenit precum strigoii. Democrația trebuie să se apere.

21/01/2025 0 comentariu

Uncategorized

N. DAN SAU E. LASCONI? AMÂNDOI SAU DOAR UNUL?

de Cristian Preda 21/01/2025

scris de Cristian Preda

Pe 24 noiembrie am votat cu Elena Lasconi. I-am convins și pe alții să facă asta. În articole, intervenții la televiziune sau postări pe Facebook am susținut nu doar că trebuie susținută, ci și că va intra în turul al doilea, iar apoi – după calificarea în finală – că o va și câștiga. 19,18% din electoratul prezent la urne la turul întâi a optat ca și mine. Gesturile unora au atârnat mai greu decât ale altora. Un rol decisiv l-a jucat decizia lui Ludovic Orban de a se retrage din cursă. Dacă fostul premier n-ar fi făcut asta, candidata pe care am susținut-o n-ar fi ocupat locul al doilea. Nu toată lumea a înțeles gestul fostului premier penelist: 20089 de alegători au considerat că pot traduce mai bine decât candidatul retras voința acestuia și au pus ștampila pe numele său, nu pe al lui Lasconi. Dacă 15% dintre ei ar fi ales să îl contrazică altfel pe Orban, și anume să-i dea voturile lor lui Ciolacu, acesta ar fi fost cel calificat în finală. Ce vreau să spun este că nu doar fiecare vot contează, ci și – într-o măsură mai mică sau mai mare – fiecare gest al celor care pot influența opțiunile celorlalți.

Pe 9 iunie votasem cu Nicușor Dan. Îl susțin încă din 2012. Eram atunci deputat european și membru al PDL, iar susținerea pe care i-am arătat-o în prima sa cursă pentru Primărie era gata-gata să mă coste excluderea din partid. Doisprezece ani mai târziu, el a primit sprijin de la o coaliție de partide – Alianța Dreapta Unită – care reunea USR, PMP și FD, partide care nu existau în 2012 și care acoperă opțiuni diverse, de la liberalism clasic la neoliberalism și conservatorism. Susținerea acestora i-a permis lui N. Dan să se impună clar în fața principalei sale contracandidate – G. Firea –, pe care a depășit-o cu aproape 26%. Scorul mediu obținut de ADU în competițiile pentru consiliile locale a fost de 29%, iar pentru Consiliul General al Capitalei – de 28%. Nu e loc pentru istorie alternativă, dar e clar că sprijinul acestei alianțe a contat în realegerea lui N. Dan. Dacă, de pildă, din coaliție ar fi lipsit USR, e sigur că diferența față de Firea ar fi fost cu totul alta decât cea consemnată câteva rânduri mai sus. Vă las pe fiecare să o estimați. Ce vreau să spun este că alianțele pot fi decisive.

Suntem acum – și eu, ca și ceilalți votanți ai lui Nicușor Dan și ai Elenei Lasconi – într-o situație delicată. Căci amândoi vor să candideze la prezidențiale. Întrebările pe care ni le punem – ar fi fost bine să fiu singurul, dar mă tem că nu sunt! – vizează mai multe lucruri. Patru mi se par mai importante:

Prezența amândurora în cursă poate spori susținerea pentru al treilea bloc electoral, aflat în competiție cu cel guvernamental și cu cel izolaționist, sau – dimpotrivă – nu face decât să scindeze cele circa 20 de procente obținute de acest bloc pe 24 noiembrie și 1 decembrie?
Sunt oare cei doi candidați pregătiți să facă, la nevoie, sacrificiul pe care l-a făcut Ludovic Orban? Adică să se retragă în favoarea celuilalt, dacă vor constata că, rămânând în cursă, tabăra din care ar putea veni voturi pentru amândoi n-ar mai avea nicio șansă nici măcar de a intra în finală?
Ar fi oare posibil ca retragerea să se petreacă înainte de validarea candidaturilor, pentru a evita ca-n dreptul celui retras să mai apară voturi, cum s-a întâmplat cu Ludovic Orban?
Ce impact ar avea pe termen mediu, adică în următorii 4-5 ani, nu o victorie (nici ea ușor de gestionat!), ci o nedorită înfrângere în competiția prezidențială a unuia dintre candidați sau a ambilor? Ar mai putea vreunul dintre ei juca un rol semnificativ în opoziție?

Nu e simplu de răspuns la aceste întrebări, cu atât mai mult cu cât spectrul politic va arăta diferit dacă în cursa pentru Cotroceni vor fi unul, mai mulți sau niciun izolaționist și, respectiv, unul sau mai mulți candidați ai blocului guvernamental. Singurii care nu pot evita răspunsurile sunt tocmai N. Dan și E. Lasconi. Iar timp nu prea mai e.

21/01/2025 0 comentariu

Uncategorized

PSD PUNE LA CALE O MARE PĂCĂLEALĂ NAȚIONALĂ

de Rodica Culcer 20/01/2025

scris de Rodica Culcer

Pas cu pas, prin interpuși, puterea a început o campanie de discreditare a lui Călin Georgescu, în pregătirea invalidării candidaturii sale prezidențiale de către CCR. Extremiștii dau replica pe două voci: AUR protestează împotriva anulării alegerilor și cere suspendarea lui Klaus Iohannis, dar pe Georgescu îl susține doar cu jumătate de gură; în schimb Georgescu face eforturi disperate să se mențină în centrul atenției pentru a contracara prin forța maselor tentativele de invalidare a candidaturii.

Între timp, din tenebrele psd-iste răsare perspectiva unei candidaturi a lui Victor Ponta, care trimite cu gândul la strategia partidului în alegerile locale din București din 2008, când PSD a susținut un candidat independent (Sorin Oprescu), deși prezentase în competiție, de formă, și un candidat propriu (Cristian Diaconescu). Partidul-dinozaur are totuși un arsenal limitat de trucuri și tertipuri.

Primul lider politic al coaliției intrat în scenă pentru a demonta campania lui Călin Georgescu este liderul UDMR Kelemen Hunor, mesagerul de serviciu, care a lansat în spațiul public și numele lui Crin Antonescu pentru candidatura comună a coaliției la prezidențiale. Zilele trecute, pe mai multe căi, în română și în maghiară, domnul Kelemen ne-a vestit ceea ce analiștii, istoricii și jurnaliștii independenți au scris deja de anul trecut, dar nu au fost luați în seamă, și anume că domnul Georgescu ar fi, prin mentorul său Mircea Malița, o creație a „rețelei Caraman”, controlată de fostul spion al regimului comunist, Mihai Caraman, promovat de Ion Iliescu în fruntea SIE după decembrie 1989.

A mai descoperit liderul UDMR și rețeaua de sprijin a domnului Georgescu, alcătuită din rezerviști din serviciile de informații, inclusiv din cele ale armatei, și legăturile directe cu sistemul comunist și post-comunist ale celui care se pretinde candidat anti-sistem. Toate ne erau cunoscute, doar că acum sunt asumate indirect de coaliție și se adaugă argumentelor prezentate de personaje influente din PNL și PSD în sprijinul ideii că CCR nu va putea valida candidatura lui Călin Georgescu fără a-și contrazice propria jurisprudență.

În aparență, eliminarea din cursă a lui Călin Georgescu ar trebui să-l ajute pe Crin Antonescu, declarat oficial candidat unic al coaliției, deși nu a fost încă validat, dar probabil că, de fapt, va complica situația, pentru că pe această eliminare contează atât George Simion, cât și Victor Ponta, ambii visând să acapareze electoratul extremist, dar și pe simpatizanții lui Georgescu din rândul electoratului PSD, care nu sunt puțini și se bucură și de impulsurile unor lideri PSD din categoria Stănescu-Tudose.

