Într-un articol recent publicat pe blogul său, filosoful politic american Matt Zwolinski rezumă semnificativ mai bine decât aș putea să o fac eu contextul electoral american cu o săptămână înaintea alegerilor prezidențiale: „în vremuri obișnuite, perioadele electorale sunt dificile pentru libertarieni. Sunt unele lucruri care ne plac la Democrați, dar și multe pentru care îi criticăm. Idem în cazul Republicanilor. Dar acestea nu sunt niște vremuri obișnuite, iar Trump nu este un candidat obișnuit. Trump este un pericol pentru structurile instituționale de care depind libertățile noastre individuale. Pentru un libertarian, orice alte considerente ar trebui să fie irelevante”.
Postarea lui Zwolinski vine în siajul altor două articole excelente pe tema alegerilor publicate în ultima săptămână. Primul este cel al Shikhăi Dalmia care a inventariat, în The Bulwark, motivele pentru care agenda trumpistă este incompatibilă chiar și cu o înțelegere foarte laxă a unei platforme clasic liberale/libertariene și cum această asociere a distrus credibilitatea mișcării libertariene.
Cel de-al doilea îi aparține lui Ilya Somin care realizează, pentru Reason, o extrem de lucidă analiză cost-beneficiu pe tema răului cel mai mic dintre Harris și Trump, din care cel din urmă iese, pentru cei care au un angajament liberal oricât de vag, extrem de șifonat.
Noul conservatorism, tribalismul magic și joaca de-a sumă nulă
Riscul de a repeta multe dintre lucrurile pe care cititorii și cititoarele acestui articol le-au citit deja privitoare la valorile pe care Trump le împărtășește, ori la politicile publice pe care le susține, este destul de ridicat, așa că nu voi zăbovi asupra acestora.
Aș nota însă că vremea smereniei epistemice în relație cu declarațiile sau pozițiile lui Trump cred că a trecut de foarte multă vreme. Deriva autoritaristă a acestuia este cât se poate de clară pentru toți, mai puțin pentru cei care văd în Trump un soi de Cincinnatus după o lună în Florida la Mar-a-Lago și nu o copie a lui Viktor Orban.
Pericolul acesta este cu atât mai mare cu cât, în sânul Partidului Republican lipsește orice mecanism ideologic intern de checks and balances. Partidul care până la un moment dat era o umbrelă care reunea, printre altele, și pe cei care se declarau „fiscally conservative and socially liberal” a devenit o voce unitară a unei ideologii care n-are nimic de-a face cu conservatorismul de tip Burke sau Oakeshott.
Național-conservatorismul trumpist nu este nimic altceva decât o formă de reacționarism colectivist anti-individualist și iliberal tributar unei forme de tribalism magic care, ajutat în ultimii ani de anumite elemente ale stângii radicale de peste ocean, a transformat jocul politic american (nu doar la nivel de retorică) într-un joc cu sumă nulă.
Cu toate păcatele lui, Partidul Democrat încă arată a partid politic unde există opoziție, în care centrul politic rezistă și în care vocile radicale (cu unele excepții) sunt marginale în raport cu prioritățile actului guvernării.
The epistemology, stupid!
În 2016, când a câștigat în fața celei mai slabe candidate pe care Democrații o puteau propulsa pentru funcția de președinte, mă așteptam ca decăderea lui Trump să vină și pe fondul unui climat epistemic pernicios întreținut de acesta, ca un ecou al celebrei „It’s the economy, stupid” din 1992.
Lucrul acesta nu doar că nu s-a întâmplat, ci pare că acel climat s-a acutizat până când am aflat că în Springfield, Ohio, imigranții haitieni ar fi mâncat câinii și pisicile celor din oraș și că, într-un final, ceva bizar s-a întâmplat cu gâștele din comunitate, care ar fi dispărut.
Poate că Derrida și deconstructiviștii ar simți puțină mândrie în lupta la baionetă pe care Trump și aliații săi o duc cu adevărul și posibilitatea cunoașterii, însă îmi e clar că o societate nu poate să funcționeze dacă abandonăm, fie și în principiu, posibilitatea obiectivă de a evalua faptele din lume.