Puține sunt evenimentele care reușesc să detroneze războiul din Ucraina în ordinea de priorități a politicii internaționale, dar cele din Nagorno-Karabah au reușit să capaciteze atenția întregii lumi. Lichidarea enclavei armene din Azerbaidjan prin forța armelor nu este un eveniment cu amploare locală. Ea este simptomul unei adevărate revoluții politice, ale cărei efecte vor fi curând resimțite și de Europa. Care sunt însă urmările imediate, altele decât epurările etnice voluntare? Plecarea în masă a armenilor din Nagorno-Karabah, care cu siguranță va produce o unde de șoc în Armenia, nu este doar rezultatul convingerii, întemeiate pe experiența, că nu pot conviețui cu azerii. Este, în egală măsură, și imaginea incapacității sistemului internațional de a impune în zonele de la granițele Occidentului un minim de standarde democratice, dar și un avertisment că locurile pe care Rusia le părăsește, într-un fel sau altul, pot fi ocupate de puteri cu obiective politice care nu sunt foarte diferite de cele ale Kremlinului.
Nu este de mirare că Azerbaidjanul, puternic susținut de Turcia, s-a grăbit să preia controlul asupra enclavei. Astăzi, Occidentul poate să facă foarte puține pentru a-l tempera pe Ilham Aliev și pentru a-i proteja pe armenii din Nagorno-Karabah. Cu nimic mai puțin adevărat este și faptul că după victoria clară din cel de-al doilea Război pentru Nagorno-Karabah – în care azerii au ocupat vechea capitală, Șușa, și au preluat controlul asupra Coridorului Lacin, care lega enclava de Armenia – Erevanul a evitat găsirea unei rezolvări diplomatice, care să permită demontarea controlată a Republicii Arțah, sperând într-o minune care nu s-a produs. Nikol Pașinian a dorit să evite catastrofa de imagine pe care i-ar fi produs-o desființarea enclavei printr-o cedare politică, dar astfel i-a expus pe armenii de acolo pericolului unui exod necontrolat, desfășurat sub presiunea baionetele azere. Încercarea Armeniei de a ieși din dependența totală de Rusia, în ceea ce privește asigurarea securității, a fost prea târzie fiind întreprinsă în momentul în care Moscova nu mai voia și nici nu mai putea să-și onoreze promisiunile făcută armenilor.
Azerbaidjanul, însă, se află într-unul dintre cele mai faste momente ale existenței sale statale. Partener energetic esențial al Occidentului și aliat cheie al Turciei în Asia Centrală, Baku a devenit indispensabil și pentru Rusia, căreia îi rafinează o bună parte a petrolului, permițându-i astfel să ocolească de sancțiunile. Nimeni nu-i poate refuza nimic Azerbaidjanului, cel puțin pentru moment, dar mai ales nu poate să-l împiedice să-și pună în aplicare planurile, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere al dreptului internațional, fosta Republică Arțah ocupa abuziv o parte a teritoriului național azer.