Pe această ecuație se bazează Victor Ponta, care a curtat electoratul extremist de la bun început, adică după încheierea primului tur, la fel ca Marcel Ciolacu de altfel. Liderii PSD joacă din nou o scenetă rudimentară: Marcel Ciolacu îl amenință pe Ponta cu excluderea din PSD dacă acesta din urmă va candida la președinție împotriva candidatului comun Crin Antonescu, iar Victor Ponta îi dă dreptate, înțelegând generos că este obligat la această retorică de funcția sa de premier al unei coaliții guvernamentale care a luat deja o decizie în privința prezidențialelor, ceea ce însă nu-l împiedică să anunțe duminică seara că s-ar putea să candideze la președinție. Ne putem gândi deja fie la o excludere formală, pentru ca Ponta să pretindă că este independent și anti-sistem, sau la o autosuspendare a lui Ponta, cu același efect. Și atunci o bună parte din psd-iști vor vota cu Ponta, adică „vor avea un candidat pentru care să voteze”, după cum s-a exprimat de mai multe ori fostul premier de tristă amintire, căci ei oricum nu voiau să-l voteze pe Crin Antonescu. Acesta este planul marii păcăleli pe care PSD o pune acum la cale, orice ar declara oficial Marcel Ciolacu.

Ce știu UDMR și PNL despre aceste planuri și cum intenționează să reacționeze? Probabil știu tot și îl vor menține cel puțin o vreme pe Crin Antonescu pe post de candidat, pentru că este susținut de GRIVCO și ar putea fragmenta voturile dreptei. Rămâne totuși de văzut cum va evolua popularitatea lui în sondaje. Jocurile nu sunt făcute încă, dar ne vom lămuri curând.

Mai șiret, George Simion susține că îl va susține pe Călin Georgescu, dar lansează și o diversiune meșteșugită prin inițiativa suspendării lui Klaus Iohannis, care nu are niciun sens în contextul alegerilor prezidențiale programate în mai, dar poate menține vie nemulțumirea cetățenilor față de Iohannis și față de guvernul său. Este evident însă că liderul AUR nu și-a mobilizat resursele de dragul lui Georgescu, pe care, de altfel, tot el l-a dat afară din AUR pentru că era legionar, ci pentru promovarea propriei candidaturi la președinție.

Așadar, după toate probabilitățile, extremiștii, inclusiv cei din PSD, vor avea de ales între George Simion și Victor Ponta, doi prieteni care se prefac acum că ar fi rivali. Iată-i deci pe amândoi la Washington, participând la unele din evenimentele festive organizate cu prilejul inaugurării noului președinte, pretinzând că se bucură de aprecierea echipei lui Donald Trump. Dacă George Simion se poate afișa alături de premierul italian Giorgia Meloni, partenerul favorit al lui Trump în UE, Ponta se fotografiază în mod penibil cu invitația la unul din numeroasele baluri organizate în cinstea inaugurării. Nici unul, nici celălalt nu au învățat nimic din experiența lui Adrian Năstase, care și-a anunțat candidatura la prezidențiale în 2004 chiar de la Casa Albă, unde s-a întâlnit informal cu președintele George W. Bush, dar în final a pierdut alegerile în favoarea lui Traian Băsescu, care își vedea de treabă la Primărie.

Într-adevăr, alegerile se decid în România, nu la Washington, indiferent ce spun conspiraționiștii. Iar în România campaniile se bazează pe mass-media și pe rețelele online. Nu întâmplător deci am putut constata reorientări strategice ale unor televiziuni de știri. Știm deja că RTV (Ghiță) a preluat campania lui Victor Ponta și că RealitateaPlus, televiziune care a făcut constant apologia fostului șef al Securității Iulian Vlad, este exclusiv vehiculul de propagandă al lui Călin Georgescu.

Iată însă că acum a intrat în joc și B1TV, unde nu mai trece nicio emisiune din nicio zi fără participarea unui parlamentar sau lider AUR, dar unde au ușa deschisă și susținătorii lui Călin Georgescu, mai ales dacă sunt agresivi și monopolizează discuția din platou. Strategia B1TV pare mai subtilă, pentru că Laura Chiriac, noua vedetă a postului în prime time, nu este pro-AUR sau pro-Georgescu, și pentru că sunt invitați și comentatori și oameni politici democrați, liberali, independenți – dar clipurile video cu Călin Georgescu rulează non-stop, ad nauseam, chiar dacă ulterior discursul său este analizat critic, deci tot despre el se vorbește, ceea ce îl menține în centrul atenției.

Astfel, de cel puțin o săptămână extremiștii, fie ai lui Simion, fie ai lui Georgescu, au ocupat spațiul public, din Piața Victoriei până la prime-time-ul televiziunilor de știri și doar propaganda lor se aude. Uneori sunt civilizați și raționali, dar cel mai adesea se manifestă agresiv și nu lasă nici moderatorilor, nici partenerilor de platou posibilitatea de a pune întrebări sau de a-i contrazice. Alături de ei, Victor Ponta face turneul televiziunilor, în timp ce Crin Antonescu este mai degrabă ignorat. Doar Nicușor Dan se bucură de ceva mai multă atenție, mai ales la Antena3 și la Digi24.

Tragem linie și constatăm că extremiștii dispun în total de trei televiziuni de știri, RTV, Realitatea Plus și, de curând, B1TV, iar George Simion este bine primit și la Antena3, care nu îl agreează pe Călin Georgescu, iar Victor Ponta este la el acasă absolut peste tot.

În vacarmul mediatic creat nu mai are nimeni timp pentru a analiza temeinic calitatea guvernării, de care încearcă să se ocupe, aproape ca niște extratereștri, Ilie Bolojan și miniștri UDMR. Nu știm câtă vreme vor fi lăsați să introducă un grad de raționalitate în acțiunea guvernamentală, dar sigur victoria lui George Simion sau a lui Victor Ponta le amenință serios eforturile.

Cum amenință de altfel și democrația liberală, rămasă deocamdată fără apărători și fără candidat serios la președinție. Avem aici un șantier de importanță vitală care așteaptă o echipă de constructori convinși și competenți, nu de marionete într-o farsă națională orchestrată de un partid de esență mafiotă cum este PSD.

20/01/2025 0 comentariu

Intern

Știm ce se-ntâmplă dacă unii pierd sau câștigă, dar nu știm cine candidează

de Cristian Preda 16/01/2025

scris de Cristian Preda

Dacă Elena Lasconi câștigă președinția, USR va fi obligat să-și aleagă un nou lider. Dacă Marcel Ciolacu ajunge la Cotroceni, scăpăm de el de la guvern, dar vom îndura acolo probabil alt pesedist. Dacă Bolojan se hotărăște să candideze și câștigă, peneliștii vor căuta alt șef de partid. Dacă Simion devine președinte, Târziu își vede visul cu ochii și ajunge și el președinte, dar la AUR, nu la Cotroceni. Dacă Șoșoacă e aleasă în fruntea statului, locul ei în Parlamentul European e luat de Ștefănel Dan Marin, care a început politica la PPDD, a continuat-o la UNPR, apoi la PMP, de unde a trecut la AUR, ajungând, într-un final, la SOS România. Dacă Nicușor Dan e votat în fruntea țării, mergem la urne prin mai-iunie ca să-l înlocuim cu Ciucu, Firea, Piedone ori cineva asemănător. Dacă Antonescu devine președinte, Adina Vălean va călători probabil mai des de la Bruxelles la București decât a făcut-o când era comisar european. Și așa mai departe.

