Unii îl știu de ziarist, alții l-au descoperit ca politician, mai sunt și cei care l-au întâlnit când se ocupa de Europa la CRPE ori cei care l-au identificat cu PNRR. De acum, Cristian Ghinea va fi văzut și ca doctrinarul USR. Fiindcă volumul său, apărut de curând la Humanitas, sub titlul Cine a făcut România. Răscrucile noastre, asta este: o scriere doctrinară. Și anume, proiectul unui nou liberalism românesc. Pe scurt: NLR.
Ce e nou în liberalismul propus de Ghinea? Aș reține patru lucruri.
E vorba, în primul rând, despre o interpretare a istoriei noastre moderne. De bună seamă, autorul nu e primul politician român care se referă – după 1989 – la trecut. Sau care se revendică de la pașopt, de pildă. Cristian Ghinea citește însă această istorie folosind reperele fixate de istoricii și politologii care, în ultimele trei decenii, au revizitat modernitatea românească, de la Bogdan Murgescu la Constanța Vintilă-Ghițulescu și de la Silvia Marton la subsemnatul. Nu avem de-a face cu o lucrare universitară, ci cu o analiză întemeiată pe studii academice. Demersul îi permite, însă, autorului o dublă revendicare: în sens politic – de la tradiția modernizării prin occidentalizare și, respectiv, în sens ideologic – de la ideea că decalajele economice acumulate de România au drept cauză deficitul democratic. Cristian Ghinea propune, deci, un liberalism care să mizeze oricând pe alegeri: „Oamenii sunt raționali și suma noastră colectivă tinde să fie rațională”, scrie el, „Inversul este ucigător. Dacă mereu trebuie să fie cineva care dă peste degete poporului, atunci avem o certitudine a subdezvoltării. Indiferent dacă acel cineva e o gașcă de popi iranieni, o gașcă de comuniști sau o gașcă de oameni care cred că ei sunt statul și patriotismul indiferent de ce crede poporul” (pp. 111-112).
În al doilea rând, avem de-a face cu o doctrină care reia firul anticomunismului abandonat de PNL și de celelalte partide de centru-dreapta. Autorul este un anticomunist pasional, motivul fiind acela că a îndurat înfometarea la care Ceaușescu, un „tip primitiv” ce avea „obsesia grandorii” (p. 126), i-a supus pe români pentru a plăti datoria externă: „Când zic înfometat, zic de noi, poporul. Copiii securiștilor și nomenclaturiștilor nu aveau problema asta. Așa că sunt foarte intolerant cu nostalgicii ceaușiști. Mai ales cu securiștii și nomenclaturiștii. Și să invit să fiți la fel” (p. 128). Doctrinarul userist crede că am fi fost mult mai bogați dacă România comunistă era condusă de un câine lup, întrucât deciziile luate la întâmplare ar fi fost mai bune decât ce a hotărât dictatorul. Un exemplu e ideea de a construi Transfăgărășanul, șosea frumoasă, dar închisă 6 luni pe an. Am fi fost, de altfel, și mai bogați dacă nu aveam, după 1990, fesenism, adică „un sistem PCR-isto securistic” (p. 142). Anecdote din vremea în care Dacian Cioloș sau USR se aflau la guvernare evocă imaginea unor ex-securiști incompetenți, de-a dreptul trădători ori, în cel mai bun caz, ca-n comunism, niște inși care risipesc energie și timp ca să demonstreze că nu ei trebuie să se ocupe de rezolvarea unei probleme.
