fbpx

Un ciclu periculos – paralele între lumea noastră și republica de la Weimar

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Pe 5 martie 1933, germanii au votat pentru ultima dată înainte ca Hitler să își consolideze puterea. Artiști precum Kurt Weill au părăsit țara. Astăzi, regăsim paralele tulburătoare. 

În martie 1933, creștea sentimentul că principalele partide politice din Germania pierduseră legătura cu votanții obișnuiți și că Adolf Hitler, indiferent de ce se credea despre metodele sale, rămânea singurul care putea să domolească neliniștile tot mai acute și să inițieze o renaștere națională.

Încrederea în instituțiile democratice ale Republicii de la Weimar se prăbușea. Existau violențe între extrema-dreaptă și stânga radicală. Naziștii îi intimidau pe social-democrați și se aliau cu comuniștii. La șase zile după incendierea Reichstag-ului – pretextul lui Hitler de a suspenda libertățile civile – germanii au fost chemați la vot. 5 martie 1933 a fost ultima oară când germanii au votat ca o singură națiune într-o competiție electorală cu pluralism politic până în data de 2 decembrie 1990. 

Kurt Weill a anticipat totul. Cunoscutul compozitor și colaborator apropiat al dramaturgului Bertolt Brecht a părăsit Germania în martie 1933 și, precum mulți alți exilați din epocă, a ajuns în Los Angeles. Brecht era aici. La fel și producătorul de film Billy Wilder, scriitorul Thomas Mann și fratele său, Heinrich. Scenaristul Salka Viertel obișnuia să organizeze serate la câteva blocuri distanță de plaja Santa Monica. Văduva lui Gustav Mahler, Alma, trăia în Beverly Hills cu soțul, prozatorul austriac Franz Werfel, vecină cu dirijorul Bruno Walter.

Weill nu a fost niciodată naiv în privința țării sale de adopție. A fost martorul rasismului și a văzut cum America se luptă cu imigrația. Criticii americani au primit cu neîncredere, la început, cu partiturile lui Weill. „Cel mai ciudat amestec cinematic pe care l-am văzut vreodată”, scria unul dintre aceștia. Dar Weill s-a adaptat și a îmbrățișat America. Cântece precum „Mack the Knife” au prins. 

S-a despărțit de partenera sa și, atunci când Brecht a devenit cu adevărat un marxist dogmatic, Weill i-a spus nevesti-sii, cântăreața Lotte Lenya, că nu își poate imagina să pună pe note muzicale Manifestul comunist.

Brecht s-a mutat în Germania de Est comunistă după război. Weill a rămas în America și a devenit cetățean american.

Luna trecută, am participat la un inspirat spectacol la Galeria Națională de Artă din Washington, condus de un prieten, dirijorul cu origini spaniole Angel Gil-Ordóñez și ansamblul Postclassical. În program era The Seven Deadly Sins, cu muzica lui Weill și un libret de Brecht. „Baletul cântat” într-un singur act spune povestea unei tinere pe nume Anna și călătoria sa de șapte ani în șapte orașe ale Americii, într-o perioadă în care se zbate să strângă bani pentru o casă în care să stea familia. Concertul de la Galeria Națională a fost legat de o expoziție dedicată expresionismului german, ce a debutat pe 27 mai.

În cultura germană, a existat un presentiment întunecat în toată perioada expresionistă a anilor 1920. Pictorul Ludwig Krichner s-a răzvrătit împotriva expresioniștilor, văzând ceva malefic ivindu-se în civilizația occidentală. Dirijorul Arnold Schoenberg a renunțat la tonalitate. Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin a fost marele roman al damnatei republici de la Weimar. Cartea ne spune povestea lui Franz Biberkopf, un veteran cu sechele emoționale, eliberat din penitenciar într-o lume în care încrederea se erodează și normele sociale se dezintegrează. Pentru a face bani, Franz vinde ziarul nazist Völkischer Beobachter, deși se jură că nu e un antisemit. Ce urăște el este slăbiciunea democrației Republicii de la Weimer.

Alfred Döblin a scăpat de dictatura nazistă și a trăit la Hollywood pentru cinci ani. Schoenberg s-a refugiat la Universitatea Southern California și UCLA. Weill, deseori cel mai tânăr în cercurile sale, a simțit că mulți dintre colegii săi exilați erau atât de aroganți, încât nici nu s-a mai sinchisit să meargă la saloanele lor.

Marine Le Pen are o șansă destul de mare să devină noul președinte al Franței în 2027. Premierul Gabriel Attal spune despre orientarea pro-rusă a Adunării Naționale a lui Le Pen că „trupele lui Putin sunt deja în țara noastră”.

Întregul continent pare să vireze la dreapta la alegerile europene din iunie. Pentru un număr semnificativ de votanți, imigrația, securitatea internă și anxietatea economică sunt subiecte pe care partidele tradiționale nu au reușit să le soluționeze.

