De ce nu e și la noi ca în Occident?
”De ce nu trăim ca afară? Pentru că ne-au furat toți. Țin minte din copilărie cât am fost de impresionat de o analiză care spunea că prin relații de exploatare s-au scurs din România bogății în valoare echivalentă unui tren încărcat de aur, lung de la București până la Ploiești. Întâmplător am citit asta – sau mai degrabă am auzit-o la ora de dirigenție? – după ce mama își cumpărase un lănțișor din aur. Era ceva enorm pentru familia mea și pentru ea, care se gândea mereu cum să ne fie bine nouă. Primise o primă și cumpărase un lanț de câteva grame. Adică îl puteam ține în mână și abia se vedea pe fundul palmei. Mersesem la Ploiești la unchiul Gigi de curând, mă uitam la lănțișorul din palmă de care mama era atât de încântată și încercam să îmi imaginez un tren lung de la București la Ploiești plin cu aur. Atât ne-au furat. Cine? Uite, răspunsul l-am uitat. Cert era în propoziție ceva cu Academia. Cineva de la o academie calculase chestia asta. M-a marcat profund și era clar că trebuie să urăsc străinii. Toți străinii. Cum să nu fim săraci? Normal că eram săraci. Și tovarășul Ceaușescu plătea și datoria externă ca să nu mai depindem de străini. Când, de fapt, ei ar trebui să ne dea trenul de 60 de kilometri plin cu aur înapoi. Așa ar fi corect, nu?
Mergeam la școală prin apa care bolborosea din canal, cu rahatul care deversa frecvent pe Aleea Buhuși numărul 7, din cartierul Balta Albă. Stăteam la coadă la salam și se întâmpla des să fiu înghesuit și înghiontit. Mă uit la copilul meu de opt ani și mă ia cu amețeală când mă gândesc la îmbulzelile cu adulți de la coadă la salam, de când aveam eu opt ani. Mă enervez doar imaginându-mi că el ar putea trăi ce am trăit eu. Țineam banane pe șifonier învelite în ziare și le miroseam, dar mâncam rar câte una. Dar toate astea erau de înțeles pentru că la școală făceam albume cu poze despre Transfăgărășan, stația de metrou Titan (cea mai frumoasă din Europa) și hidrocentrala Vidraru. Trăiam, adică, în Epoca de Aur. Am luat zece pe albumul de poze cu numele ăsta. La țară tocmai eliberase Ceaușescu de ziua lui niște deținuți și ne baricadam seara în case cum puteam. Furam cartofi de la CAP când mergeam în vacanță și mă lua bunica la muncă, dar trăiam în Epoca de Aur, pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu ne elibera de străini, care ne furaseră un tren de aur lung de la București până la Ploiești. La Ploiești i-am zis unchiului Gigi chestia asta cu trenul și cu datoria externă și el mi-a replicat: „Futu-l în gură de pitic, asta vă învață, mă, la școală?!“ Ceea ce mi-a frânt inima. La drept vorbind, eu îi iubeam enorm și pe unchiul Gigi, și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. (…)
Dacă generații întregi învață că nu e rațional să muncești mai mult pentru că nu rămâne nimic la tine, se creează ceva ce are aparență de obicei. Dar care e rațional. Și lucrul acesta nu e o diferență academică, este o diferență vitală pentru noi ca țară și pentru copiii noștri. Și este, până la urmă, motivul rațional pentru care eu fac politică. Dacă noi credem că e ceva defect cu cultura noastră, cu modul nostru de a fi ca români, atunci nu, nu avem nici o speranță. Dacă noi credem că românii sunt niște actori raționali, care iau decizii raționale pentru ei, atunci e numai o chestiune de schimbat regulile, instituțiile. Explicația culturalistă ne îndeamnă la fatalism, explicația instituționalistă ne îndeamnă la acțiune. Destinul nu există, destinul ni-l facem refăcând regulile jocului. Așa cum românii emigrați în Vest descoperă că pot fi muncitori și responsabili. Mulți se uită de sus la cei rămași acasă – ei cred că asta confirmă ipoteza culturală, pentru că îi face să se simtă bine pe fiecare în parte: eu o duc bine în Italia sau Germania pentru că muncesc, nu ca puturoșii rămași acasă. Doar că e fix invers: ești același om care erai când ai plecat, doar că regulile jocului sunt altele. (…)
România a avut contraperformanța de a rata în feluri diferite toate cele patru epoci majore în care Europa s-a modernizat și s-a desprins de restul lumii: în prima parte din secolul al XIX-lea eram sub protectorat rusesc și fără un stat modernizator. Problema asta au rezolvat-o pașoptiștii și au făcut România modernă. Ultimele trei decenii și cei 14 ani de până la război a fost un marș al modernizării cu totul timid. Apoi am pierdut contactul și în interbelic, și în comunism. Avem etape când creștem și ne apropiem de medii, și altele când regresăm.”