A treia noutate a NLR poate fi sesizată pornind de la analiza făcută celor peste 30 de ani de postcomunism. Cristian Ghinea explică, folosindu-se de cifre elocvente, că trăim în cea mai bună „dintre Româniile care au existat”: nu-i adevărat că industria a fost distrusă, cum spun nostalgicii; dimpotrivă, producem de șapte ori mai mult ca-n 1990 și exporturile sunt de nouă ori mai mari decât în România ceaușistă (p. 137). Am avut un pic și noroc – războiul din fosta Iugoslavia a contat în parcursul spre UE tot atât cât a contat Războiul Crimeii în Unirea de la 1859 –, fondurile europene au fost și ele esențiale, dar mai importantă s-a dovedit a fi preluarea, odată cu intrarea în UE, a tuturor acelor elemente care „au dezvoltat Occidentul la vremea lui” (p. 147). E vorba despre liberalismul economic, adică despre comerțul fără bariere și despre acceptarea unor investiții străine care au reușit să integreze ce se produce la noi în „lanțuri internaționale de export”, e vorba despre stabilitate bugetară, e vorba despre domnia legii și cultură democratică, despre politicile de incluziune ce au vizat minoritățile și oamenii nevoiași.
În fine, doctrina propusă de Ghinea e nouă în peisajul post-revoluționar fiindcă e o reapropriere a naționalismului. Desigur, nu în forma peuneristă, peremistă sau auristă. În privința asta, autorul e foarte clar: asemenea varietăți de naționalism sunt prelungiri ale comunismului fascizant, care vrea un „stat obez și discriminatoriu” (p. 193). Avem nevoie de un stat care să fie, dimpotrivă, limitat și suplu. Luând în seamă situații-limită și probleme foarte grave – de la infecțiile nosocomiale din spitale la clădirile ce stau să se dărâme în București, de la accidente rutiere la tratarea cancerului – Ghinea cere ca statul să se reformeze, și anume să abandoneze toate acele funcții și servicii care „nu furnizează bunuri publice” (p. 234). Pornind, pe de altă parte, de la cazul – mult discutat – al pensiilor speciale, doctrinarul ar vrea ca principiul egalității în drepturi să nu mai existe doar formal, adică să fie proclamat, dar încălcat prin diverse aranjamente. Inegalitatea înseamnă feudalism. Să ieșim din epoca asta!, ne îndeamnă Ghinea. Un alt capitol al programului neoliberal e cel privitor la desecurizarea țării, pentru ca nu cumva să ajungem ca Pakistan, despre care se spune că nu e o țară care are o armată, ci o armată care are o țară (p. 248).
Politicile din educație și sănătate sunt analizate și ele în detaliu, pentru a argumenta necesitatea „uberizării” lor, adică nevoia de a încredința puterea clientului, fie el pacient sau părinte (p. 295). Liberală e și recomandarea ce privește politica anti-sărăcie, cea agricolă sau statutul pensionarilor: obiectivul urmărit este autonomizarea fiecărui cetățean, fie el sărac sau bogat, de la țară ori din oraș, tânăr sau bătrân. Iar autonomizare înseamnă „extinderea sferei de autonomie față de stat și de rețelele care îl controlează” (p. 301).
Toate aceste „răscruci” sunt parte a unui proiect de „țară ca afară”, care să servească unor „oameni reali” și care să rezolve probleme de zi cu zi. Acesta e singurul naționalism acceptabil. Așa a fost, de altfel, și naționalismul elitelor liberale reunite în jurul proclamației de la Islaz. Ghinea îi compară pe bonjuriști cu cei cărora azi li se spune, în mod batjocoritor, „hashtagiști” (pp. 11-12). Pe de altă parte, e absurd, adaugă Ghinea, să crezi că-i „patriot” sau „suveranist” cel care susține imperialismul rusesc, și „sexomarxist”, „soroșist” sau „globalist” liberalul care e pro-occidental (p. 339) și nu face decât să reînnoade tradiția pașoptistă, într-o nouă încercare de a elimina decalajul care ne separă încă de Vest.
Clară și plină de anecdote cu tâlc, scrisă pe un ton personal și polemic, Cine a făcut România expune o doctrină liberală care e democratică, anticomunistă, europeană și naționalistă. Rămâne de văzut în ce măsură NLR va schimba opinia. La anul, patru teste electorale ne vor oferi răspunsul.