E relativ ușor să ne imaginăm ce efecte de ordin instituțional, electoral și chiar personal ar produce alegerea ca președinte a unuia sau altuia din cei al căror nume a fost pomenit pentru viitoarea cursă prezidențială. Mai greu e să știm, desigur, ce ar face ei dacă într-adevăr ar ocupa fotoliul prezidențial. Și mai greu e să ne închipuim ce li se întâmplă dacă pierd cursa pentru înlocuirea lui Iohannis. Lasconi rămâne lidera USR? Ciolacu stă în continuare la Palatul Victoria cum a făcut și Ponta după ce a pierdut prezidențialele în 2014? Bolojan pierde și șefia PNL, dacă îl dă la o parte pe Crin Antonescu și candidează el? Simion e înlocuit cu Târziu, care-i reproșează deja performanța slabă din 24 noiembrie? Oleacă mai simplu e cu Nicușor Dan, Șoșoacă și Antonescu, căci mandatele deținute de primii doi curg până în 2028 și, respectiv, 2029, iar Antonescu n-are niciun job.

La drept vorbind, cu trei luni înainte de vot, nu știm sigur nici măcar cine candidează și cine nu. Sau, mai exact, cine va dori să fie pe listă și cine va rămâne doar un nume rostit de presă, cine va depune semnăturile și cine va primi viza de la CCR.

Pe scurt: nu avem candidații. Partidele ezită, unii din cei enumerați mai sus nu sunt siguri că vor sau că primesc sprijinul promis de una sau de mai multe formațiuni. Publicul ignoră până și dacă în competiție vor fi acceptați suveraniști, după ce Șoșoacă a fost respinsă, iar din pricina lui Georgescu, tot scrutinul a fost anulat.

Am putea oare avea un plus de previzibilitate? Mă tem că nu.

Partidele din coaliția guvernamentală l-au confirmat cu jumătate de gură pe Antonescu, sugerând că vor face sondaje și că l-ar putea înlocui. E. Lasconi și N. Dan au anunțat că se vor întâlni pentru a discuta, dar cum ambii candidați par să fie neînduplecați în privința candidaturii, tot ce ar putea conveni ei e un pact de neagresiune.

Suveraniștii se păruiesc zi de zi și-n proporție de masă, cum se zicea pe vremuri. Instituțiile care ar putea aduce clarificări mult cerute privind scrutinul din 24 noiembrie – CSAT și CCR, președintele și șefii serviciilor de informații – tac mâlc.

Deși ar putea detalia foarte ușor afirmațiile făcute în hotărârile luate în 5 octombrie, 28 noiembrie și 6 decembrie, autoritățile nu o fac. Lasă astfel teren liber speculațiilor, îndoielilor, poziționărilor radicale.

Incertitudinea și tăcerea pot crea un climat mai complicat decât cel care a precedat scrutinul finalmente anulat. Crizele nu se rezolvă în ceață, ci când iese soarele.

16/01/2025 0 comentariu

Idei Intern

Piramidele României

de Radu Crăciun 16/01/2025

scris de Radu Crăciun

Se spune că, de multe ori, o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Graficul de mai jos, care reprezintă evoluția PIB-ului real pe locuitor al României exprimată ca procent din media Europei Occidentale (Italia, Spania, Franta, Marea Britanie și Germania), oferă exact un astfel de prilej de reflecție pe mai multe dimensiuni.

Detaliul cel mai izbitor este, probabil, răspunsul pe care graficul îl oferă celor care contestă efectul benefic al aderării României la UE prin etichetarea drept “colonie”.

Așa cum graficul o arată, după aderarea la UE, economia României a cunoscut o dezvoltare accelerată care a făcut ca, după ce peste 100 de ani nu a reușit să micșoreze diferența de dezvoltare față de Occident, să recupereze o mare parte a acestei diferențe în doar 20 de ani.

Deci îmbogățirea accelerată a României prin recuperarea diferentei de dezvoltare față de Vestul Europei este mai presus de orice discuție. Ceea ce însă merită discutat și nu trebuie deloc ignorat este modul în care această bogăție a fost distribuită în țară între diferitele categorii sociale și profesionale, precum și între regiunile istorice ale țării. Este o analiză foarte importantă, deoarece polarizarea economică a României este la originea evoluțiilor politice și sociale pe care le vedem în ultima vreme, asa cum explicam intr-un comentariu anterior.

Însă graficul de mai sus ne mai arată un paradox, poate prea putin comentat. „Epoca de aur” ctitorita de Ceaușescu prin investiții fără număr a provocat în perioada 1975-1990, culmea, o scădere economică constantă în termeni relativi față de țările mai dezvoltate din Europa. Practic, în acea perioada la care prea mulți visează cu nostalgie sau ignoranță, România devenea o țară din ce în ce mai înapoiată în raport cu țările capitaliste dezvoltate din Occident. Pentru marii admiratori ai proiectelor ceaușiste de industrializare și infrastructură, o astfel de involuție ar trebui să aducă un mare semn de întrebare legat de justețea evaluărilor lor.

Transfăgărășanul a fost realizat și finalizat în anii ’70, Canalul Dunare-Marea Neagră a fost realizat în perioada 1975-1985, construcția Casei Poporului a început în anii ’80 și a continuat două decenii. Cum de astfel de proiecte uriașe nu au adus creștere economică?

Răspunsul este că aceste proiecte în care s-au investit miliarde de dolari (la valoarea dolarului din acea vreme) au fost făcute fără nicio justificare economică, printr-o ignorare totală a măsurii în care randamentului unor astfel de investiții, prin efectul pozitiv de angrenare economică, va permite recuperarea investiției inițiale.

Transfăgărășanul nu și-a depășit niciodată statutul de atracție turistică, fără niciun beneficiu economic major. Canalul Dunăre-Marea Neagră, la veniturile de câteva milioane de dolari pe an pe care le produce acum, va avea nevoie de câteva …sute de ani pentru recuperarea eventuală a investiției inițiale. Cât despre Casa Poporului, rămânem cu mândria de a avea a doua cea mai mare clădire din lume după Pentagon. E relevant? E util? Dacă nu știați, cea mai mare biserica creștină din lume nu este în Roma, ci se gaseste in Coasta de Fildeș – Cote d’Ivoire…

La începutul anilor ’80, pe hârtie, România urma să fie parte a unor noi retele de autostrazi care se construiau în Europa. Era un proiect economic important și relevant, care ar fi conectat Constanța cu circuitele economice ale Europei. În final, am rămas doar cu autostrada care merge de la București spre Pitești și, ca o „pură coincidență”, spre Scornicești. Și cam atat.

Au avut proiectele menționate o importanță militară? Răspunsul cred ca nu e foarte complicat. Cât de rapid ar fi putut traversa vehicule militare grele Transfăgărășannul? Cât de ascunse vederii avioanelor inamice erau coloanele de vehicule pe platourile Făgărașului? Cât de util este un drum închis șase luni pe an din cauza zăpezii? La zecile de viaducte ale șoselei, cât de dificilă era distrugerea câtorva pentru a face drumul în final neutilizabil? Cât de util era militar canalul Dunăre-Marea Neagră în condițiile în care armata era o instituție deprofesionalizată, soldații ei fiind folosiți cu predilecție ca forță de muncă brută cvasi-gratuită pe astfel de șantiere sau în agricultură?