Dacă ți-au spus ceva aceste fragmente, ai azi pe Comunitatea Liberală întreg capitolul unde fac în 20 de pagini o istorie a modernizării globale și îți zic cum explică teoriile politice evoluția noastră și a lumii.
Este capitolul 6 din ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
_________________________
De ce nu e și la noi ca în Occident?
În cea mai mare parte a istoriei scrise, lumea trăia cumva similar cu ce vedem în Urzeala tronurilor. Nu se întâmpla nimic altceva decât veșnice războaie locale, invazii care veneau pe neașteptate din lumea din afară, care era necunoscută pentru că tehnologia nu permite să vezi toată planeta, așa încât ce e dincolo de ziduri sau granițe pare din domeniului fantasticului. Dar, mai ales, nu se schimba nimic profund în societate. Tehnologia era aceeași, lumea se împărțea între o elită aristocratică în care se intra greu și se ieșea la fel. Războinicul era eroul suprem, iar comerciantul, descurcărețul disprețuit. În esență, locul tău în lume era strict reglementat în funcție de familia în care te nășteai. Legea nu exista ca normă, ci doar ca impunere a puterii armelor în fața societății, iar conducătorii erau absoluți. Unele dintre statele acestea sunt foarte mari – cum ar fi imperiile roman sau chinez – altele sunt doar uniuni de triburi în veșnică mișcare.
La un moment dat, într-o parte mică din lume, apare o schimbare, un salt de dezvoltare nemaivăzut în istorie. Întâi în Anglia, apoi în Țările de Jos, numite așa pentru că sunt sub nivelul mării și, totuși, au creat o societate suficient de dezvoltată și organizată să îngrădească marea. Acest salt de dezvoltare s-a întins apoi în coloniile lor nord-americane, Australia, pe continentul european și s-a format ceea ce numim, generic, Occidentul.
Întreaga lume a trebuit să se alinieze. Nu în sensul că au stat drepți și au strigat „Să trăiți!“, ci în sensul în care puterea capitalismului (piețe), a tehnologiei (arme, trenuri, motoare) și a nivelului de trai superior și accelerat în creștere din această parte a lumii a condamnat restul fie la a rezista și a fi înfrânți (cum au încercat regate tradiționale africane sau state nou create din America Latină), fie la o rămânere în urmă prin izolare, cum a încercat marele imperiu chinez. Dar cele mai multe societăți au încercat să copieze. Așa ni s-a întâmplat și nouă înainte de 1848, și apoi am accelerat procesul după 1848. Societatea românească a fost prinsă în vortexul ajungerii din urmă a Occidentului. Povestea lui 1848 și a României moderne nu poate fi explicată în afara teoriilor modernizării și în afara efortului de recuperare. „O țară ca afară“ – varianta 1848 – nu este un fenomen izolat sau un moft sau o modă, este răspunsul românesc la un trend global.
Ca să nu avem impresia că e ceva în neregulă sau special cu noi, trebuie să punem povestea noastră în context global. Nu suntem nici singura țară care a trecut prin asta. Cele mai multe societăți de pe glob sunt de 200 de ani prinse într-o cursă a modernizării. Care se traduce printr-o cursă a prinderii din urmă a Occidentului. Nu suntem nici singurii care au avut dezbateri feroce despre cum copiem sau ce păstrăm din ce avem deja, cam asta e povestea fiecărei societăți pornită să recupereze un decalaj.
Dar cum se explică evadarea Occidentului din plutonul istoriei? S-au scris biblioteci pe tema asta și ce urmează este doar o schemă subiectivă.