Germania are un partid de extremă-dreapta lansat în luna trecută de fostul ofițer de informații Hans Georg Maassen, care spune că e nevoie de un plan, care să fie la mijloc între conservatorismul actual, obosit și ineficient, și extrema-dreapta a AfD. Massen a fost însă el însuși acuzat de rasism de foștii săi colegi creștin-democrați și a fost dat afară de la agenția de informații interne a Germaniei pentru că a subestimat amenințările venite de la extremismul de dreapta.

Carismatica Sahra Wagenknecht a rupt legăturile cu partidul post-comunist Die Linke pentru a porni un nou partid în ianuarie. Wagenknecht este o marxistă cu mesaj naționalist îndreptat spre clasa muncitoare, votantă a AfD-ului. Săptămâna trecută, Alianța Wagenknachte BSW a trecut repede un prim hop. A strâns 18.000 de semnături, mult mai mult decât cele patru mii solicitate de lege pentru a participa la alegerile din 9 iunie.

În occident se schimbă ceva la nivel structural-cultural. Legăturile votanților cu partidele tradiționale slăbesc. Există o percepție tot mai acută că elitele sunt rupte de realitate, că progresismul de stânga e scăpat de sub control, că imigrația este gestionată teribil de prost. Extremismul și suspiciunile față de demagogie se intensifică.

În noiembrie anul trecut, a avut loc în Germania o conferință a extremei drepte lângă orașul Postdam, în care s-a vorbit despre deportarea în masă a persoanelor care au depus cerere de azil și a cetățenilor germani cu origini străine. Acest fapt a dat apă la moară fixației extremismului că economia Germaniei este în derivă și e prognozată să intre în recesiune în cursul acestui an.

Astăzi, Germania are propriile bariere instituționale. Cu toate acestea, polarizarea și fragmentarea sunt în ascensiune, în vreme ce centrul politic devine tot mai firav și este divizat. În septembrie, la alegerile din statele estice, Thuringia, Bradenburg și Saxonia vor arata un sprijin și mai mare la vot pentru AfD.

Apoi vin alegerile din America. Problema noastră a ajuns o temă de îngrijorare în toată lumea democratică, stârnind anxietate.

Sistemul nostru de alegeri primare va scoate din urne doi candidați față de care mulți americani se simt înșelați. Joe Biden începe să semene cu Paul Hindenburg [1]. Un politician de frunte din Republica de la Weimar povestește cum președintele Hindenburg în vârstă de 84 de ani a venit să îl salute într-o stație de tren însă nu l-a recunoscut. 

O a doua administrație Trump aproape sigur va arunca America într-un haos disfuncțional și va provoca polarizări și mai grave. Trumpismul îndârjit va atrage woke-ismul militant și invers. Deși Trump nu e Hitler, felul în care fostul nostru președinte vorbește despre imigranții care otrăvesc sângele american și descrie opoziția politică folosind termeni ca „viermi” constituie o retorică nazistă de la un cap la altul. 

Musicalul lui Weill din 1945 Where Do we Go from Here? era despre America ca bastion al libertății și democrației. Într-un final, am ajuns acolo. Șapte ani mai târziu, Weill a colaborat cu Maxwell Anderson la musicalul Knickerbocker Holiday, o satiră din New York care sugera că America poate fi o victimă a fascismului la fel ca Europa. Gruparea America First a fost fondată în 1940 ca urmare a unui amestec toxic de idei izolaționiste, antisemite și fasciste [2]. În 1939, un marș nazist la Madison Square Garden din New York a atras douăzeci de mii de oameni. În 1938, Hitler a anexat Austria și național-socialismul prindea aripi.

Weill a văzut lucrurile printr-o lentilă mare. A provocat America să se ridice la nivelul idealurilor sale și a pledat pentru decență, ceva despre care credea că aparține fundamental Americii. A militat pentru rezistență în fața puzderiei de raționalizări și stimulente de a deveni complici cu răul și corupția. 

Cântecul lui Weill Ballad of the Nazi Soldier’s Wife („Und was bekam des Soldaten Weib?”) ne spune povestea unei soții copleșite de cadourile pe care le primește de pe front de la soțul ei. Acestea sunt blănuri de la Oslo, o rochie de mătase de la Paris și alte daruri minunate până când, într-o bună zi, tocmai din Rusia, ajunge un voal de văduvă. 

 

Nota redacției – Eseul publicat în exclusivitate de Comunitatea Liberală 1848 și publicat cu acordul editorului, The American Purpose.

___

[1] Președintele Republicii de la Weimar, cel care l-a numit pe Hitler în funcția de cancelar după câștigarea alegerilor de către național-socialiști (n.trad). 

[2] AFC sau America First Committee a fost o mișcare apărută în ianuarie 1940 care s-a opus intrării Americii în Război și a reunit republicani, democrați, industriași, fermieri, comuniști, studenți și jurnaliști. Avea ca mesaj principal un discurs izolaționist și a fost acuzată că era pro-fascistă și antisemită. A fost dizolvată în decembrie 1941, la patru zile după atacul de la Pearl Harbor. Donald Trump a resuscitat sintagma la alegerile prezidențiale din 2016 (n.trad.).

 

Sursa foto: picture-alliance/dpa

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00