Respingerea lui Trump le transmite lui Xi, Putin și Kim că marja lor de acțiune se îngustează.
După ce a fost respins masiv la alegerile de la jumătatea mandatului de marți, Donald Trump a devenit un președinte lame-duck, cu o autoritate redusă considerabil.
Ce este probabil să se întâmple în cei doi ani rămași până când un nou președinte va depune jurământul la 20 ianuarie 2029?
În acest punct, ar trebui să fie evident că Trump nu se va supune voinței populare și nu va renunța la acele politici care s-au dovedit a fi atât de toxice. În stilul său caracteristic, primele semnale indică faptul că își dublează miza, așa cum arată înlocuirea șefei de cabinet Susie Wiles cu adeptul liniei dure Stephen Miller, precum și alegerea bizară de a-i oferi lui Dana White — liderul Ultimate Fighting Championship și un om descris de Trump ca fiind „un luptător și războinic violent” — rolul de purtător de cuvânt al Casei Albe.
Între timp, președinții din trecut aflați la final de mandat (lame-duck) au inițiat noi demersuri de politică externă în anii rămași, întrucât Constituția le oferă o autoritate discreționară mult mai mare decât în politica internă.
Așadar, la ce ne putem aștepta?
Există o considerație generală care va contura toate posibilitățile viitoare. Aceasta este faptul că Trump a fost extrem de benefic pentru toți rivalii tradiționali ai Americii, precum China, Rusia și Coreea de Nord. Trump a căutat să mențină relații bune cu liderii autoritari ai fiecăreia dintre aceste națiuni și a lucrat neobosit la slăbirea Statelor Unite prin promovarea unor politici polarizante îndreptate împotriva „inamicului din interior” — mai exact, a adversarilor săi politici interni.
De asemenea, Trump a slăbit și mai mult Statele Unite din punct de vedere militar prin epuizarea stocurilor de muniție în războiul său nechibzuit împotriva Iranului și prin epurarea ofițerilor militari competenți de către secretarul său al apărării, Pete Hegseth. În plus, el a îndepărtat aliații Americii din Europa și Asia prin declanșarea unui război al taxelor vamale împotriva lor.
Trump a afirmat că China nu ar îndrăzni să facă vreo mișcare împotriva Taiwanului cât timp el este președinte, dar ar putea face acest pas sub un succesor democrat. În realitate, el are dreptate în această privință, însă din motive oarecum diferite de cele din mintea sa. De ce și-ar asuma chinezii riscul enorm al unei operațiuni militare acum, când au un președinte american care le face treaba în locul lor, tăind fondurile pentru cercetarea științifică, certându-se cu aliați apropiați precum Japonia și Coreea de Sud și cedând în chestiunile comerciale bilaterale SUA–China?
Alegerile de la jumătatea mandatului au schimbat brusc acest calcul. Este tot mai probabil acum ca Trump să fie succedat nu de un republican izolaționist precum JD Vance, ci mai degrabă de un democrat, care cel mai probabil va inversa toate pozițiile de politică externă ale lui Trump încă din prima zi.
Asta înseamnă că, dacă Xi Jinping ar dori vreodată să atace Taiwanul, ar trebui să o facă în următorii doi ani. Care este probabilitatea ca un Trump fără putere reală să răspundă unei provocări chineze printr-o apărare militară fermă a Taipeiului?
Considerații similare se aplică și în cazul Rusiei. Trump a trecut, practic, de cealaltă parte a baricadei în războiul Rusiei cu Ucraina, încercând să slăbească sancțiunile și refuzând Ucrainei accesul la armamentul de care are nevoie pentru a se apăra.
Un președinte democrat în 2029 ar putea inversa rapid această abordare, dacă nu este deja prea târziu și dacă Ucraina reușește să reziste. Vladimir Putin are toate motivele să finalizeze cucerirea militară a Ucrainei în următorii doi ani.
O țară care nu s-a aflat în fruntea listei de pericole a opiniei publice, dar care ar trebui să fie acolo, este Coreea de Nord. Phenianul a învățat multe din implicarea sa militară directă în războiul ruso-ucrainean. A asimilat lecția conform căreia viitorul aparține unui număr mare de drone FPV ieftine și acționează rapid pentru a reduce avantajul substanțial pe câmpul de luptă pe care Coreea de Sud îl are prin generațiile mai vechi de echipamente militare.
În plus, dispune acum de un arsenal nuclear substanțial, capabil să fie folosit împotriva teritoriului continental al Statelor Unite. Așadar, care este probabilitatea ca un președinte Trump, lipsit de pârghii de putere, să adopte o poziție fermă în apărarea Coreei de Sud și să se angajeze să folosească armele nucleare americane ca factor de descurajare împotriva Nordului? Din nou, fereastra de oportunitate se află în următorii doi ani, nu după aceea.
Ne aflăm, așadar, într-un moment de pericol sporit. Trei regimuri autoritare puternice au în prezent un prieten la Casa Albă, însă acel prieten va pleca peste doi ani și va fi aproape sigur înlocuit de un succesor mult mai ostil. Acest lucru sporește considerabil motivația lor de a acționa pe termen scurt, cât timp au șanse mai mari de a scăpa nepedepsiți cu planurile lor.
Între timp, interesele lui Trump sunt de a se apropia și mai mult de trio-ul autoritar, poate încercând să reia dialogul cu Phenianul. Însă cu cât este mai amabil cu ei, cu atât crește probabilitatea ca aceștia să profite de relațiile bune cu Statele Unite pentru a acționa rapid.
Politica externă haotică a lui Trump a destabilizat o mare parte din lume. Vedem acest lucru în prezent în Orientul Mijlociu, unde nu există o cale clară de ieșire din războiul cu Iranul. Dar această instabilitate s-ar putea revărsa cu ușurință și în alte teatre de operațiuni, cu consecințe incalculabile.