Fără doar și poate, toate sunt realizari inginerești de excepție. Inteligența inginerească si organizatorică, dar și sacrificiile umane și munca brută implicată în realizarea lor merită tot respectul și laudă și vor rămâne în istorie ca realizări marcante ale acelor generații. Dar nu același lucru putem spune și despre piramidele egiptene? Abilitățile inginerești nedescifrate integral nici astăzi, duritatea muncii brute, zecile de mii de oameni implicați în ridicarea lor nu sunt cu nimic mai prejos.

Și piramidele egiptene, ca și megaproiectele ceaușiste, sunt motive de mândrie națională și pun atât România cât și Egiptul pe hărțile turistice internaționale. Însă, așa cum istoria o arată, construirea competitivității economice a unei țări, a bogăției ei, necesită un alt gen de abordare.

Nici piramidele egiptene, nici „piramidele” românești nu au adus bogăție economică. În timp ce noi construiam „piramide”, alții se dezvoltau tehnologic și deveneau din ce în ce mai competitivi. Și nu veți greși dacă în categoria de „piramide” veți include toate companiile construite sau mărite în perioada ceaușistă pentru a realiza produse energofage cu valoare adăugată mică sau negativă.

Căci scăderea relativă de PIB din acea perioada asta oglindește: valoarea adăugată în scădere. Tonele de oțel sau petrol rafinat pe cap de locuitor, mândria comuniștilor, nu compensau calitatea și eficienta în scădere.

Importanța investițiilor făcute pe criterii strict economice rămâne de mare actualitate, cu atât mai mult cu cât resursele financiare interne sunt limitate, iar finanțările UE se vor micșora semnificativ odată cu încheierea PNRR.

În acest context, orice ban va trebui trebui să fie investit cu mare chibzuință, asigurând multiplicarea lui prin efectul de angrenare economică pe care îl produce. Din păcate, drumuri peste munți și nu prin munți au continuat să se realizeze fără o justificare economică clară. Continuăm să vorbim de săparea de noi canale de navigație, dar nu suntem în stare să le săpăm pe cele mult mai mici, care ar asigura protecția agriculturii. Iar lista „piramidelor” mai mari sau mai mici care s-au construit sau care se află în construcție, la sate, la orașe sau în București, ar putea continua.

Probabil acesta este contextul în care ar trebui să răspundem și celor care se întreabă de ce astăzi nu se mai fac investițiile “mărețe” pe care le făcea Ceaușescu. Răspunsul simplu ar fi pentru că, pe acea vreme, valoarea adăugată din economie mergea cu predilecție în investiții (de multe ori nefundamentate economic) și nu în consum.

Mai pe înțelesul tuturor: ați accepta golirea supermarketurilor și să vă așezați din nou la ora 3 dimineața la coadă la lapte de dragul unui nou Transfăgărășan? Și fără putință de a emigra…

16/01/2025 0 comentariu

Idei Intern

Cu cine votează electoratul PNL când nu are opțiunea PNL — date de la alegeri

de Mircea Comșa 15/01/2025

scris de Mircea Comșa

La alegerile parlamentare din 2024, în diaspora a fost aprobată doar una din cele două liste de candidați ai PNL, cea pentru Senat. Lista PNL pentru Camera Deputaților a fost respinsă pentru că nu a inclus nicio femeie. FD a pățit același lucru, în cazul listei pentru Senat.

Desigur, o astfel de situație este una nefericită pentru PNL și votanții săi (nu și pentru celelalte partide aflate în competiția electorală). Însă, din punct de vedere științific, datele rezultate în urma acestei situații sunt utile. Fără să-și propună acest lucru, PNL și FD ne-au oferit posibilitatea să analizăm experimental transferul de voturi dinspre PNL / FD spre alte partide.

Important, putem face analiza pe baza comportamentelor votanților și nu a declarațiilor (potențialilor) alegători (așa cum sunt ele măsurate prin sondaje). Bonus, putem studia fenomenul de interes pe toată populația de votanți din diaspora, nu doar pe un eșantion selectat din această populație.

Pentru că apropierea de o abordare de tip experimental este întotdeauna de dorit, iar în științele sociale, pentru motive evidente, designurile de tip experimental sunt relativ rare, putem spune din toată inima „bogdaproste”.

Pentru mai multe detalii metodologice cu privire la tipul de analiză realizat se poate consulta această postare. Valorile prezentate sunt calculate pe baza datelor oficiale la nivel de secție de vot din diaspora. Valorile din tabele sunt procente pe linii (suma e 100% pe fiecare linie). Pentru că aceeași alegători au votat la ambele Camere, ponderea intrărilor și ieșirilor nete de voturi a fost aproape zero, prin urmare am ignorat aceste categorii.

În primul tabel prezint transferurile de voturi dinspre Senat înspre Camera Deputaților (secții de vot din străinătate). Mai exact, e vorba de ratele de transfer sau de conversie (într-o denumire preferată de Adrian Hatos). Se observă că, în cele mai multe cazuri, peste 90% din cei care votează un partid la Senat votează același partid și la Camera Deputaților. În cazul DREPT și REPER ponderea e puțin mai mică (77% și 85%). Pentru că PNL nu a avut candidați la Camera Deputaților, voturile obținute de acest partid la Senat s-au îndreptat la Camera Deputaților spre USR (39%), FD (26%), PSD (11%) și AUR (7%).

În termeni absoluți, cele 57 mii voturi obținute obținute de PNL în diaspora-Senat s-au împărțit la Camera Deputaților astfel: 7 mii PSD, 21 mii USR, 3 mii AUR și 16 mii FD (restul de 10 mii s-au împărțit între celelalte partide).

În al doilea tabel prezint transferurile de voturi dinspre Camera Deputaților înspre Senat (secții de vot din străinătate). Se observă că, în multe situații, în jur de 90% dintre cei care votează un partid la Camera Deputaților votează același partid și la Senat. În cazul REPER ponderea e puțin mai mică (80%).

În cazul PSD ponderea e chiar și mai mică: doar 54% dintre voturi merg spre PSD la Senat, iar 39% merg spre PNL la Senat. Pentru că FD nu a avut candidați la Senat, voturile obținute de FD la Camera Deputaților merg la Senat aproape în totalitate la PNL (97%).

15/01/2025 0 comentariu

Idei Intern

România banală: Când liniștea promisă se transformă în haos

de Adrian Gvinda 14/01/2025

scris de Adrian Gvinda

În ultimii ani, România s-a confruntat cu o serie de crize care au scos în evidență incapacitatea instituțională a statului de a gestiona situații complexe. De la pandemia de coronavirus și incursiunea dronelor rusești în spațiul aerian, până la haosul electoral, fiecare criză pare să urmeze un model similar de comunicare și abordare.

Comunicare defectuoasă, caracterizată prin mesaje paternaliste și superficiale, nu pare să fie rezultatul unei strategii bine formulate, ci mai degrabă a incapacității instituțiilor de a evalua corect riscurile și de a reacționa eficient. Deși mesajele sunt concepute pentru a inspira încredere, ele devin anoste și lipsite de credibilitate, alimentând doar iluzia controlului. Chiar și atunci când autoritățile încearcă să calmeze populația, afirmând că nu vor apărea crize sau că există mijloace suficiente pentru a le face față, declarațiile rămân neconvingătoare. După declanșarea crizei, mesajele transmise nu doar că nu sunt credibile, dar arată și mai mult lipsa de pregătire a instituțiilor. Astfel, ceea ce începe ca o încercare de a liniști devine rapid o simplă improvizație. Pornind de la aceste observații, voi analiza succint, prin prisma a trei cazuri, modul în care statul român abordează crizele și implicațiile acestui model de reacție.

