Vladimir Solovyov este astăzi principalul propagandist al regimului Putin. În 2008 el declara că nu va exista niciodată un război rus împotriva Ucrainei pentru că oricine de la Moscova ar încerca asta ar fi un criminal. Și că tot ce trebuie să facă rușii pentru o conviețuire pașnică alături de ucraineni, bieloruși și alte popoare foste sovietice este să facă Rusia mai atractivă pentru aceștia. Cu toate acestea, de curând, în ianuarie 2025, pe fondul continuării invaziei ruse în Ucraina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kirill, declara că Rusia reprezintă „calea alternativă de dezvoltare civilizată” la Occident.
Între 2008 și 2025 au existat numeroase încercări ale popoarelor foste sovietice de a se rupe de Rusia și a merge spre Occident. Pare deci că oferta pașnică de societate a Rusiei a eșuat. Astfel că războiul de subjugare, precum cel din Ucraina sau cel din Georgia din 2008, a rămas singura alternativă a Rusiei în relația cu popoarele din fosta ei sferă de influență. Din 2022 încoace au fost nenumărate ipostaze în care Solovyov și Kirill au îndemnat la genocid împotriva ucrainenilor, uitând, în lipsa supunerii de la Kiev, spiritul fratern dintre ruși și ucraineni.
În fața evidenței eșecului lumii ruse, respinsă categoric în mai toate fostele republici sovietice în favoarea democrației occidentale, puterea de la Kremlin pare să fi pus în mișcare resorturile unui export de idei către Vest. Asistăm de aproape două decenii, în România și în spațiul occidental, la o luptă mai puțin vizibilă, dar fundamentală și acerbă, pentru mințile oamenilor, între două viziuni competitive despre societate. Una de status-quo, bazată pe individ, știință, democrație, colaborare și forța dreptului. Cealaltă de contestare și deci de schimbare, bazată pe colectivitate, misticism, autoritarism, confruntare și dreptul forței.
Anul 2008 este important pentru că inaugurează noul imperialism rus, mai asertiv împotriva expansiunii modelului occidental dominant, democratic. Acest lucru s-a produs odată cu invazia Georgiei și, mai ales, odată cu modificarea Constituției din Federația Rusă în favoarea lui Vladimir Putin. Prin această schimbare constituțională s-a permanentizat în Rusia modelului politic alternativ, oriental și autoritar. De asemenea, tot în 2008 avem primul șoc sistemic al Occidentului liberal și global de după 1989, respectiv criza financiară internațională. Iar China ajunge la apogeul creșterii sale economice spectaculoase din primii ani ai sec. XXI, care-i aduce statutul de putere globală, rivalizând SUA.
Pentru a veni la cazul românesc, prima diferență fundamentală din perspectiva suveranismului atât de mult invocat azi în spațiul public este cea dintre statulsuveran saucetățeanul suveran, care de multe ori intră în conflict. În modelul democratic-occidental, respins de cei din tabăra Georgescu-AUR-SOS, suveranitatea îi aparține mai degrabă cetățeanului, în sensul că statul trebuie construit de așa natură încât să ofere și să respecte cât mai multe libertăți și drepturi individuale.
Până la urmă, omul este o realitate fizică, fiind afectat direct și palpabil de acțiunile altor cetățeni și ale statului, pe când țara este doar o abstracțiune politico-juridică, care nu suferă decât prin intermediul cetățenilor săi. Abordarea suveranistă a forțelor politice românești nu este deci un lucru bun dacă propune o decuplare a României de Uniunea Europeană, de NATO sau de Occident cu prețul foarte probabil al restrângerii libertății românilor.
Cu toții ne amintim de cea mai ‘suverană’ perioadă din istoria României ca stat, în timpul lui Ceaușescu, atunci când țara și conducătorul aveau multă libertate în raport cu alte țări, dar românii nu aveau mai deloc libertate și drepturi în fața statului. Pe principiul acesta, despre Coreea de Nord, poate cea mai izolată țară din lume, se poate spune că este idealul suveranității, desi cetățenii ei nu au virtual niciun drept în fața lui Kim Jong Un.
Un al doilea argument împotriva suveranismului statal promovat de tripleta Georgescu-AUR-SOS, ține de tendința anti-democratică, autoritară pe care o are acesta. Nu întâmplător dl. Georgescu a declarat că îl admiră pe Putin și „înțelepciunea rusă”, susținând că nu vor mai exista partide dacă ajunge la putere. După cum se vede, în România europeană, chiar cu riscul de a instaura o dictatură pro-rusă, curentul suveranist este permis democratic, ajungând la 35% în Parlament și în finala prezidențială, recent anulată pentru încălcarea normelor electorale. Mai mult, în unele țări occidentale, ca Statele Unite, Olanda, Austria, Ungaria sau Slovacia, suveraniștii dețin puterea. Și fac totul ca să nu-i mai dea drumul din mână.
