fbpx

Rusia, Ucraina și reconfigurarea ordinii europene în materie de securitate

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Războiul la scară largă dus de Rusia împotriva Ucrainei nu reflectă doar amenințarea pe care o reprezintă cea dintâi pentru securitatea europeană, ci și modul în care China și Rusia sunt interconectate, amenințând actuala ordine globală. Rezultatul este o concurență strategică tot mai intensă între cele două mari puteri și Occident. În acest context, regiunea Mării Negre a devenit o zonă-cheie în care se va negocia noua ordine de securitate europeană.

Într-un articol publicat în1994 în revista Foreign Affairs, fostul consilier de securitate națională al SUA, Zbigniew Brzezinski, făcea celebra afirmație: „Fără Ucraina, Rusia nu va mai fi un imperiu.” Analiza sa este valabilă și astăzi.

Atunci, Brzezinski pleda împotriva presiunilor exercitate de Statele Unite asupra Ucrainei pentru ca aceasta să renunțe la armele sale nucleare. Pare rezonabil să afirmăm că astăzi nu ar mai fi existat niciun război în Ucraina dacă țara nu ar fi făcut acest lucru, respectând condițiile eronate ale Memorandumului de la Budapesta.

Este frapant cât de puțin s-a schimbat gândirea strategică a Rusiei din 1994 încoace. Brzezinski a remarcat „un sentiment larg răspândit la Moscova, potrivit căruia independența Ucrainei este o anomalie, precum și o amenințare la adresa statutului de putere globală al Rusiei”. În urmă cu trei decenii, el a văzut Kremlinul folosindu-și pârghiile economice în „speranța de a destabiliza [Ucraina] până la punctul în care o parte considerabilă a populației va începe să ceară cu insistență o legătură mai strânsă a acesteia cu Moscova”.

Paralelele dintre momentul respectiv și prezent sunt izbitoare. Deși toate analogiile istorice sunt într-o oarecare măsură imperfecte, există o anumită continuitate în gândirea strategică a Rusiei pe tema Ucrainei și a regiunii Mării Negre în general. Prin urmare, ar trebui să ne bazăm pe faptul că ambele rămân ținte centrale pentru instituțiile de apărare și de politică externă ale Moscovei. Și – chiar dacă nu este comparabilă cu China în ceea ce privește capacitatea politică, economică și militară de a proiecta putere – Rusia dispune de resurse suficiente, are revendicări mari și dispune de putere soft și hard power îndeajuns de mari încât să joace rolul de factor perturbator în regiune. 

În prezent, întregul flanc estic al NATO trece prin schimbări tectonice, ca urmare a invaziei la scară largă a Rusiei asupra Ucrainei. În acest context, regiunea Mării Negre rămâne sub amenințarea Rusiei, dar și China amenință, la rândul ei, interesele SUA și ale UE în această regiune. Miza acestor evoluții este concurența strategică. 

Scenarii de război

În partea nordică a flancului estic al NATO, odată cu aderarea Finlandei și, în cele din urmă, şi a Suediei la alianță, Marea Baltică a devenit un „lac NATO”, țările din jur fiind bine fortificate și rezonabil de sigure. În schimb, în partea sudică, agresiunea rusă a transformat regiunea Mării Negre într-un punct fierbinte de insecuritate și volatilitate extremă. Acest proces a început în 2014, odată cu anexarea ilegală a Crimeii, pe care, începând de atunci, Rusia a militarizat-o, creând efectiv o arie fără acces. Consecințele au fost multiple. Cât timp Crimeea rămâne ocupată și militarizată de Rusia, Ucraina va avea serioase dificultăți de a-și reconstrui o economie viabilă. Kievul depinde de capacitatea de a-și exporta produsele agricole și industriale din Mariupol și Odesa, iar ambele orașe portuare se află în raza de tragere cu armament militar dimprejurul Crimei. Statele Unite și aliații lor din NATO au subestimat frecvent provocarea strategică din regiunea respectivă. Prin construirea podului de la Kerci, ce permite accesul către Crimeea, și prin controlul Mării Azov, Rusia a reușit efectiv să blocheze exportul de produse industriale ale Ucrainei și, între timp, a distrus complet oraşul Mariupol în timpul asediului din 2022. 

