238

Cel mai adesea, oamenii asociază religia cu ideea de divinitate. Venerația divinității aduce cu ea sentimente, convingeri și coduri morale, toate croite pentru a intra în relație directă cu divinul. Oamenii se adună în jurul acestor elemente și formează grupuri bine definite care se raportează la aceeași divinitate. Aceste grupuri adoptă coduri comportamentale, își aleg lideri (preoți, prelați), obiecte de venerare (icoane, statui) precum și locuri pentru venerare (biserici, case de rugăciune ș.a.m.d.). Când toate cele de mai sus există, se poate vorbi de un cult religios sau, popular spus, de o „biserică”. Dar se poate vorbi de religie fără componenta ei divină?

În sensul teologic nu. În sensul politic există conceptul de „religie seculară”. Aparent acest termen e un oximoron unde religia e pusă alături de secular (umanitatea izolată de religie). Totuși, „religia seculară” are toate elementele unei religii clasice, cu excepția supra-naturalului (Nyirkos, 2024). Religiile seculare au și ele sentimente, convingeri etc. Au lideri formali (cei aleși) sau informali (influenceri, purtători de mesaje) precum și obiecte de cult (afișe, meme, clipuri, citate, cărți). Aceste religii au chiar și „biserici” (în forma sediilor de partid, a asociațiilor sau chiar a grupurilor online). Precum religiile clasice, cele seculare au ca obiectiv „mântuirea” credincioșilor. Printr-un proces bine pus la punct, cu ritualurile, recompensele, dar și cu sacrificiile aferente. Ultimele luni de politică românească ne-au arătat că și la noi, devotamentul față de un politician, ori față de o mișcare politică poate căpăta amploarea unei „religii seculare”. Nu e prima oară când se întâmplă asta în istoria românească sau internațională – apariția unei religii seculare de rit autoritarist. Pasionații de istorie pot găsi nenumărate exemple. În termeni simpli, autoritarismul respinge pluralismul politic și mecanismele democratice. ”Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine (Exodul, 20:3-11). Separația puterilor în stat, libertățile cetățenești și domnia legii sunt înlocuite de „pohta” unui lider suprem sau al unui grup de luminați (oligarhi). Autoritarismul ca „religie seculară” vine cu următoarele:

