Adevărul e că atmosfera politică e și încărcată, și instabilă. Totul pare fluid, orice ajunge exploziv. Căci excesele, inexactitățile, derapajele par mai numeroase decât oricând altcândva. La urma urmei, cine se aștepta ca până și Becali să ajungă soroșist?
Asta ne îngăduie să observăm ceva ce s-ar putea dovedi folositor. E vremea în care o etichetă – soroșist – a ajuns singura referință ideologică. Iată de ce cred că puțină istorie nu strică. Vadim Tudor e primul care a folosit numele miliardarului filantrop pentru a portretiza un dușman. Încă din prima parte a anilor 1990, Soros a devenit figura malefică.
Fondatorul PRM găsise un țap ispășitor perfect pentru consumul publicului pe care și-l făcuse în vremea dictaturii și pe care voia să-l fidelizeze după căderea lui Ceaușescu. Soros era prada aruncată și-n cușca antisemiților, și-n cea a naționaliștilor anti-maghiari. Anticomuniștilor le erau opuși patrioții plecați la vânătoare de evrei și de unguri.
Până spre sfârșitul vieții, C. Vadim Tudor s-a folosit de figura filantropului îmbogățit de pe urma speculațiilor la bursă pentru a denunța răul: prin 2012, când era parlamentar european, peremistul îl acuza pe Soros că e un „rechin” ce se află în spatele exploatărilor miniere de la Certej sau de la Roșia Montană.
Din acest punct l-a preluat Dragnea pe Soros. Eram deja în epoca în care Orban Viktor, fost bursier al Fundației Soros, îl introdusese deja pe miliardar în cadrele mentale ale democrației iliberale, ca o încarnare a unui dublu rău, adică autor din umbră al politicilor europene și simultan sponsor al protecției pentru orice fel de minorități, dar în primul rând pentru cele sexuale. Această a doua parte era împrumutată din arsenalul pe care în America tabăra conservatoare îl folosea împotriva celei democrate.
Importând acest mod de a gândi, care avea trecere și-n alte țări din Balcanii de Vest, uneori în partide de stânga, alteori în unele de dreapta, Dragnea a simplificat totul în fraza: „am ceva cu domnul Soros, acest om, fundațiile și structurile sale au finanțat răul în România”. Declarația era făcută în ianuarie 2017 când sute de mii de oameni umpleau străzile din România, ca să protesteze împotriva felului în care omul forte al României acelei vremi controla guvernarea. A fost momentul de debut al unei campanii de propagandă care a folosit termeni ca „soroșist”, „neomarxist” sau „haștagist” pentru a-i descrie pe criticii liberali ai unor politici care șubrezeau domnia legii. În timpul pandemiei de covid19, în vizorul vigilenților apărători ai României de pericolul Soros au intrat anti-vacciniștii, iar din 2022, când a început a doua agresiune a Rusiei în Ucraina, susținătorii lui Zelenski au căpătat și ei toga soroșistă.
De câteva luni, suntem în faza a treia a acestei forme de delir conspiraționist. Care a pus împreună formele vechi ale naționalismului peunerist și peremist, dezvoltate de Gh. Funar și C. Vadim Tudor, inclusiv dacopatia primului și anti-maghiarismul celui de-al doilea, cu obsesiile noi ale patrioților suveraniști – adversitatea față de instituțiile europene de la Bruxelles, denunțarea oricărei forme de protecție sanitară, ura față de minoritățile sexuale, dar și față de partidele politice. Așa se face că a ajuns „soroșist” pur și simplu oricine contestă narațiunea care-și spune „suveranistă”, dar care e o formă de izolaționism. Și care folosește versiunea de izolaționism pusă în circulație de noua administrația americană în materie de politică externă pentru a sugera că e împărtășită de mai-marii lumii. Orice exces e de-acum îngăduit: agresorul devine victimă, democratul e dictator, a-ți apăra țara înseamnă a vrea să piară cea vecină, libertatea ajunge servitute, iar virtutea civică – trădare.
Într-o asemenea atmosferă toxică, Becali ajunge să fie confundat cu Sandra Pralong și Renate Weber, aflate acum mulți ani în fruntea Fundației Soros, doar pentru că neagă narațiunea lui Georgescu. E pur și simplu dușmanul care trebuie strivit.
