Începuturile
Provin dintr-o familie simplă din Tămăseni, județul Neamț. O familie ca multe altele din România. Cu o poveste bogată, dar și foarte tristă în același timp. Din această poveste s-a născut un muzeu unic în România. Un muzeu care spune povestea unui fenomen, cel al confiscării proprietății private a mai mult de 3 milioane de țărani în anii ’50. Povestea colectivizării si a distrugerii clasei mijlocii din ruralul românesc, unde trăiau majoritatea românilor atunci când țara a intrat pe mâna sovieticilor.
Bunica maternă a fost analfabetă. Pentru că, acum 110 ani, străbunica mea a retras-o de la școala din sat pentru avea o mână de ajutor în plus în gospodărie. Familia din partea tatălui era puțin diferită. Stră-străbunicul meu, născut la început de 1870, știa carte. Era exponentul unei ferestre de oportunitate dată de progresul economic ce a cuprins zona Romanului odată cu explozia culturii sfeclei de zahăr. Sfecla de zahăr era prelucrată de o firmă proaspăt înființată: fabrica de prelucrare a zahărului din Roman. Stră-străbunicul Petru a muncit pe brânci pentru a se dezvolta. A făcut un împrumut mare, a cumpărat pământ la Recea, în comuna Ion Creangă, și a investit foarte mult în a dezvolta producția de sfeclă de zahăr. Stră-străbunicul era foarte tânăr când a murit de tifos. Băiatul lui cel mare, Ianuș – primul dintre cei 7 copii –, a fost străbunicul meu: om așezat, cu casă țărănească simplă, făcută în 1906. Și el a dezvoltat mai departe afacerea de familie. Pe lângă agricultură, a investit în două mori și un pod privat peste Siret (în 1934, autorizat de prefectul de Roman).
În 1941, străbunicul meu îi face casa bunicului meu. Gândită antreprenorial, o treime de casă în care să facă prăvălie, o treime pe care să o închirieze învățătorului sau medicului satului, și o treime în care să locuiască el. Ca să reușească să se întrețină singur. Plus fierărie, animale în curte, oloiniță si ghețărie. Toamna făcea ulei, vara vindea gheață si înghețată. Pentru că aveau ceva mai mult decât restul oamenilor, ceilalți îi numeau chiaburi sau moșieri. Toată această moștenire a fost baza gospodăriei familiei construită în centrul satului. Toate bune si frumoase până când au venit comuniștii și le-au confiscat aproape tot.
Tot pământul extravilan a fost confiscat și colectivizat forțat, animalele luate din curte, oloinița confiscată, ghețăria acoperită, fierăria închisă. O parte din casa din 1906 a fost folosită temporar ca post de miliție după 1949. O parte din casa construita în 1941 a fost preluată de comuniști și a fost transformată în cooperativa sătească, care a activat acolo în diferite forme până în 1992.
Aici se termină povestea de antreprenoriat a familiei mele, începută la final de secol XIX și care a durat aproape 70 de ani.
Tămășeni, anii ’90
Aproape toată copilăria mea a fost despre încercarea bunicului și a tatălui meu de a revendica și a intra în proprietatea bunurilor luate de comuniști la colectivizare. Bunicul nu mai avea nicio așteptare să i se dea înapoi vitele și investițiile risipite după confiscarea de la colectivizare: pod, moară, oloiniță, utilaje agricole sau daune pentru privare de folosire a bunurilor. Voia să primească măcar pământurile, zăvoiul și pășunea.
Mama mea scria frumos de mână și bunicul meu o ruga să îi scrie adrese și petiții pentru a i se retroceda pământul. Tatăl meu a fost foarte implicat în politica locală și a încercat pe toate căile să ajute la retrocedarea tuturor proprietăților colectivizate, dar și pentru liberalizarea drepturilor de asociere în prelucrarea pământului, după ce o parte dintre autoritățile de atunci au vrut să mențină un monopol pe resurse. Familia mea și mulți alți săteni nu puteau accepta așa ceva în fragila democrație din anii ’90. După zeci de demersuri, familia mea a primit înapoi o parte a terenurilor care i se cuveneau.
Și totuși, povestea tristă a unei familii care pierduse aproape tot rămânea o rană deschisă în noi. Tradiția agricolă a familiei nu a fost dusă mai departe de tatăl meu. Crescuse în comunism și a lucrat în fabrică. Prin urmare, nici țăran pe deplin nu era pentru că nu era fermier cu normă întreagă, nici orășean nu era, chiar dacă lucra la oraș.
Florența, august 2010
În 2009 am intrat la Academia de Arte din Oslo. După limbile norvegiană și engleză, limba italiană era cea mai vorbită în departamentul meu. Așa că în vara lui 2010 m-am hotărât să merg la Florența, la un curs intensiv de italiană. Unul dintre ceilalți studenți internaționali, Jaime, un spaniol expert în parcuri eoliene, îmi spune că el cunoaște bine România. Și că orașele noastre se mai aseamănă cu cele din vestul Europei, dar ruralul nostru este total nesincronizat cu restul Europei din punct de vedere al infrastructurii, al investițiilor, al civilizației rurale standard europene. Colegul de curs avea dreptate. Știam ce spune pentru că eu proveneam din rural din România și știam toată povestea. Dar parcă nimeni nu o spusese mai coerent decât Jaime. Ruralul din România este lipsit de continuitate, fărâmițat de colectivizare, cu probleme mari identitare și lipsit de perspective.