1. Pogorârea liderului mesianic ridicat din popor – un fel de „Iisus” care se implică totuși în politică și nu-l lasă pe Caesar în treaba lui. Ba chiar îl răstoarnă pe Caesar din jilțul lui poleit cu aur. Acest lider nou reaprinde speranțele oamenilor, inclusiv dorințe pragmatice precum locuințe ieftine și locuri de muncă bine plătite. ”EL” îi va pedepsi pe asupritorii oamenilor de bună credință.
2. Lepădarea liderului mesianic de sistemul politic actual – el e prin excelență anti-sistem. El nu face parte din tagma celor care au condus societatea spre abis, delimitându-se de garnitura politică de trecut recent sau de actualitate. E nou și totuși atemporal. Are un trecut nobil, presărat întotdeauna cu greutăți de viață cu care omul de rând rezonează instant. Forțele răului au încercat dintotdeauna să oprească venirea lui.
3. Trezirea poporului – liderul providențial reușeste să „trezească” poporul și relaționează direct cu el. Nu are nevoie de partide, asociații sau alți intermediari. Asemeni unei relații cu Dumnezeu, indivizii din popor relaționează nemijlocit cu liderul suprem sau, prin „apostolii” acestuia – „Partidul meu este poporul român”.
4. Poporul ales – cei ce îl vor urma pe liderul suprem. Acești oameni vor fi neîndoielnic de partea câștigătoare. Ideile lor vor creiona o lume ideală precum și-au imaginat-o, alături de alți oameni ca ei. La fel de mistic precum ritualul rugăciunii, liderul suprem le aude și împlinește dorințele, iar dacă nu o face, știe „El” mai bine de ce. Pe de altă parte, toți cei care nu i-au urmat pe noii lideri prin faptă și credință vor avea de suferit. Vor fi alungați din „Eden”.
5. Cultul personalității – Liderul politic suprem și aleșii lui direcți capătă legitimitate maximă prin calitățile lor aproape supra-omenești. Aceste calități sunt duse la superlativ iar gândirea lor este izvor de înțelepciune. Oamenii aclamă aceste virtuți în mod voluntar, slăbind orice urmă de opoziție sau dezicere. Se compun și se propagă cântece, poezii și proză în cinstea lor. Evenimentele importante din biografia lor devin sărbători naționale. Se merge uneori până la venerarea membrilor familiei. O eventuală dezicere publică de acest cult al personalității aduce cu sine excluderea oamenilor de rând din tagma ”poporului ales”.
6. Iubirea de pace – religia autocrației propovăduiește mereu pacea. Paradoxal, ea se luptă împotriva celor care au orice alt scop tangențial acesteia. Există o singură bătălie și aceea e pentru „mântuirea” poporului prin „lumina” liderului suprem. „Poporul ales” vine înaintea oricărui alt popor, fie el învecinat sau îndepărtat. De ce să întărim apărarea țării noastre? Asta înseamnă ca, indirect, să admitem eventualitatea unui război. A ajuta sau colabora cu alte popoare înseamnă să ajuți „păgânii”, iar religia autoritaristă vrea mereu pace.
7. Epoca de Aur – Scopul final este înfăurirea unei epoci de aur drept „viață de apoi”, una cum a mai fost cândva sau una cum nu a mai fost niciodată. Adesea, autoritarismul idealizează trecutul și forțează spre absurd perspectivele de viitor. Viitorul e argumentat prin romanțarea unor evenimente din trecut. În funcție de profilul credinciosului țintă, se jonglează cu reperele. De la repere istorice (Vlad Țepeș) spre utopii economice (resurse naturale prețioase nedescoperite sau neexploatate încă) – „Nu mai producem nimic” în timp ce „Corporațiile străine fug cu profitul din țară”. Profitul trebuie să fie al poporului, pentru atingerea epocii de aur. Aceasta va aduce ”viața de apoi”. Una lipsită de griji. Ultimele zile ne arată că ”Epoca de Aur” se petrece și la case mai mari. De exemplu motivarea taxelor vamale de către Trump.
8. Dușmanul din exterior – religia autocrației are mereu nevoie de dușmani invizibili. Aceștia sunt la baza oricărui eșec. Liderul suprem și apostolii lui nu greșesc niciodată. Totuși, aceștia sunt mereu contra-atacați de dușmani din exterior, iar eșecul de orice fel trebuie decontat de cineva. Acești dușmani trebuie să fie cât mai greu de identificat și de înțeles de către credinciosul de rând. Dușmanul poate fi o persoană (Soroș, Rothschild ș.a.m.d.), ori chiar o organizație locală sau internațională (un partid anume sau o entitate precum Uniunea Europeană).
9. „Afurisirea” necredincioșilor – cei ce nu urmează „Calea, Adevărul și Viața” sunt mereu stigmatizați. Primesc etichete ambigue pe care nici cei care le pun nu pot să le explice clar. Religia seculară are păgânii și asupritorii ei. Aceștia trebuie rapid identificați, etichetați și separați vizibil de credincioși, pentru ca cei din urmă să se lepede urgent de ei. Nu contează dacă sunt membri ai propriei familii. Mântuirea credinciosului e mai presus de toate. Autoritarismul admite și chiar încurajează reducerea la tăcere a oponenților. Fiecare credincios trebuie să pună umărul la acest efort.
10. Numai prin „Scriptură” – Singurul adevăr e cel rostit, scris sau împuternicit de liderul suprem ori de apostolii lui, orice altă interpretare e scoasă din context. E erezie pură. În religia autoritaristă, „Cuvântul” îmbracă doar forma decisă de sistem. Acesta nu poate fi alterat, interpretat sau explicat în afara definiției date. Totodată, întrebările nu sunt bine venite. „Cuvântul” este! Acesta nu se dezvoltă prin contribuția credincioșilor. Aceștia doar urmează vorba. Orice aport propriu poate aduce „afurisirea”.

Așadar, autoritarismul ca religie poartă elementele unei religii în toată regula, iar ca orice „religie” de sine stătătoare, „religia” aceasta pare să aibă tot mai mulți adepți. Un raport publicat în luna octombrie a anului trecut (2024) arată că aproximativ 41% din tinerii români cu vârste sub 35 de ani ar fi de acord cu instaurarea unui regim totalitar în România. Desigur, fără alegeri libere. Totodată, un sondaj publicat în martie 2025 ne arată că aproximativ 30% dintre alegătorii români ar vota cu unul dintre candidații din zona extremistă. „Mântuirea” prin autoritarism pare a fi mai dulce ca oricând, mai ales că în tot acest ideal, valori nobile precum dreptatea, echitatea și prosperitatea zâmbesc din vitrină. Condimentul presărat aparent pe nevăzute este sentimentul exacerbat de apartenență. Exprimat material prin tricolorul care aparent unește precum un obiect de cult. Paradoxal, tricolorul e folosit de fapt, mai mult ca niciodată să separe în loc să apropie. Pentru că ”religiile seculare” nu vor aduce niciodată mântuirea politică. Nimic ce e din mâna omului nu e veșnic.

 

Bibliografie selectivă:

Nyirkos, T. (2024). Secular Religions: The Key Concepts (1st ed.). Routledge.