Cu toate acestea, Crimeea nu este singura problemă. În cazul în care Ucraina își recapătă integritatea teritorială deplină sau cea mai mare parte a acesteia, este puțin probabil ca o Rusie rănită și însângerată să devină brusc docilă și conciliantă. Ucraina va trebui să-și consolideze foarte repede capacitățile militare și va avea nevoie de angajamente serioase de securitate din partea Occidentului. În acest demers, Statele Unite vor trebui să fie cel mai important actor, în calitatea sa de putere nucleară și de membru-cheie al NATO. Garanția de securitate necesară pentru Ucraina poate fi realizată prin aderarea acesteia la NATO sau printr-o garanție de securitate bilaterală puternică și fermă din partea Washingtonului.

Totuși, chiar dacă Ucraina primește oricare dintre aceste garanții, este aproape sigur că Rusia va continua să acționeze ca un factor perturbator în regiunea Mării Negre, încercând să împiedice țări precum Armenia, Georgia și Moldova să-și construiască politici externe independente. (Moscova pare a fi dispusă să negocieze și să facă compromisuri cu Azerbaidjan.) Bulgaria și Turcia, membre NATO, vor fi victime ale manipulării, intimidării și șantajului prin dependența lor de energia rusească. O strategie globală a Rusiei este încă de așteptat să încerce să îndepărteze – centimetru cu centimetru – părți din regiunea Mării Negre de Vest și să le atragă în sfera de influență rusească. Flancul de sud-est al NATO mai amre mult până la stabilitatea celui de nord-est.

 

Rusia la ea acasă

Ucraina a fost întotdeauna o piesă esențială în planurile hegemonice ale Kremlinului. Dar, indiferent de rezultatul războiului, este probabil ca Rusia să rămână o amenințare pentru Europa de Est și pentru spațiul transatlantic. Ea concurează din ce în ce mai intens cu China pentru influență în Asia Centrală, unde Kârgâzstanul, în special, se poziționează din ce în ce mai dur împotriva Occidentului. În Balcanii de Vest, Rusia continuă să aibă influență politică și strategică prin dezinformare, operațiuni de influență și legături comerciale și energetice. Pe măsură ce Rusia pierde bătălii în Ucraina, președintele Vladimir Putin își adaptează discursul, insistând că războiul face parte dintr-un efort mai amplu îndreptat împotriva Occidentului. În ciuda unei poziții mai slabe pe câmpul de luptă, Moscova va folosi o varietate de metode pentru a prelungi luptele. Rușii sunt recrutați pentru ceea ce Kremlinul descrie ca fiind apărarea țării de amenințarea existențială pe care o reprezintă democrațiile liberale decadente, aflate sub conducerea Statelor Unite. Paralelele cu narațiunile lui Stalin din timpul celui de-al Doilea Război Mondial sunt greu de trecut cu vederea.

În sens mai larg, stalinismul este în ascensiune în Rusia, fiind încurajat de Putin. Potrivit Centrului Levada, procentul rușilor care sunt de acord cu afirmația: „Stalin a fost un mare lider” a crescut de la 28% în 2016 la 56% în 2021. Analistul rus Andrei Kolesnikov se numără printre cei care susțin că președintele Rusiei se aseamănă din ce în ce mai mult cu Stalin și îl imită pe acesta. El explică felul în care Putin a obținut controlul total asupra elitelor țării, promovează naționalismul de tip imperialist, transformând Rusia într-o „autocrație personală absolută” și conducând tot mai mult cu ajutorul fricii.