La 6 ani de la acel moment intram în politică, deveneam co-fondator USR și deputat în Parlamentul României. Mă întorceam acasă să fac antreprenoriat politic în satul unde familia mea a locuit timp de sute de ani. În satul unde antreprenoriatul rural ar fi putut duce comunitatea mult mai departe și ar fi putut crea o clasă de mijloc puternică în România, dar care a fost oprit în 1949 când comuniștii au început colectivizarea terenului agricol. Știam totuși că politica este un maraton și indiferent de lupta mea în Parlament, aveam nevoie de răspunsuri corecte la întrebări pertinente puse de noua generație. Întrebări ca: de ce este România altfel? De ce este satul românesc atât de înapoiat din multe puncte de vedere? De ce lipsește continuitatea antreprenorială și identitară predată din generație în generație? De ce atâta haos, depopulare și lipsă de perspectivă în cele mai multe sate din România?
Cu povestea familiei mereu în minte oriunde m-am aflat, mulțumită unei conversații directe și clare cu Jaime în vara lui 2010 și pentru că m-am întors acasă pentru a mă implica pe termen lung în înnoirea țării, pentru a răspunde unor întrebări legitime pe care fiecare generație și vi le va pune, m-am gândit că cel mai bun lucru, pe lângă politica activă, ar fi să fac un muzeu în fosta fermă a familiei care a trecut prin toate cele de mai sus. Și să arăt ce se întâmplă cu o comunitate atunci când statul intervine violent și brutal în proprietatea privată, ce se întâmplă la nivel societal atunci când antreprenoriatul și spiritul liber sunt ucise cu sânge rece. Și m-am gândit că dacă multiplic vizual aceste povești înmulțind cu 3.000.000 de cazuri de țărani oropsiți la colectivizare, am șanse mai mari să explic bine tuturor unde suntem acum și ce greșeli ar trebui să nu mai facem.
Am convins așadar soția să folosim banii primiți la nuntă pentru a achiziționa gospodăria familiei (moștenită de către mătușa mea) și am creat acolo Muzeul Colectivizării din România, la Tămășeni în județul Neamț. Munca la muzeu a început în 2017, care și-a deschis deja porțile, dar a cărui amplă poveste expozițională va fi gata în 2024. Este rodul generozității soției care a acceptat să facem investiția, a timpului folosit împreună cu co-fondatorii Octavian Pârțac, Ovidiu Albert și Paul Bălhuc, managerul de proiect Dragoș Neamu, dar și arhitecții Cosmina Goagea, Constantin Goagea, Justin Baroncea și istoricii Vlad Pașca și Virgil Țârău.
Este și rezultatul unui efort la care au contribuit mulți actori cu multe surse de finanțare: AFCN, FN, KAS, HSS, fonduri europene, dar și Primăria Comunei Tămășeni împreună cu mulți voluntari. Pentru că merită să sacrifici timp, efort și resurse pentru a arăta lumii unde ar fi putut ajunge satul românesc dacă nu ar fi existat comunismul și dacă inițiativa privată nu ar fi fost călcată în picioare.
Despre asta este acest muzeu: despre drepturile fundamentale ale omului, despre liberalism ca valoare fundamentală a progresului, despre antreprenoriat sătesc și sabotarea lui și despre o istorie vizuală antropologică a țăranului român din ultima sută de ani.
Oslo, august 2023
Scriu de la fereastra celei mai moderne biblioteci din lume. O minunăție de spațiu cultural, din care nu ai mai vrea să pleci. În jurul meu sunt milioane de cărți, în toate limbile posibile. Spațiul inspiră încredere în viitor, în umanitate și în creativitate. Creativitatea unui popor de la periferia Europei, o societate de agricultori și pescari, săraci până relativ recent și cu multe resurse naturale descoperite după al Doilea Război Mondial, dar administrate foarte bine în prezent.
Privind cu jind în trecut, mă gândesc că și România ar fi putut să fie aici, poate chiar mai bine, dacă nu ar fi venit sovieticii peste noi și dacă nu am fi avut 25 de ani de tranziție chinuită. Timpul nu-l putem întoarce înapoi. Nici realitatea nu permite istorii contrafactuale credibile.
De aceea, pe lângă politici publice de reconstrucție, un muzeu poate arăta unde România a greșit față de satul și țăranul românesc și ce poate face mai bine în viitor.
Vă aștept la Muzeul Colectivizării din România la Tămășeni. Acolo ne putem cunoaște mai bine. Noi pe noi înșine. Acolo putem să înțelegem de ce antreprenoriatul, libertatea și inițiativa privată sunt elementele care trebuie mereu întărite în România pe care ne-o dorim să o construim.
Află mai multe despre muzeu: https://muzeulcolectivizarii.ro/