În martie 2020, după ce au început să apară cazuri de infectare cu coronavirus și magnitudinea crizei devenea tot mai evidentă, președintele Klaus Iohannis a ieșit public să calmeze temerile printr-o serie de declarații menite să minimalizeze pericolul. A comparat inițial virusul cu o simplă răceală, insistând că simptomele sunt în mare parte ușoare și că nu este cazul pentru reacții exagerate sau scenarii apocaliptice din partea presei. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu și odată cu declararea pandemiei de către OMS, administrația prezidențială a adoptat o schimbare drastică, impunând starea de urgență care avea să dureze două luni. O măsură extremă în raport cu evaluările și declarațiile anterioare.

Această schimbare bruscă a scos la iveală carențe în modul în care instituțiile au înțeles și au răspuns în fața unei situații de criză. Reacția autorităților a fost întârziată și marcată de un deficit de empatie în comunicare. Mesajele au fost militarizate și lipsite de solidaritate, în loc să ofere sprijin moral și să mobilizeze consensul public. Deciziile au fost secretizate și luate de un grup ținut de asemenea secret. Comunicare a fost făcută pe un ton cazon care a alienat în final populația, amplificând neîncrederea în instituții și, ulterior, în campania de vaccinare.

Inițial autoritățile au încercat să arate că sistemul sanitar este pregătit pentru a face față crizei. Însă, evenimentele ulterioare au demonstrat contrariul. Valurile pandemice au scos la iveală deficiențele structurale din sistemul de sănătate. Criza a atins punctul culminant odată cu incendiul devastator dintr-o secție de terapie intensivă, moment în care președintele Iohannis a vorbit despre statul esuat. Declarația a venit la câteva luni după ce același președinte afirmase că campania de vaccinare a fost un succes și că „am oprit pandemia”, în ciuda faptului că obiectivele stabilite inițial nu fuseseră atinse.

Un alt episod important în peisajul crizelor din ultimii ani este legat de războiul din Ucraina, mai precis de incidentul dronelor rusești care au încălcat spațiul aerian al României. În septembrie 2023, a apărut informația că o dronă rusească ar fi pătruns în spațiul nostru aerian. Reacția inițială a președintelui a fost de a infirma știrea, declarând că nimic nu a intrat în România și că lucrurile sunt sub control. A subliniat chiar că nu a intrat “nicio piesă și nicio dronă.” Declarația a fost întărită și de ministrul Apărării care a dat asigurări legate de corectitudinea și acuratețea informațiilor. Totuși, câteva zile mai târziu, faptele au demonstrat contrariul: drona intrase într-adevăr pe teritoriul românesc, iar președintele a reacționat printr-o declarație fermă, condamnând incidentul drept o „încălcare absolut inacceptabilă” a spațiului aerian național.

Succesiunea de mesaje ilustrează un model care se repetă: autoritățile române tind să minimizeze inițial amenințările, oferind asigurări premature, dar lipsite de substanță, pentru ca mai târziu să adopte o retorică exacerbată care vine în contradicție cu declarațiile inițiale.

În cazul de față, răspunsul tardiv a fost agravat de constrângerile legislative, care împiedică neutralizarea dronelor. La câteva luni după prima incursiune, șeful Marelui Stat Major a ieșit public și a recunoscut că nu există legislație adecvată pentru a le doborî. Deși problema era cunoscută de către decidenți, nu era cunoscută și de public. Între timp, România nu a reușit să descurajeze astfel de amenințări, iar legislația rămâne, până în prezent, neactualizată. Statul nu a reușit să ofere cetățenilor nici siguranța, nici încrederea că autoritățile sunt capabile să protejeze țara, în ciuda mesajelor oficiale de liniștire.

Un al treilea exemplu semnificativ și cel mai recent este reprezentat de alegerile prezidențiale. Merită menționat că acestea au fost reprogramate după negocieri și calcule politice, având ca scop inițial obținerea unei funcții internaționale pentru președinte, iar mai apoi crearea unui context favorabil partidelor aflate deja la putere. Odată ce campania electorală a început, mesajele oficiale, atât din partea comisiei Parlamentare de control a SRI, cât și a administrației prezidențiale, au arătat că lucrurile sunt sub control și că nu există acțiuni semnificative care să influențeze alegerile. Mai mult, declarațiile au subliniat că nu există riscuri de ingerințe externe în alegeri.

După încheierea primului tur de scrutin, realitatea s-a dovedit a fi diferită față de cum anticipaseră cei aflați la putere. Asemenea altor crize, situația efectivă a fost opusă evaluărilor inițiale, iar declarațiile oficiale, în totală contradicție cu cele anterioare. Înainte de alegeri, premierul a dat asigurări că nicio imixtiune externă din partea Rusiei nu va afecta procesul electoral. După decizia CCR, a salutat anularea alegerilor argumentând că votul a fost denaturat de intervenția Rusiei.

Am asistat la o gestionare haotică a evenimentelor. Cazul alegerilor a expus deficiențe majore în funcționarea instituțiilor statului și în procesul decizional. Autoritățile nu doar că nu au reușit să identifice riscurile și să răspundă prompt, dar au fost incapabile să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Instituțiile care nu au identificat niciun pericol înainte de alegeri au fost ulterior incapabile să prezinte dovezi concrete. Desecretizarea notelor informative trimise de serviciile de informații președintelui a scos la iveală un nivel de analiză surprinzător de redus, cu informații bazate mai degrabă pe presupuneri decât pe dovezi concrete. Mai mult, Curtea Constituțională, o autoritate teoretic independentă, a considerat suficiente indiciile preliminare furnizate de servicii pentru a justifica anularea tardivă a alegerilor și, implicit, voința cetățenilor. În momentul de față, nu este clar în ce măsură a avut loc o influență externă și în ce măsură informațiile au fost manipulate în scopuri politice.

Fiecare criză pare să reprezinte o „lebădă neagră” pentru autorități. Uitându-ne la cele trei cazuri prezentate mai sus, putem observa cum instituțiile gestionează și comunică în fața unor astfel de provocări. Există un decalaj major între prezentarea inițială a situației și realitatea care se dezvăluie ulterior, atunci când criza devine imposibil de ignorat și măsurile trebuie adoptate. După ce devine clar că riscurile sunt reale, autoritățile nu doar că ajung să comunice haotic și contradiu, dar se confruntă și cu o incapacitate de a implementa măsuri eficiente.

Modul de comunicare poate fi descris ca banal, construit pe mesaje simpliste care întrețin iluzia controlului. Grijuliu, statul ne îndeamnă să dormim pentru că el veghează pentru liniștea noastră. În loc să abordeze situațiile de criză cu transparență și o evaluare robustă a riscurilor, statul optează pentru comunicări superficiale încercând să dea impresia că totul este exact așa cum ar trebui să fie. Acest mod de a comunica, deși menit să liniștească, nu reflectă realitatea. Uneori autoritățile par să aibă impresia că dacă nu spun ceea ce se întâmplă, societatea nu observă. Abordările de acest fel arată incapacitatea acestora de a înfrunta complexitatea crizelor.

