Într-o lume în care alianțele sunt fragile iar fiecare cuvânt rostit poate schimba destine, diplomația ar trebui să fie mai mult decât un simplu joc de putere – anume o artă a răbdării, a înțelegerii și a construcției comune. Am stat câteva clipe să reflectez asupra discursului vicepreședintelui american, JD Vance, de la Conferința de Securitate de la München, iar ecourile sale m-au urmărit suficient încât să simt nevoia să aștern aceste gânduri. Nu vreau să transform acest articol într-o critică la adresa administrației Trump sau într-o laudă a politicilor europene – am avut destule ocazii să le analizez și să le pun sub lupă în trecut. În schimb, vreau să explorez cum un stil de comunicare direct, uneori brutal și lipsit de nuanțe, poate zgudui temeliile relațiilor internaționale, mai ales într-un moment în care solidaritatea ar trebui să primeze.
Vance a vorbit despre valorile comune care leagă Statele Unite de Europa, dar le-a prezentat dintr-o perspectivă care plasează America într-un rol de supraveghetor moral, mai degrabă decât de partener egal. A afirmat că adevărata amenințare la adresa Europei nu vine dinspre Rusia sau China, ci din interior – din renunțarea la propriile valori fundamentale. Este o idee care poate stârni dezbateri, fără îndoială, dar să o lansezi pe scena de la München, acolo unde lideri din întreaga lume caută soluții concrete la crize reale, ridică întrebări. Oare ajută cu adevărat la rezolvarea conflictului din Ucraina să spui că „Rusia nu este adevărata amenințare”? Ce mesaj primesc țările din Europa de Est – cele care simt zilnic umbra revizionismului rusesc, care trăiesc cu memoria încă proaspătă a ocupației și care privesc spre Vest ca spre un scut? Pentru ele, astfel de cuvinte nu sunt doar o opinie, ci o lovitură la adresa încrederii.
Când a venit vorba de România, Vance a dat o declarație realmente dezamăgitoare: „Dacă democrația ta poate fi distrusă cu doar câteva sute de mii de dolari investiți în publicitate digitală de către o țară străină, atunci nu a fost niciodată foarte solidă.” Pe hârtie, sună ca o observație de bun-simț, poate chiar cinică. Dar realitatea este mult mai complicată. România, ca multe alte democrații tinere din regiune, nu este un sistem perfect – este un proiect în construcție, clădit cu eforturi uriașe după decenii de dictatură. Dezinformarea digitală nu e doar o problemă locală, ci o amenințare globală care afectează chiar și cele mai stabile democrații. Să reduci totul la o formulă simplistă ignoră lupta reală a unor națiuni de a-și întări instituțiile. Și, mai ales, ce câștigi cu o astfel de remarcă? Poate că alimentezi scepticismul față de Europa sau pui paie pe focul discursurilor care vor să slăbească alianțele. Dar, concret, ce se construiește din asta?
Câteva zile mai târziu, într-un discurs susținut la conferința conservatorilor americanl (CPAC) pe 20 februarie, Vance a dus tonul și mai departe. „Prietenia se bazează pe valori comune,” a spus el. „Nu ai valori comune dacă anulezi alegerile doar pentru că nu-ți place rezultatul – și asta s-a întâmplat în România.” Este genul de afirmație care sună bine într-o sală plină de aplauze, dar care, privită de aproape, distorsionează realitatea. Procesele democratice din România au avut suișuri și coborâșuri, ca în multe alte țări, dar a le reduce la o caricatură nu doar că simplifică excesiv, ci și aruncă o umbră nejustă asupra unui popor care a luptat din greu pentru democrație. În loc să deschidă un dialog despre cum putem întări sistemele electorale fragile, astfel de declarații devin arme pentru cei care vor să dezbine, nu să unească.
Nici Germania nu a scăpat de tirul lui Vance. Tot la CPAC, a adus în discuție restricțiile germane privind libertatea de exprimare online: „Gândiți-vă la asta – apărarea Germaniei e plătită de contribuabilii americani, mii de trupe americane sunt staționate acolo. Credeți că un american ar accepta să fie închis în Germania pentru un tweet jignitor? Evident că nu.” Este un argument care merge direct la inimă, construit să stârnească indignare. Dar să legi sprijinul militar american de reglementările interne ale unei țări e ca și cum ai spune că alianțele sunt o tranzacție condiționată, nu un parteneriat. Mai mult, exagerările de genul nu își au locul în discursul unui lider al lumii libere. Libertatea de exprimare este un subiect fierbinte peste tot în lume, iar Europa are propriile sale dileme. Totuși, a arunca totul în acest mod simplist nu face decât să adâncească neînțelegerile dintre aliați, în loc să le rezolve.
Acum, să ne oprim o clipă și să privim lucrurile în ansamblu. Europa Centrală și de Est – inclusiv România – a fost dintotdeauna un bastion al sentimentelor pro-americane. Pentru noi, Statele Unite nu au fost doar un simbol al filmelor de la Hollywood sau al hamburgerilor și jeans-ilor, ci al libertății, al democrației, al unui viitor pe care l-am visat în timp ce trăiam sub cizma sovietică. Când NATO s-a extins și ne-a primit în rândurile sale, a fost ca o promisiune împlinită, ca un „acasă” găsit după ani de rătăcire. În audierile din Senatul american pentru extinderea NATO, eram numiți „gung ho” – aliați entuziaști, gata să stăm umăr la umăr cu America în orice bătălie. Și am făcut-o. Așadar, de ce să lovești în cei care ți-au fost loiali? Dacă ideea este să reconfigurezi relațiile transatlantice, tonul acesta riscă să-i facă pe cei mai fideli prieteni să se întrebe: „Mai putem conta pe voi?” Odată ce încrederea se fisurează, rănile pot rămâne deschise generații la rând.
Diplomația, așa cum ne-a învățat istoria, nu e despre cine strigă mai tare sau cine are dreptate absolută. E despre a găsi căi de a trece peste diferențe fără a apela la amenințări sau la reproșuri rostite pe un ton de superioritate. Alianța transatlantică nu a supraviețuit decenii întregi pentru că toți am fost perfecți sau de acord în orice moment, ci pentru că am știut să vorbim, să ascultăm și să construim împreună. Leadershipul autentic nu se măsoară în câte săgeți arunci spre aliații tăi, ci în cât de bine reușești să-i aduni la aceeași masă, chiar și când furtuna e pe cale să vină.
Trăim vremuri în care echilibrul global atârnă de un fir de ață. Ar fi păcat să uităm că diplomația nu e doar un joc de putere, ci o punte către colaborare. Nu vom fi mereu pe aceeași lungime de undă – și e firesc să fie așa. Dar există o cale de a gestiona dezacordurile astfel încât să nu dărâmăm tot ce am clădit împreună. Aici stă adevărata forță a unui lider: în capacitatea de a uni, nu de a dezbina. Și asta, poate mai mult ca orice, e lecția pe care ar trebui s-o învățăm din tot acest zgomot.