Evadarea
Tradiția intelectuală marxist-tiermondistă spune, pe scurt, că Occidentul este bogat pentru că a exploatat sălbatic restul lumii. Tiermondist este un cuvânt care vine din franceză, de la a Treia Lume, o invenție complicată care spunea că lumea se împarte în trei clase: prima, Occidentul exploatator; a doua, țările în curs de dezvoltare, care cuprindea lumea comunistă; și a treia, țările sărace. Inevitabil, lumea a doua comunistă venea puternic din urmă și urma să zdrobească Occidentul în cursa dezvoltării. Lumea a treia, în principal fostele colonii, sunt sărace pentru că au fost exploatate și mai sunt încă prin capitalismul global.
Cei mai mulți oameni credeau acum câteva zeci de ani modalitatea asta simplistă de explicare a lumii – și mulți o mai cred încă pentru că marxismul intelectual are o rezistență fantastică în mediul universitar chiar din Occident (de unde, într-un mod foarte ironic, este reimportat în România în această nouă perioadă de re-europenizare). Dar, de fapt, schema asta mentală este compromisă și doar zace neîngropată. În România, ea a făcut ravagii în istoriografia veche pentru că ne explica foarte comod propria înapoiere. De ce nu trăim ca afară? Pentru că ne-au furat toți. Țin minte din copilărie cât am fost de impresionat de o analiză care spunea că prin relații de exploatare (nu mai țin minte dacă se referea doar la Imperiul Otoman sau în general la cei care ne-au exploatat de la Roma încoace) s-au scurs din România bogății în valoare echivalentă unui tren încărcat de aur, lung de la București până la Ploiești. Întâmplător am citit asta – sau mai degrabă am auzit-o la ora de dirigenție? – după ce mama își cumpărase un lănțișor din aur.
Era ceva enorm pentru familia mea și pentru ea, care se gândea mereu cum să ne fie bine nouă. Primise o primă și cumpărase un lanț de câteva grame. Adică îl puteam ține în mână și abia se vedea pe fundul palmei. Mersesem la Ploiești la unchiul Gigi de curând, mă uitam la lănțișorul din palmă de care mama era atât de încântată și încercam să îmi imaginez un tren lung de la București la Ploiești plin cu aur. Atât ne-au furat. Cine? Uite, răspunsul l-am uitat. Cert era în propoziție ceva cu Academia. Cineva de la o academie calculase chestia asta. M-a marcat profund și era clar că trebuie să urăsc străinii. Toți străinii. Cum să nu fim săraci? Normal că eram săraci. Și tovarășul Ceaușescu plătea și datoria externă ca să nu mai depindem de străini. Când, de fapt, ei ar trebui să ne dea trenul de 60 de kilometri plin cu aur înapoi. Așa ar fi corect, nu?
Mergeam la școală prin apa care bolborosea din canal, cu rahatul care deversa frecvent pe Aleea Buhuși numărul 7, din cartierul Balta Albă. Stăteam la coadă la salam și se întâmpla des să fiu înghesuit și înghiontit. Mă uit la copilul meu de opt ani și mă ia cu amețeală când mă gândesc la îmbulzelile cu adulți de la coadă la salam, de când aveam eu opt ani. Mă enervez doar imaginându-mi că el ar putea trăi ce am trăit eu. Țineam banane pe șifonier învelite în ziare și le miroseam, dar mâncam rar câte una. Dar toate astea erau de înțeles pentru că la școală făceam albume cu poze despre Transfăgărășan, stația de metrou Titan (cea mai frumoasă din Europa) și hidrocentrala Vidraru. Trăiam, adică, în Epoca de Aur. Am luat zece pe albumul de poze cu numele ăsta. La țară tocmai eliberase Ceaușescu de ziua lui niște deținuți și ne baricadam seara în case cum puteam. Furam cartofi de la CAP când mergeam în vacanță și mă lua bunica la muncă, dar trăiam în Epoca de Aur, pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu ne elibera de străini, care ne furaseră un tren de aur lung de la București până la Ploiești. La Ploiești i-am zis unchiului Gigi chestia asta cu trenul și cu datoria externă și el mi-a replicat: „Futu-l în gură de pitic, asta vă învață, mă, la școală?!“ Ceea ce mi-a frânt inima. La drept vorbind, eu îi iubeam enorm și pe unchiul Gigi, și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Și adevărul este că e mereu tentant să dai vina pe alții. Totuși realitatea a compromis teoriile marxist-tiermondiste din simplul motiv că, zeci de ani după ce Occidentul s-a retras din colonii, acestea nu s-au dezvoltat, ci au decăzut. În România, Dobrogeanu-Gherea a formulat o teorie pe linia asta care spunea în esență că, orice contact între o țară dezvoltată și una mai înapoiată duce la crearea unei dependențe nocive a celei de-a doua. Ei bine, tovarășul Ceaușescu a aplicat teoria la sânge: ne-a rupt cu totul de lanțul economic global, deci urma ca România să explodeze ca modernizare după ce a rupt lanțurile, nu? Faptul că Ceaușescu a condus România într-o hazna economică rușinoasă și față de standardele celorlalte țări comuniste, și ele falimentare, a fost încă o dovadă a stupizeniei acestei teorii.