Instituțiile statului pot fi descrise drept „fals-negative”. Ele sunt incapabile să detecteze amenințări sau probleme existente, având impresia eronată că situația este sub control. Instituțiile slabe tind, în general, să își supraestimeze capacitatea de a preveni sau gestiona crizele, din cauza lipsei de informații, expertiză sau infrastructură. Acest lucru poate crea o falsă senzație de siguranță înainte ca o criză să izbucnească. Pe măsură ce criza evoluează, deficiențele devin tot mai evidente, multe dintre acestea ieșind la iveală și devenind cunoscute publicului pentru prima dată exact în acele momente.

Pe scurt, modelul arată cam așa: inițial, autoritățile minimizează criza, liniștesc populația și banalizează evenimentul, oferind asigurări că situația este sub control. Pe măsură ce criza se dezvoltă, devine evident că instituțiile fals negative nu au anticipat-o, nu sunt pregătite să o contracareze și nu au resursele necesare. Apoi, în cele mai multe cazuri, se recurge o retorică exacerbată sau la măsuri extreme pentru a ascunde deficiențele.

România are nevoie de o schimbare urgentă în modul de gestionare și comunicare în situațiile de criză. În curând vom avea un nou președinte, iar această tranziție oferă oportunitatea de a regândi modul în care răspundem și comunicăm în astfel de situații. Trebuie să trecem de la improvizație la o abordare riguroasă. Doar cu un leadership competent, dezbateri serioase între experți, implicare din partea specialiștilor și a societății civile putem depăși iluzia controlului și construi un sistem capabil să răspundă eficient provocărilor secolului în trăim.

După haosul generat de alegeri, am fost informați că președintele se va implica „ca și până acum” și că „România nu este în dificultate”. Munca viitoarei administrații ar trebui să plece de la recunoașterea faptul că România ultimilor ani nu a fost o Românie normală, ci una banală. De aici trebuie construit.

14/01/2025 0 comentariu

La zi

Guvernanții, între lipsa de idei și lipsa de curaj

de Rodica Culcer 13/01/2025

scris de Rodica Culcer

Dincolo de sloganuri, vuvuzele, bal mascat și violențe, mitingurile de la sfârșitul săptămânii trecute au fost de fapt un „concurs de frumusețe” între Călin Georgescu și George Simion. Cei doi lideri ai extremiștilor au căutat fiecare să valorifice în interes propriu nemulțumirea cetățenilor față de anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut. Accentul a fost pus pe contestarea deciziei CCR, care l-a împiedicat pe Călin Georgescu să ajungă la Cotroceni și a prelungit fără niciun temei mandatul lui Klaus Iohannis în fruntea statului.

Dacă protestul susținătorilor lui Călin Georgescu s-a concentrat asupra sediului CCR, cel organizat de AUR a avut Piața Victoriei ca punct de pornire dar și de final. Totuși, guvernul nu a fost obiectul principal al protestelor, iar premierul Ciolacu nu a fost deranjat nici măcar cu o floare.

Astfel, atunci când un deputat AUR a declarat la Digi24 ieri seară că protestul se îndrepta și împotriva „ordonanței-trenuleț” uimirea a fost totală și legitimă. Mult mai vizibile decât sloganurile anti-guvernamentale au fost pancartele imense care cereau pace și neutralitate față de „conflictul din Ucraina”, adică promovau linia favorabilă Kremlinului.

De altfel, pe tot parcursul protestelor de duminică au fost evidente ambiguitatea și duplicitatea organizatorilor, care voiau să se prezinte ca moderați și democrați pentru publicul moderat, care îi urmărea la televizor, dar încurajau violența de limbaj și chiar fizică a manifestanților, din care, de altfel, cea mai mare parte fusese adusă cu autocarele sau răspunsese la convocări, nicidecum nu participa din proprie inițiativă.

Orice ar încerca să ne spună George Simion, tonul era dat de trupe de șoc, cu unități aproape profesioniste care, potrivit unor experți în securitate, puteau să disperseze grupările violente la fel de bine cum puteau să le și stimuleze.

I-am mai văzut pe aceștia oameni nu foarte demult, în jurul lui Liviu Dragnea, dar și la protestele din iarna 2011/2012. Observam că cei din armata lui George Simion, fost șef de galerie, sunt mai bine organizați decât cei din oastea lui Călin Georgescu – personaj care, de altfel, nici nu a participat la propriul protest, lăsându-i pe susținători să-și asume riscurile și să plătească amenzile, ceea ce justifică în mod grotesc reproșurile Dianei Șoșoacă la adresa sa.

Că a fost vorba de o competiție între Georgescu și Simion s-a văzut și din poziționarea televiziunilor devenite tribune ale extremiștilor: RTV (Sebastian Ghiță) a încercat să-l discrediteze pe George Simion pentru că ar dori să acapareze electoratul lui Călin Georgescu, iar Realitatea-Plus a incitat în permanență la proteste susținându-l pe Georgescu.

Mai mult, la B1TV, europarlamentarul AUR Claudiu Târziu l-a atacat direct pe George Simion. Există deci o falie între oștile extremiștilor, deși liderul AUR spune peste tot că îl susține pe Călin Georgescu în contextul revendicărilor privind organizarea turului doi al prezidențialelor. Nu este însă deloc limpede dacă l-ar susține și la viitoarele alegeri prezidențiale anunțate pentru luna mai.

În realitate, Călin Georgescu se luptă pentru a-și salva dreptul de a candida, iar AUR se așteaptă să fie invalidată candidatura domnului Georgescu și deci se poziționează ca moștenitor al stindardului extremist.

Există destule indicii că și Victor Ponta s-ar pregăti pe tușă pentru un astfel de moment, dar jocurile nu au fost încă făcute în PSD.

Este însă aproape sigur că PSD, PNL și UDMR pregătesc eliminarea lui Călin Georgescu din cursa prezidențială de la bun început.

Liderul PNL Iași, deputatul Alexandru Muraru, a explicat în detaliu la RFI că vor fi investigate cheltuielile de campanie ale lui Georgescu, pe care candidatul susține că nu le-a făcut, deși campania sa online și afișele electorale sunt estimate la câteva milioane de dolari.

De altfel, potrivit ministrului finanțelor Tanczos Barna, direcția anti-fraudă din cadrul ANAF se ocupă deja de acest dosar. Considerații similare a făcut și psd-istul Adrian Țuțuianu, secretar general adjunct al guvernului, dar mai edificatoare a fost precizarea domnului Muraru, un apropiat al președintelui Iohannis, privind faptul că, prin decizia din 6 decembrie, CCR a creat propria jurisprudență, care va fi invocată în cazul în care candidatura lui Călin Georgescu va fi contestată la CCR.

În acest moment nu cred că se îndoiește cineva că va exista cel puțin o contestație la adresa domnului Georgescu.

O știe și el și de aceea se luptă pe toate căile pentru a bloca, prin forță sau intimidare, orice tentativă de invalidare; o știe și George Simion, care vrea să convingă electoratul lui Georgescu că îl poate reprezenta și el la fel de bine, și în același timp încearcă să devină frecventabil pentru alegătorii mai puțin radicali dar la fel de nemulțumiți – adică să devină un fel de candidat catch-all pentru electoratul izolaționist și extremist. Nu vom uita totodată că George Simion și AUR sunt de fapt apropiați de PSD și de Marcel Ciolacu, orice ar declara acum liderii principalului partid de guvernământ, inclusiv Victor Ponta.

Întrebarea mai importantă nu este însă acum cine va reprezenta electoratul extremist, ci dacă va reuși coaliția guvernamentală să atenueze nemulțumirea cetățenilor și să le câștige încrederea.