Este poate și cel mai periculos moment pentru autocratul de la Baku, care până acum a dovedit un simț politic ireproșabil. Semnele de alarmă privitoare la capacitatea lui Aliev al II-lea de a-și administra inteligent succesul vin din obstinația cu care acesta încearcă să pună în circulație ideea necesității deschiderii Coridorului Zangezur de către Armenia. Menit teoretic să permită legătură terestră directă între Azerbaidjan și Republica Autonomă Nahicivan, care aparține Azerbaidjanului, dar este despărțită de acesta de teritoriul armean, coridorul ar permite apariția unei legături terestre directe între Turcia și Asia Centrală. De altfel, întâlnirea între președinții Aliev și Erdogan, menită să marcheze victoria de etapă a Azerbaidjanului în războiul cu armenii, nu a avut loc la Baku, ci chiar la Nahicivan, tocmai pentru a marca începutul celei de a doua faze a ofensivei turcești în Asia Centrală. Cu câteva zile înainte, în stilul caracteristic, vorbind de fapt mai mult pentru publicul de acasă, președintele Erdogan afirmase de la tribuna ONU că a venit vremea ca Armenia să permită deschiderea coridorului. Privită din perspectiva interesului vital al Turciei de a avea o cale de comunicare terestră cu Azerbaidjanul, operațiunea militară azeră în Nagorno-Karabah capătă mai degrabă forma unei provocări menită să atragă Armenia în conflict. Blocada instaurată de Azerbaidjan, care a creat premisele crizei umanitare de acolo, făcea ca predarea Republicii Arțah să fie oricum o chestiune de timp. Într-o astfel de lumină, declarațiile repetate ale premierului armean cum că țara sa nu are trupe în Nagorno-Karabah, precum și ne-participarea demonstrativă a Armeniei la „tratativele” între Azerbaidjan și fosta Republică Arțah, par mai degrabă o dureroasă, dar inteligentă manieră de evitare a atragerii Erevanului într-un conflict, pe care Ankara și Baku au căutat din răsputeri să-l provoace. În cazul în care ar fi cedat emoției și s-ar fi angajat în conflict, neajutată de nimeni, Armenia ar fi fost victima sigură a celor doi autocrați, iar asta le-ar fi permis să rezolve, dintr-o singură lovitură, atât problema enclavei armene, cât și cea a coridorului. În ce măsură Aliev a susținut sincer acest plan, atât de riscant, urmează să ne sugereze evoluția ulterioară a relațiilor turco-azere.
Minciuna și disimularea, mai mult decât forța armelor sale și râurile de petrol, rămân principalele instrumente cu care Rusia caută să submineze ordinea internațională. Redus la rolul de partener minor al lui Erdogan în această chestiune, Putin încearcă din răsputeri să-și mascheze impotența prin învinuirile aduse lui Pașinian, afirmând că însuși șeful Executivului de la Erevan a recunoscut în 2020 că Nagorno-Karabah este un teritoriu care aparține de drept Azerbaidjanului. În realitate, situația creată este încă o dovadă a faptului că foștii ofițeri ai aparatului de poliție politică și spionaj, așa cum este și Putin, sunt departe de inteligența pe care o mimează permanent, probând-o însă rareori. Kremlinul este acum în poziția de a obține un câștig pe termen scurt, care nu face decât să pregătească dezastrul de mai târziu. Insistența Kremlinului de a-l responsabiliza pe Pașinian pentru lichidarea enclavei este parte a încercării de a-l înlătura pe acesta din fruntea Armeniei, preferabil în urma unei revolte populare, cu scopul preluării puterii de către grupările radicale, care susțin ideea continuării războiului cu azerii. Odată instaurat un astfel de guvern la Erevan, în mod natural, acesta ar reveni la o politică pro-rusă, ceea ce nu înseamnă că Moscova ar fi cu adevărat capabilă să facă mai mult decât a făcut până acum. În realitate, miza principală a Rusiei, în contextul războiului de agresiune pe care îl duce în Ucraina, este legată tot de Coridorul Zangezur. Potrivit aranjamentelor de armistițiu din 2020, trupele rusești de menținere a păcii, care ar fi mai corect să fie numite trupe de menținere a influenței, trebuie să asigure securitatea coridorului, împreună cu trupele armene. Problema Rusiei nu este doar că în momentul de față nu mai are la conducerea Armeniei vasali credincioși, dar și că, în această chestiune, trebuie să aleagă între Turcia și Iranul, care nu vede cu ochi buni deschiderea unei astfel de legături terestre. Menținând chestiunea în suspensie, deși pe zi ce trece argumentele sale din teren se împuținează, Rusia reușește să păstreze un echilibru fragil între Ankara și Teheran, obținând de la acestea sprijin parțial în susținea efortului ei de război.