De fapt, cu cât o țară, fostă colonie, ieșea din sistemul de comerț capitalist și se apropia de lumea comunistă, cu atât era mai săracă. Și lumea comunistă însăși, în loc să salute din mers lumea capitalistă pe care o întrecea în cursa dezvoltării, a rămas gâfâind în urmă. Deci lumea a doua devenea a treia și realitatea făcea o varză din teorie. Tovarășul Nicolae Ceaușescu, care ne plătise datoria externă ca să ne facă independenți de străini, care ne-au furat un tren de aur lung de la București la Ploiești, a fost împușcat ca un câine la Târgoviște, în aplauzele tuturor adulților din preajma mea, care nu îmi ziseseră niciodată ceva rău despre el. Cu excepția unchiului Gigi, impiegat în gară la Brazi.
Mai sunt unele teorii fascinante care pun totul pe seama geografiei. Ele sunt exotice și, uneori, sună foarte tentant: ultimul bestseller din logica asta este al lui Jared Diamond (Arme, virusuri și oțel). El susține, în esență, că unele societăți au avut acces la animale mai mari și mai blânde de domesticit, conviețuirea cu ele a dat unor populații imunitate de masă pentru boli, la contactele cu alte civilizații au făcut ca unele să fie victime și altele învingătoare. Autorul este interesant, dar teoria sa, ca toate teoriile unde geografia este elementul de bază, nu explică salturile de modernizare de genul Coreea de Sud versus Coreea de Nord sau diferențele continentale (SUA versus Mexic). Deci, chiar și acolo unde se găsesc elemente adevărate de acum 500 de ani, ele sunt discuții fără relevanță față de situația de azi.
Bun, deci de ce sunt unele țări bogate, și altele rămase în urmă? Cred că explicațiile reale sunt cele care lămuresc succesul sau insuccesul prin raportare la factori interni. E ceva în interiorul societăților din Occident care le-a permis să facă saltul de dezvoltare și să continue să fie la un nivel peste restul lumii. E ceva în interiorul societăților foste nedezvoltate care le-a făcut să recupereze, precum Japonia sau Coreea de Sud. Și e ceva în interiorul societăților foste și actual nedezvoltate care le-a făcut să rateze. Dar ce?
O teorie la îndemână folosită mai puțin în mediul academic, dar foarte răspândită în cultura populară, este cea culturală. Japonezii sunt dezvoltați pentru că sunt disciplinați, muncitori și dispuși să facă sacrificii, bulgarii au rămas în urmă pentru că sunt puturoși, orientali, haotici, nu? Cine zice că nu a gândit așa, uneori, minte. Și am pus acolo bulgari, pentru că am auzit teoria asta odată de la un… bulgar, dar e evident că o zicem și noi, românii, despre români și foarte probabil și găgăuzii despre găgăuzi. E foarte atractiv să crezi și să spui asta. În primul rând, că e la îndemână. Clișeele despre nații sunt ceva atât de comun. Și dacă tot le avem, dacă tot credem în ele, de ce nu le-am folosi când ne gândim la întrebarea fundamentală legată de bogăția sau nebogăția unor țări. În al doilea rând, e atractiv pentru că tu, cel care o spui, nu intri în categoria respectivă. Tu, ca individ, te salvezi prin distanțare. Neamul tău e așa, tu nu. Nu am auzit pe nimeni să spună: sunt unul dintre cei leneși și haotici și sunt parte din problema țării mele. Mereu ceilalți, tu, cel care vorbești, ești altfel. Dacă toți ar fi ca tine…
Teoria culturalistă este utilă pentru că te face să te simți bine. Infernul sunt ceilalți.