Perspectivele sunt cel puțin nesigure, pentru că, deși guvernanții se prefac că nu ei au generat deficitul de 8,6% prin cheltuieli nesăbuite, toată lumea știe că ei sunt de fapt responsabili pentru problemele economice cu care se confruntă țara și, mai ales, că nu au nicio jenă să penalizeze populația pentru excesele lor financiare din anii trecuți.

Faptul că tot cei care „s-au distins” prin proasta guvernare sunt cei care conduc acum, deși au obținut mai puține voturi decât la alegerile din 2020 are darul să exaspereze și să scârbească o mare parte a alegătorilor. Probabil acesta este și motivul pentru care Ilie Bolojan, după ce ne-a pus pumnul în gură justificând înghețarea pensiilor și salariilor și cerând mărirea taxelor pe proprietăți (mare liberal, ce să zicem!), a început să vorbească mai mult de reorganizări de ministere și agenții și de tăieri de posturi.

După ce au ezitat inițial, premierul Ciolacu și ministrul de finanțe Tanczos Barna au început și ei să se alăture efortului de reducere a cheltuielilor administrative. Nimic nu este sigur însă, detaliile lipsesc, iar necuratul se ascunde dintotdeauna în detalii. Nu știm de pildă dacă vor fi reduse posturi neocupate din schemele de personale sau posturi ocupate cu clientela de partid, nici cum vor fi reduse cheltuielile administrative la nivel local, în absența unei reforme administrative.

În general, de reforme nu vorbește nimeni. Mai mult, ministrul finanțelor publice a admis (deși ulterior a retractat) că se discută și varianta măririi TVA, deși România este codașa Europei la colectarea TVA, o treime din această taxă rămânând în buzunarele unor companii protejate.

După cum afirma la DIGI24 Eugen Rădulescu, consilier al guvernatorului BNR, o astfel de protecție nu poate exista fără solide complicități politice la nivel înalt.

Atâta vreme cât nimeni nu se atinge de structura mafiotă a „sistemului”, tot contribuabilii vor plăti pentru deficitul generat cu cinism de guvernanți, și atâta vreme cât nu se fac reformele prevăzute în PNRR, România nu va putea accesa fondurile europene atât de necesare. Supraviețuirea sistemului și satisfacerea intereselor noii nomenklaturi pare însă mai importantă chiar decât recuperarea electoratului în perspectiva alegerilor prezidențiale.

De fapt, guvernanții par prea puțin deranjați de perspectiva unui președinte extremist, deși încearcă propria strategie perversă pentru acest scrutin: Crin Antonescu ar putea fi candidatul oficial al coaliției, iar Nicușor Dan, tot mai complezent cu PSD și mai arogant față de USR – adică un mare caracter! – ar putea fi candidatul său neoficial. Pe de altă parte, Marcel Ciolacu probabil nu are niciun interes să mai candideze odată la prezidențiale dacă poate rămâne premier și păstra adevărata putere și partidul odată cu ea, dar Victor Ponta s-ar putea gândi să se prezinte ca exponent al social-democrației și al anti-occidentalismului.

Nu cred că s-a luat o decizie finală în acest sens, dar întrebarea celor care nu au crezut niciodată în triada toxică PSD-PNL-UDMR, care cred în democrația liberală și doresc integrarea reală a României în UE și NATO, și care astăzi nu se simt reprezentați corespunzător, este de ce singurul partid care ar putea să-i reprezinte, USR, nu reușește să se afirme ca o forță politică redutabilă, deși guvernarea este din nou atât de proastă și cinică.

Nu am un răspuns la această întrebare, dar știu sigur că strategia de a conta pe votul de protest fără să te lupți pentru el cu înverșunare și profesionalism politic nu a dat roade. Să sperăm însă că toți politicieni democrați și pro-occidentali vor constata în sfârșit că vacanța de iarnă s-a încheiat și examenele se apropie.

Miza acțiunii politice în lunile ce urmează nu a fost niciodată mai mare pentru liberalii autentici.

13/01/2025 0 comentariu

La zi

De ce ideea „cordonului sanitar” anti AUR-SOS-POT e o eroare

de Alexandru Gabor 11/01/2025

scris de Alexandru Gabor

În 2021, mai mulți illuminati de la SNSPA au scris un apel public în care au cerut Guvernului Orban să suspende orice dialog cu AUR și reprezentanții săi.

Mulți au uitat, dar unii dintre noi am găsit strident acel apel. În apel se scria cu nedisimulată îngrijorare: „Suntem convinși că, odată ce cordonul sanitar ar fi spart, va fi aproape imposibil de reconstruit.” Întreruperea dialogului cu AUR părea singura soluție pentru îndiguirea extremismului. La final, semnatarii lansau și un avertisment: „Înainte de a fi prea târziu, credem că este momentul ca, prin acordul partidelor care formează coaliția de guvernare, dialogul cu AUR să înceteze imediat”.

Cu alte cuvinte, au solicitat explicit interzicerea oricărui dialog cu un anumit partid, deși acest partid există legal, are votanți și are o reprezentare politică în Parlament. Ce s-a întâmplat apoi a fost că toate televiziunile au boicotat orice prezență a membrilor AUR. De la acest apel public s-a schimbat ceva așa cum au dorit semnatarii apelului?
Dimpotrivă. Ponderea votanților AUR a crescut, plus că mai are și doi sateliți, de factură similară.

Așa-zisa teorie a „cordonului sanitar” nu este numai eronată, dar are și efecte adverse.

În primul rând, înțelepciunea politică ne spune că într-o democrație oricine are dreptul la cuvânt, indiferent ce ar spune. Nu e un drept absolut, dar nimeni nu poate fi privat de libertatea de expresie. De pildă, nu tolerăm oameni care neagă crimele Holocaustului.

În al doilea rând, dacă vrei să interzici dialogul cu un partid politic, acest ucaz nu mai poate fi pus în practică în societatea noastră. Dincolo de televiziuni, avem lumea digitală a social media și oameni vor căuta aceleași mesajele indiferent de mediul de comunicare.

În al treilea rând, efectele adverse sunt evidente: ponderea votului de protest a crescut de 3 ori. De la un partid cu 9% (AUR), azi avem 30% voturi pentru partide anti-sistem (ponderea cumulată a POT, SOS, AUR).

Cu alte cuvinte, toată această „teorie” nu doar că e puțin nedemocratică, dar a avut și consecințe neintenționate negative.
De altfel, ea nu a funcționat nicăieri, nici măcar în Franța, de unde e importată, e doar o aiureală lipsită de dovezi.
Când 30% din oameni votează un anumit profil de candidat, să zicem „suveraniști” sau „izolaționiști”, nu mai poți să îi cenzurezi la infinit la televiziuni.

Mă distanțez și de cei care etichetează partidele AUR, POT, SOS ca fiind „fasciste”.

Motivul e că nu poți banaliza și relativiza o dramă istorică unică în atrocitatea manifestărilor sale. Și, cum spunea odată Tony Judt, nu poți folosi acest concept prea ușor, aplicând etichete doar pentru că ești în dezacord cu un partid sau altul.

M.Shafir a scris mai mult și mai clar despre felurile în care poți relativiza dramele istorice ale fascismului. Cartea profesorului Michael Shafir, „Între negare și trivializare prin comparație. Negarea Holocaustului în țările postcomuniste din Europa Centrala si de Est” (Polirom, 2002), explică faptul că ne raportăm greșit la istorie nu numai prin negaționism la adresa tragediei Holocaustului, ci și identificând analogii și comparații nepotrivite între politica actuală și politicile fascismului.