Sondajele Centrului Levada arată, de asemenea, că popularitatea lui Putin oscilează în jurul a 80% de la invazia la scară largă a Ucrainei din 2022 – dar datele din sondaje trebuie analizate cu mari rezerve într-un regim represiv cum este cel din Rusia. Spațiul pentru dezbatere publică este practic inexistent acum. Rusia a interzis Twitter, Facebook și numeroase organizații media independente. Mulți dintre cei care se opun războiului – sau poate, pur și simplu, nu doresc să lupte – fug din țară. Estimările variază între 500.000 și 1.000.000 de persoane până în prezent. Cei care nu sunt de acord cu Putin fie tac, fie sunt reduși la tăcere. Recenta condamnare a politicianului de opoziție Vladimir Kara-Murza la 25 de ani de închisoare pentru că s-a pronunțat împotriva războiului – cea mai aspră sentință pronunțată de la invazia la scară largă – a fost gândită ca un factor de descurajare pentru viitorii disidenți. La fel, condamnarea unui fost ofițer de poliție la șapte ani de închisoare pentru că, într-o conversație telefonică pe care o considera privată, a făcut comentarii sincere și personale în legătură cu războiul, este încă o ilustrare vie a spiritului de vendetă al regimului.

Pentru a promova ambițiile imperialiste ale lui Putin, autoritățile recrutează tineri din regiunile cu minorități, proveniți adesea din comunități mai sărace și cu un nivel de educație mai scăzut. Deși, în prezent, întreaga societate rusă este antrenată în război, șansele ca un buryat sau un tuvan să moară în Ucraina sunt încă de 8 – 10 ori mai mari decât pentru un etnic rus. Este încă dificil de stabilit cu certitudine, dar aceste persoane ar putea fi cele mai înclinate să se opună Moscovei și să opteze pentru o formă de autoguvernare în cazul în care Federația Rusă ar începe să se dezintegreze. În acest sens, există un precedent din secolul al XIX-lea. După cum scrie analistul american Frederick Starr, înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea din 1853-1856 și criza suferită de economia rusească în urma acestui conflict au dat naștere unor tulburări interne grave. În acea epocă, succesul regimului țarist depindea de capacitatea sa „de a rezolva vechea și spinoasa problemă  a împărțirii puterii între centru și periferie, între stat și societate”. Dacă va fi învinsă în războiul actual, inclusiv prin pierderea Crimeii, Rusia s-ar putea afla într-o criză care să declanșeze tensiuni similare, regiunile cu minorități putând cere autonomie.

Trebuie să luăm în calcul posibilitatea ca, în urma războiului, Rusia să aibă granițe diferite și regiuni cu minorități autoguvernate, precum și alte jurisdicții în cadrul acestora. Chiar dacă astăzi dependența regiunilor de centru nu este identică cu cea din secolul al XIX-lea, iar aparatul de securitate este cu totul diferit, precedentul Războiului Crimeii este un memento util pentru a ne reaminti fragilitatea stabilității interne a Rusiei și un avertisment cu privire la consecințele pe care o înfrângere a Rusiei în Ucraina le-ar putea avea chiar asupra statului.

O altă analogie istorică utilă datează dintr-o perioadă mai recentă: dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991. Istoricul Vladislav Zubok argumentează în cartea sa,  Collapse: The Fall of the Soviet Union, că elementul-cheie care a dus la pierderea Războiului Rece de către Uniunea Sovietică a fost Europa Centrală și de Est, unde țări precum Cehoslovacia, Ungaria și Polonia s-au eliberat de Rusia și au devenit democrații care au cerut cu insistență să se alăture instituțiilor occidentale. Amintirile personale ale lui Putin despre căderea Zidului Berlinului sunt probabil cele care l-au determinat să afirme despre prăbușirea Uniunii Sovietice că a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX.

