Numirea Irinei Danielescu, consilier local PSD și apropiată a primarului Daniel Băluță, în funcția de secretar de stat în Ministerul Educației, deși fără experiență profesională în domeniu, a reaprins o întrebare fundamentală: cine controlează, de fapt, sistemul educațional românesc?
De prea multe ori, răspunsul sincer este: partidele politice. Iar una dintre pârghiile cheie prin care se exercită acest control este sistemul inspectoratelor școlare județene. Un mecanism creat cu intenția de a coordona educația, dar care, în timp, a devenit un instrument de control politic și de conservare a status quo-ului.
O istorie a inspectoratelor: de la control pedagogic la pârghie de putere
Funcția de inspector școlar în România are o istorie lungă, ce datează din a doua jumătate a secolului XIX. Primele forme instituționale apar în contextul reformelor educaționale inițiate de Spiru Haret, ministrul care a pus bazele unui sistem de învățământ public funcțional și coerent. În viziunea lui Haret, inspectorii școlari erau profesori cu experiență, trimiși în teritoriu pentru a evalua calitatea predării, a sprijini cadrele didactice și a asigura aplicarea unitară a normelor pedagogice.
În perioada interbelică, această funcție s-a profesionalizat, devenind un pilon esențial al autorității ministerului în teritoriu. Însă în timpul regimului comunist, rolul inspectoratelor s-a transformat fundamental: ele au devenit instrumente de propagandă și control ideologic, cu rol în cenzurarea conținuturilor și în urmărirea conformismului politic al cadrelor didactice.
După 1989, în loc să asistăm la o reformă profundă a acestei structuri, s-a perpetuat modelul autoritar: inspectoratele au continuat să funcționeze ca un filtru între minister și școli, dar și ca monedă de schimb politic.
În prezent, numirile în funcțiile de inspectori școlari generali se fac aproape exclusiv pe criterii politice. Din cele 42 de inspectorate, 38 sunt conduse de persoane numite cu susținerea PNL și UDMR, restul fiind apropiate de PSD. Concursurile sunt rare, uneori suspendate, iar majoritatea funcțiilor sunt ocupate „cu delegație”, ceea ce înseamnă control total de la centru.
Inspectoratele astăzi: între loialitate politică și blocaj instituțional
În forma lor actuală, inspectoratele școlare au devenit o prelungire a intereselor politice în teritoriu. Ele decid cine devine director de școală, cine participă la proiecte și cine beneficiază de fonduri. Rolul lor s-a îndepărtat complet de misiunea de sprijin pedagogic și s-a concentrat pe verificare, control și… obediență.
Sistemul este profund ineficient: în loc să ofere școlilor sprijin în dezvoltarea profesională, în inovare sau în atragerea de fonduri, inspectoratele funcționează mai degrabă ca niște centre de comandă, fără viziune pe termen lung și fără legătură reală cu nevoile profesorilor și ale elevilor.
Modele internaționale: cum funcționează descentralizarea reală
Privind spre alte țări, vedem sisteme care funcționează pe principii radical diferite:
– În Finlanda, nu există inspectorate. Școlile și cadrele didactice au autonomie deplină, iar accentul cade pe încredere, colaborare și responsabilitate.
– În Canada sau SUA, fiecare district școlar are conducere locală, aleasă democratic. Astfel, comunitățile își decid prioritățile educaționale.
– În Estonia, campioană recentă la testele PISA, încurajează școlile să dezvolte metode proprii, proiecte locale și inovare educațională – tocmai pentru că nu sunt sufocate de structuri intermediare birocratice. Sistemul s-a concentrat pe autonomie, inovație și digitalizare. Inspectoratele au fost reduse ca putere și reconfigurate în structuri de sprijin.
– În Olanda, există o agenție națională de inspecție, dar aceasta este complet independentă de politic, orientată exclusiv spre îmbunătățirea calității și lucrează în spiritul colaborării, nu al sancțiunii.
Aceste modele ne arată că o educație performantă se construiește pe autonomie, încredere în profesori și capacitatea școlilor de a se adapta contextului local.
România are nevoie de o decizie curajoasă
Nu putem vorbi despre reformă reală în educație fără să punem în discuție structurile care o blochează. Inspectoratele, în forma actuală, nu mai servesc niciun scop pedagogic. Sunt o relicvă a unei administrații centralizate, autoritare, folosită de partide ca instrument de fidelizare și recompensare.
Este timpul să discutăm deschis despre desființarea inspectoratelor școlare județene și înlocuirea acestora cu:
– structuri regionale de sprijin pedagogic, independente politic;
– consilii școlare locale, formate din cadre didactice, părinți și reprezentanți ai comunității;
– mecanisme reale de evaluare a calității educației, transparente și profesioniste.
Reforma educației nu va veni prin retorică, ci prin decizii curajoase. Desființarea inspectoratelor școlare nu este un act de distrugere a sistemului, ci o măsură de igienă instituțională. Un pas necesar spre un învățământ modern, în care școlile sunt lăsate să inoveze, profesorii sunt respectați, iar elevii devin centrul real al procesului educațional.
A continua să susținem această structură perimată înseamnă a accepta stagnarea, mediocritatea și politizarea continuă a unei resurse fundamentale: educația.