Votul de protest este dominat de emoții și pasiuni, dar nu e irațional. Ceva îi motivează pe oameni să voteze X în loc de Y. Și e foarte probabil că multe dintre problemele pe care le semnalează votanții acestor partide să fie teme reale, ignorate pur și simplu de partidele mainstream și mass media. Las deoparte aici țăcănelile de felul „vom face benzina 1 leu” și altele de aceeași natură.

Au mai scris sau au exprimat și alții aceeași teză. E timpul că toți liderii acestor partide, indiferent cum se numesc ele, să fie invitați să vorbească în numele oamenilor care i-au ales în forul legislativ. În era social media nu mai poți cenzura pe nimeni.

Credit foto – Oancea Florin

11/01/2025 0 comentariu

Intern

O estimare a transferului de voturi dinspre partide spre candidați. Câți dintre votanții PSD-PNL nu au votat Ciolacu – Ciucā

de Mircea Comșa 10/01/2025

scris de Mircea Comșa

După alegerile generale au apărut în media o serie de discuții și informații cu privire la strategiile folosite de partide cu scopul de a crește șansele propriilor candidați de a trece în turul doi al alegerilor prezidențiale, respectiv de a ajunge președinte. Una dintre aceste strategii, de altfel și recunoscută public de doi reprezentanți importanți ai PSD, a constat în transferul de voturi dinspre Ciolacu (PSD) spre Simion (AUR) (în prima parte a zilei de vot), posibil și spre Georgescu (în partea a doua a zilei de vot).

Întrebări

Ipoteza transferului de voturi dinspre PSD spre Simion și / sau Georgescu este susținută de datele existente? Dacă da, cât de mare a fost acest transfer? A variat intensitatea transferului în funcție de regiune și mediul de rezidență? Ce alte transferuri importante de voturi au existat?

Metodologie

În extrem de puține situații institutele de sondaje din România fac publice bazele de date. Rapoartele publicate de aceleași institute nu prezintă aproape niciodată tabelul de asociere dintre votul pentru partide și votul pentru candidați. Chiar dacă aș fi avut acces la astfel de date, le-aș fi privit cu anumite rezerve, pentru motive ce țin de limite metodologice și practice. În principal este vorba despre numărul foarte redus de cazuri asociat fiecărei perechi partid-candidat. De exemplu, în cazul unui eșantion de 1000 respondenți, rămânem cu aproximativ 900 alegători care declară că vor vota / au votat, respectiv cu aproximativ 700 de alegători care declară intenția de a vota / votul efectiv pentru un anumit partid. Pentru situația în care avem cinci partide și cinci candidați, rezultă un număr de 25 perechi (partid – candidat), deci o medie de 28 cazuri pe pereche. O estimare care se bazează pe un număr atât de mic de cazuri are o imprecizie foarte mare. Mai mult, în cazul unor perechi „sensibile”, tentația respondenților de a ascunde răspunsul sau de a declara un alt răspuns decât cel real este clar mai mare (de aici și erori de estimare mai mari). Simplu spus, unii alegători nu vor recunoaște că au votat / intenționează să voteze pentru un alt candidat decât candidatul oficial al partidului. În concluzie, o analiză la nivel individual, bazată pe declarații din sondaje, nu este cea mai bună strategie.

O soluție alternativă este analiza / inferența ecologică. E vorba de o analiză realizată pe date la nivel agregat cu scopul de a produce inferențe cu privire la situația de la nivel individual. În domeniul studiilor electorale analiza este cunoscută sub numele de „voter transition matrix / probabilities”. Pentru a reduce cât mai mult posibilitatea realizării unor inferențe incorecte, e important să folosim date situate la un nivel de agregare cât mai redus. Prin urmare, toate analizele asociate acestui text sunt realizate pe datele oficiale la nivel de secție de vot (turul 1 de la Prezidențiale, respectiv Camera Deputaților). Am considerat toate secțiile de vot, inclusiv cele din străinătate. Pentru a simplifica prezentarea datelor, am redus analiza la partidele / candidații care au obținut un număr relativ mai mare de voturi.

Două precizări importante: (1) Analiza nu permite identificarea cauzei transferului de voturi: un alegător poate vota cu un alt candidat decât cel propus de partid în baza unor motivații și preferințe personale sau, dimpotrivă, pentru că așa i-au cerut reprezentanții partidului preferat. (2) Pentru că ne interesează transferul de voturi dinspre partide spre candidați, am realizat analiza ca și cum alegerile parlamentare ar fi avut loc înainte de cele prezidențiale.

Rezultate

Valorile din grafic sunt procente pe linii (totalul pe fiecare linie e 100%), deci indică, pentru fiecare partid, ponderea voturilor care s-au dus spre un anumit candidat. La nivelul fiecărei perechi (celule / combinații partid + candidat), mărimea relativă a transferului este comunicată vizual prin intermediul intensității culorii și a mărimii pătratului din fundal. O culoare roșie mai intensă, respectiv un pătrat mai mare, indică o pondere mai mare a voturilor transferate dinspre un partid înspre un candidat.

Cel mai mare transfer de voturi apare în cazul POT: 84% dintre voturile primite de POT au mers la Georgescu. Pe locurile următoarea se situează perechile USR – Lasconi (aceasta primește 79% din voturile obținute de USR), SOS – Georgescu (primește 68% din voturile obținute de SOS), PSD – Ciolacu (67%), PNL – Ciucă (51%), AUR – Simion (46%) și AUR – Georgescu (37%).

Important pentru întrebările de interes aici, 7% dintre voturile PSD merg la Simion, iar 6% la Georgescu. În cazul lui Simion procentul este mai mare (9-10%) în regiunea Vest și în ruralul din regiunea Centru. În cazul lui Georgescu procentul este mai mare (9-10%) în regiunea Nord-Vest și în urbanul din regiunea Sud-Est.

Alte transferuri importante: PNL – Lasconi (12%), SOS – Simion (16%), Alt partid – Lasconi (25%), Alt partid – Georgescu (13%), PSD – Alt candidat (14%), PNL – Alt candidat (18%), USR – Alt candidat (15%), Alt partid – Alt candidat (43%).

Pun mai jos un grafic alternativ de ilustrare a transferului de voturi ca valori absolute. Totalurile nu reproduc exact valorile oficiale deoarece graficul include la categoriile Alt partid și Alt candidat, pe lângă voturile obținute de restul partidelor și candidaților, și intrările, respectiv ieșirile de voturi (cei care au votat doar la una dintre cele două alegeri).

Un exemplu de citire a rezultatelor în cazul PSD: din cele 2030 mii de voturi primite de PSD, 1355 mii au mers spre Ciolacu, 140 mii spre Simion, 118 mii spre Georgescu și 292 mii spre alți candidați (Geoană în principal). Și un exemplu în cazul voturilor obținute de Georgescu: din cele 2120 mii voturi obținute de Georgescu, 614 mii au venit de la votanții AUR, 499 mii de la POT, 463 mii de la SOS, 118 mii de la PSD, 94 mii de la PNL și 310 mii de la alt partid (sau de la cei care au votat doar la turul 1).

10/01/2025 1 comentariu

Newer Posts

Older Posts

SCRIE ȘI TU

Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

Hai în Comunitatea Liberală 1848!

Fii parte din Comunitate! Ajută-ne să ajungem la mai mulți români. Toate donațiile tale vor fi folosite pentru a produce conținut liberal și pentru publicitate. Te simți liberal, crezi în libertate, în democrație, în capitalism, în inițiativă? Locul tău este aici.

Queue