În țările admirate de dl. Georgescu bunăoară, care sunt autoritare, intruziunea ideilor democratice este clar descurajată, iar ascensiunea acestora este combătută cu vehemență. De altfel, odată ajunși la putere, susținătorii modelului „suveranist” autoritar încearcă să-și permanentizeze puterea. Așa au făcut și Vladimir Putin, și Viktor Orban, Xi Jinping sau Aleksandr Vucic în Serbia.
Al treilea argument în favoarea modelului democratic occidental credem că ține de echitatea mai mare a valorilor sale. Ideile democratice sunt mai incluzive și mai etice pentru că privesc toți indivizii la fel, indiferent de opiniile acestora, de orientarea lor politică sau de apartenența etnică.
De cealaltă parte, ideile suveraniste îi exclud pe cei diferiți și pun în opoziție o religie cu alta, un popor cu altul, o țară cu alta, toate susținând superioritatea, chiar absolutismul propriei viziuni. Iar o astfel de abordare favorizează mai degrabă conflictul, războiul, și face dificilă cooperarea și pacea. Pentru că, nu-i așa, „numai Dumnezeul meu este cel adevărat”, iar țara mea este cea care are întotdeauna dreptate, chiar și atunci când comite lucruri îngrozitoare? Recent spre exemplu, după ce dl. Georgescu a exprimat pretenții teritoriale la adresa Ucrainei, s-au găsit imediat naționaliștii bulgari să revendice Dobrogea de la România sau cei unguri să vorbească despre drepturile lor istorice în Transilvania.
Acesta este modelul suveranist, al conflictului permanent pentru un ideal teritorial niciodată suficient.
Alternativa este cooperarea transnațională, pașnică, în interiorul Uniunii Europene. Dacă stăm să ne gândim rațional, idealul românesc teritorial „de la Nistru pân’ la Tisa” este mai aproape de a se îndeplini în viitorul apropiat prin intrarea Moldovei, Ucrainei cu Bucovina și Serbiei cu Timocul în Uniunea Europeană decât prin posibilitatea iluzorie ca România să obțină aceste teritorii într-un context geopolitic favorabil.
Nu în ultimul rând, modelul politic european, în comparație cu cel suveranist, oferă o societate mai bună pentru românul de rând sub toate aspectele nevoilor și intereselor umane. Dincolo de părerile individuale subiective, democrația românească, așa imperfectă cum este ea, a eliminat asasinatul și represiunea din viața politică, prezente pe scară largă în suveranismul naționalist din timpul lui Carol al II-lea, al lui Ion Antonescu și al legionarilor, precum și în perioada comunistă. Tot din această perspectivă a vieții și siguranței personale, putem arăta că speranța de viață a românilor a crescut permanent din 1989 încoace.
Libertățile și drepturile politice din Europa, ca libertatea de exprimare, alegerile libere și corecte ori statul de drept și justiția independentă, în ciuda unor probleme punctuale, sunt mult mai extinse decât în statele suveraniste menționate mai sus, pe care tripleta Georgescu-AUR-SOS le au ca model. De asemenea, toți indicatorii publici privind bunăstarea în România s-au îmbunătățit masiv față de perioadele suveraniste recente cum a fost comunismul-național al lui Ceaușescu, mult lăudat de nostalgici în virtutea amintirii unei tinereți oricum trecute.
Este evident deci că la o privire mai aprofundată, rațională, modelul politic occidental, bazat pe democrație și suveranism individual, al drepturilor și libertăților, reprezintă o alegere mai bună decât suveranismul naționalist, care izolează România și pe cetățenii ei. Din păcate, mulți dintre români nu privesc lucrurile atât de rațional, ci se concentrează pe aspecte punctuale negative ale prezenței valorilor democratice europene în România.
Ce-i drept, acestea sunt exacerbate de propaganda agresivă, premeditată, a cercurilor suveraniste legate de Rusia, precum și de inabilitatea autorităților române de a o contracara. În lipsa unui răspuns strategic, coordonat și ferm al instituțiilor statului, nu există soluții magice la această ignoranță întreținută, iar multe soluții rămân la latitudinea fiecăruia cetățean de bună credință. Implicarea în spațiul public considerăm că trebuie să fie cuvântul de ordine, susținută de o bună cunoaștere a detaliilor politice, economice și sociale specifice modelului suveranist european, în context românesc.
Românii care susțin drumul european și euro-atlantic al României suverane, parteneră cu Occidentul, dar fidelă valorilor sale specifice, trebuie să-și crească prezența în dezbaterea publică. Iar acest lucru este valabil mai ales în mediul online, acolo unde trebuie compensat un anume handicap în fața falșilor suveraniști. Din păcate, aceștia sunt mai activi, beneficiind și de o complicitate a modului de funcționare a platformelor sociale, iar acest lucru trebuie corectat prin activism civic. Așa cum am văzut mai sus, din fericire, nu există punct de discuție izolaționist care să nu poată fi combătut rațional, în sensul unor aspecte pozitive ale apartenenței României la modelul occidental.
