Clasa a XII-a m-a prins la mate-fizică în cel mai bun liceu din Vrancea, acum colegiu național, Alexandru Ion Cuza. La doi ani după Revoluție, științele sociale aveau să fie reintroduse timid în orare iar eu am avut norocul se descopăr un profesor extraordinar la filosofie. Studiase și Teologia, era un om blând și metodic, cu o grămadă de chestii în cap.
A văzut că mă interesează, lucru destul de rar într-un liceu de mate-fizică cu geeks rezolvând în pauze exerciții de mate prin colțuri și din entuziasm post-revoluționar, după o lungă perioadă de interdicții de citit din comunism, a început să îmi aducă săptămânal teancuri mai scunde sau mai înalte de cărți pe care le ținuse la naftalină. La ore, în pauze, după ore, la orele la care chiuleam discutam pe marginea cărților, îmi fixa idei și concepte. Așa am ajuns la olimpiada națională de filosofie din acel an unde, ce credeți, m-am plasat, onorabil zic eu, cea venită de la mate-fizică, pe locul 13 pe țară.
Profesorul meu de filosofie a fost în extaz, m-a și convins să renunț la arhitectură pentru care mă pregăteam dintr-a IX-a. Dar alta era povestea.
Vine Bacul și cred că am fost prima generație, în ‘92, la care s-au introdus probe opționale. Cum aveam de ales între sport și filosofie, mai erau niște opțiuni dar nu le mai știu, am ales firește, filosofia. Problema cea mare a fost însă, că nici mie, nici profesorului meu nu ne-a prea păsat de manual. Oricum era o mare degringoladă. Ca drept urmare, deși aveam obiectul cu coperți, nu m-am atins de el.
În dimineața probei, mi s-a șoptit la intrare (nu, nu de către profesorul meu) că suntem doar șase elevi cu această opțiune și să am grijă, vreo trei trebuie să copieze după mine pentru că sunt copii de diverși. Avem o repulsie organică față de acest tip de intervenție, prima mea notă în liceu a fost 1 pentru că i-am spus unui profesor, care făcea la clasă inventarul pilelor și familiilor, că sunt orfană.
Ca drept urmare, eu am scris pe subiectele date la probă doar din cărțile mele pe care le citisem și le vorbisem cu proful, nicidecum din manual. Am luat un binemeritat 6, dat probabil din jenă pentru că nu aveau cum să nu mă puncteze, deși nu punctasem baremul acordat la manual. Ceilalți, care au copiat după mine până la urmă pentru că stăteau ciorchine în jurul meu, „Dumnezeu cu mila”, cum mi-a zis proful la ieșire când i-am spus.
Dar povestea este instrumentul de evaluare – bacalaureatul. Ce măsurăm? Pentru ce măsurăm? Cui folosește măsurarea? Și acum 30 de ani, și acum, această evaluare nu a evaluat vreo competență, ci doar să poți să reproduci niște informații dintr-un manual.
Avem pedagogi buni în România care ar putea face periodic o astfel de analiză, dar nu o fac pentru că o astfel de analiză, dacă ar fi și aplicată, ar duce la modificarea profundă a conținuturilor, a planurilor-cadru, implicit la modificarea catedrelor.
Alte țări sunt ceva mai conștiincioase decât România în ceea ce privește relația cu viitorul și de aceea sunt permanent interesate să intuiască ce nevoi va avea individul peste 5 sau peste 30 de ani pe piața muncii sau în viața de zi cu zi.
Vorbim adesea de competențe, ni le perorează sistematic OECD, CE, World Economic Forum, Ashoka Foundation și alții.
România este însă ca elevul român la BAC. Le știe pe dinafară, le reproduce perfect și după două zile le-a uitat. Cam atât durează și rumoarea după publicarea rezultatelor PISA.
Germania a făcut un astfel de exercițiu de imaginație și a comandat în 2019 un studiu în două părți, una care desenează competențele de care țara are nevoie până în 2023 și una care conturează competențele necesare peste 30 de ani.
De ce amestec BAC-ul românesc cu PISA și Germania? Pentru că dacă știi competențele la care ai nevoie să ajungi și ai și voința (politică) să le construiești, modifici în amonte arhitecturi și conținuturi.
Nu ne putem aștepta să repetăm 30 de ani aceleași lucruri și să ne ajungem la rezultate diferite, la „oameni noi” de care are nevoie societatea.
Am asistat ieri la valul de critici, înjurături și pe alocuri ură a adulților, în parte chiar profesori, împotriva elevilor care au îndrăznit să spună că BAC-ul nu le folosește la nimic. Mai mult, pentru că au spus că și-ar dori ca acest instrument să le măsoare competențele de bază în mod real, fără echivalări din pix.
Și asta nu pentru că elevii nu ar avea dreptate, ci pentru că nouă, adulților ne e frică de schimbare. Și când nu ne e frică, nu ne face bine la „carpe diem”.
De aceea, peste 30 de ani, nu vom avea niciun drept să-i întrebăm unde sunt pensiile noastre.
Notă
Studiul și competențele identificate – „FUTURE SKILLS: WHICH SKILLS ARE LACKING IN GERMANY”
https://www.stifterverband.org/medien/which-skills-are-lacking-in-germany
https://www.stifterverband.org/future-skills/framework