Democratizarea Ucrainei și Euromaidanul din 2014 au fost, fără îndoială, esențiale pentru decizia acestuia de a invada țara în 2014. O Ucraină liberă și independentă ar fi un model periculos, riscând să-i inspire pe ruși să lupte pentru democrație la ei acasă, precum și o amenințare la adresa regimului paternalist și autoritar de la Moscova. Invazia la scară largă a Rusiei, dar și atacurile sistematice și atrocitățile comise împotriva civililor ucraineni le-au deschis ochii și i-au trezit la realitate pe cei mai înfocați susținători (Putinversteher) ai lui Putin din Occident, chiar dacă în Sudul global există unele persoane care rămân atașate de imaginea lui Putin ca lider al cauzei antioccidentale.

 

Aliații Rusiei

Invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia a lăsat Kremlinul cu un număr redus de aliați. Cel mai important rămâne Belarusul, a cărui fuziune crescândă cu Federația Rusă creează un precedent periculos pentru regiune. Relația dintre cele două regimuri este una de dependență reciprocă, chiar dacă inegală. Se poate spune că dictatorul din Belarus, Alexander Lukașenko, nu ar fi rămas la putere după alegerile prezidențiale falsificate din 2020 fără sprijinul politic al Kremlinului. Pentru a întoarce favorul, el a asistat atacul asupra Kievului în primele săptămâni ale invaziei din 2022. Lukașenko merge însă ca pe sârmă. El susține războiul lui Putin cu bazele militare, spitalele și serviciile de informații ale Belarusului, dar a reușit să mențină trupele belaruse în afara conflictului. Pentru a consolida puterea acestui tandem, Putin a anunțat recent staționarea de arme nucleare rusești pe teritoriul belarus. Indiferent de rezultatul războiului, puterea nucleară a Rusiei va rămâne o sursă de instabilitate pentru Europa de Est și pentru spațiul transatlantic.

O necunoscută majoră rămâne parteneriatul Rusiei cu China. Cu câteva săptămâni înainte de invazia la scară largă a Ucrainei, Putin și președintele Xi Jinping au anunțat un parteneriat „fără limite”, ceea ce indică faptul că partea chineză susține agresiunea Rusiei. Xi a întărit acest parteneriat prin vizite la Moscova, chiar dacă Beijingul nu s-a implicat total în război, foarte probabil pentru că nu vrea să riște sancțiuni din partea Occidentului. China și Rusia împărtășesc un interes comun, acela de a vedea lumea împărțită în sfere de influență. Ele se percep ca fiind în competiție strategică cu Occidentul, în special cu Statele Unite. O Chină în ascensiune va încerca probabil să folosească Rusia ca pe un intermediar pentru a-și face jocurile proprii în Europa, în vreme ce o Rusie slăbită va încerca să se bazeze pe China ca pe o pârghie pentru a-și promova interesele.

 

Occidentul va avea nevoie de o strategie de izolare a Rusiei?

Putin a petrecut ani, dacă nu chiar decenii, pentru a face din Occident un inamic al Rusiei. Cu sau fără el la putere, ne putem aștepta ca acest discurs să fie menținut de Kremlin în viitorul apropiat. Occidentului nu-i va rămâne altă opțiune decât să facă față amenințării din partea Rusiei. El nu are, dacă ar căuta în trecut, o altă experiență istorică de confruntare cu o putere nucleară majoră în afară de cea a strategiei de izolare a Uniunii Sovietice de către Statele Unite și NATO.

În acest context, țările din regiunea Mării Negre trebuie să identifice clar amenințările specifice reprezentate nu numai de Rusia, ci și, într-o măsură tot mai mare, de China. Ele trebuie să înțeleagă în ce grad interesele acestor două mari puteri coincid și cum s-ar putea intensifica cooperarea dintre ele. De aceea este necesar ca ele să conceapă o strategie globală regională, în cadrul strategiei mai largi a Occidentului. Regiunea Mării Negre are mult de lucru – are nevoie de istorie de partea sa, dar și de o gândire inovatoare. 

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00