Pe termen mediu, însă, indiferent de alegerile pe care le va face, influența Rusiei în regiune se va diminua considerabil. Ieșirea de facto a Armeniei și a Kazahstanului, pe fondul războiului din Ucraina, din Organizația Tratatului Colectiv de Securitate (ODKB) înseamnă prăbușirea dispozitivului rusesc de control și apărare din Asia Centrală și Caucaz. Lichidarea prin război a Republicii Arțah și epurările etnice din Nagorno-Karabah nu sunt doar imaginea eșecului Rusiei de a-și îndeplini obligațiile de sponsor al regiunii. Mai important este că noua situație va duce la schimbarea radicală a modului în care Armenia își proiectează securitatea pe termen lung, iar experiența din aceste zile reconfirmă ceea ce se știa de mult timp, anume că Rusia nu este o putere pe ale cărei angajamente se poate construi durabil. În pofida pretențiilor planetare, capacitățile sale militare și economice, dar mai ales cadrele sale de acțiune, nu depășesc anvergura unei puteri regionale, care-și bazează succesul mai degrabă pe exploatarea unor circumstanțe. Odată deschis, dacă va fi deschis, Coridorul Zangezur va întări considerabil influența Turciei asupra Asiei Centrale, iar acest lucru se va petrece cu precădere în dauna Rusiei, deși pe moment Ankara va plăti „generozitatea” Rusiei cu o serie de „servicii”. Pe termen mediu, însă, apariția unei căi de comunicare terestre între Turcia și statele Asiei Centrale, cu toate consecințele în plan economic, va limita drastic influența Rusiei, inclusiv pe piața energetică. Efectele unei astfel de cedări în ceea ce privește relațiile cu Iranul, nu sunt greu de estimat, iar singurul lucru care avantajează cu adevărat Rusia, ca de obicei, este menținerea chestiunii într-o zonă de incertitudine. Turcia însă știe că fereastra de oportunitate nu va sta deschisă la nesfârșit și este de așteptat, într-un fel sau altul, să forțeze punerea problemei în discuție.
O ultimă lecție pe care ne-a administrat-o situația din Nagorno-Karabah este legată de necesitatea regândirii rapide a perspectivelor europene ale Turciei. Esențială pentru Bazinul Mării Negre, de departe cea mai fragilă zonă a sistemului occidental de apărare, Turcia nu poate fi lăsată la periferia proceselor politice europene. Neo-otomanismului lui Erdogan și lipsa de rețineri cu care exploatează oportunitățile pe care i le oferă Turciei războiul din Ucraina sunt și rezultatul frustrărilor acumulate de această țară în relația cu Occidentul. Ignorate, disprețuite, tratate cu declarații condescendente, mai devreme sau mai târziu, periferiile se răzbună, transformându-se din zone incerte în teritorii ostile.
Din păcate, politica lui Erdogan s-a transformat de mult timp într-o doctrină, încetând să mai fie o simplă reacție la refuzul Germaniei și al Franței de a considera Turcia o țară occidentală. Atâta vreme cât aflat la putere, Erdogan va reuși să mențină echilibrul economic al Turciei, o schimbare majoră în relația cu UE este aproape imposibilă, căci el va cere Bruxelles-ului lucruri pe care acesta nu le poate oferi. Pe viitor, însă, dacă va vrea să aibă totuși o politică externă credibilă, Uniunea Europeană are nevoie de o reformulare radicală a perspectivelor pe care le oferă Turciei și nu doar ei. Încercarea nefericită a Franței de a interveni în medierea conflictului azero-armean a arătat, încă o dată, că niciuna dintre țările europene nu este capabilă să influențeze hotărâtor comportamentul puterilor autoritare emergente. Așa cum nici politica Germaniei de a cointeresa Rusia lui Putin în stabilitatea Europei nu a dat prea multe roade pozitive. Dacă politica externă a Europei Unite va continua să fie nepermis de mult influențată de pulsațiile populiste din Germania, Franța, Italia, Olanda, Austria și să fie doar pretextul pentru încercările unor capitale de a fi mai influente decât le permit posibilitățile reale, atunci nu trebuie să mai mire pe nimeni faptul că devine irelevantă. Quasi-absența Europei din această criză a arătat, încă o dată, că sfârșitul războiului din Ucraina trebuie să găsească Bruxelles-ul cu un plan de acțiune gândit și convenit în cele mai mici detalii. În absența sa, entuziasmul poate lăsa foarte repede loc dezamăgirii, iar de la aceasta până la ostilitate nu mai este decât un pas.