De ce sunt bulgarii așa? Ce e diferit între ei și japonezi? Specia umană e una singură, nivelul de dezvoltare de la care au plecat acum 600 de ani era cam același. Și dacă tot vorbim de coreeni, cei din sud sunt printre cele mai dezvoltate societăți din lume, cei din nord sunt printre cele mai puțin dezvoltate. Acum 70 de ani, erau același popor, aceeași țară, credeau în aceleași lucruri. Dacă acel ce care explică diferențele dintre țări este un factor cultural sigur nu poate explica diferența dintre cele două state coreene.
Țin minte acum niște ani când mă căutau ziariști străini care făceau reportaje despre România. Conduceam o organizație care se numea Centrul Român de Politici Europene și eram cumva pe radarul lor ca un tip local care se pricepe la UE și la România, la fonduri europene, luptă cu corupția, vorbește engleză – bun de citat, adică. Inevitabil, corupția era un subiect. Un ziarist englez încerca să mă convingă de ceva de genul: bine, bine, eu zic de legislație și de bugete, dar el a auzit că românilor le place să dea șpagă. E ceva așa în natura lor, un obicei local, tradițional. Ziaristului străin îi place să scrie despre chestii bizare și specifice local, că doar de asta dai bani pe avion ca să te duci într-o țară, să găsești ceva local și specific. Nu prea ai chef să îți facă cineva o teorie rațională despre comportamente general valabile, pe care le-ai putea găsi și la tine acasă. Deci e clar că românul dă șpagă pentru că așa e tradiția, obiceiul, îi place, face parte din natura lui. Logic, nu? Eu îi zic că e o prostie asta, că românul dă șpagă pentru că aranjamentul instituțional face ca asta să fie o alegere rațională. Nefericită, dar rațională. Am văzut pe fața lui o expresie de genul: Du-te, domne’, de aici, cum să te citez eu zicând că e un aranjament instituțional?! Discuția s-a încins pentru că aproape l-am făcut rasist, știam eu de când am studiat la Londra că asta e o chestie la care trebuie să fie atenți. I-am zis că nu ar pune întrebarea asta în Nigeria, că dacă le-ar zice negrilor că le place să dea șpagă ar suna rasist, dar că, fiind Europa de Est, unde suntem albi, își permite să bată câmpii. În definitiv, albii săraci din Est sunt ultima categorie de oameni cu care încă mai poți fi rasist ca ziarist englez. El s-a enervat, eu m-am enervat și ne-am împăcat povestindu-i despre ce i s-a întâmplat mamei.
Mama lucra la marochinărie, acolo se făceau genți și alte lucruri din piele. La un moment dat, a suferit o dezlipire de retină, o problemă care nu se vindecă. Îți pierzi vederea la un ochi, nu e ceva reversibil. Nu se lipește la loc. Ajunsese la marochinărie după ce făcuse covoare persane manual. Era o fabrică pe vremea comuniștilor, unde programul era de opt ore pe zi, în care stăteau aplecate și înnodau niște fire pe care apoi le băteau cu un instrument cu zimți. De aici se alesese și cu probleme la coloană, tot nevindecabile. Deci, după seria asta de ghinioane, pentru că avea două boli nevindecabile, a trebuit să se pensioneze pe caz de boală. Asta însemna că, anual, era nevoită să meargă la o examinare medicală, la care o comisie atesta faptul că e încă bolnavă și, implicit, inaptă de muncă. Bolile fiind nevindecabile, statul român considera fie că mama a inventat un tratament minune, fie că a beneficiat de un miracol dumnezeiesc și s-ar fi însănătoșit și ar putea să muncească din nou. Ritualul anual al „comisiei“ ne teroriza atunci, oricât de absurd pare, pentru că era cu totul impredictibil. Erau deja anii ’90, categoriile de invaliditate se tot schimbau, oricând comisia putea declara că, și dacă nu s-a vindecat, e aptă de muncă. În același timp, tot în anii aceia, erau valuri de oameni care se pensionau medical pentru că industria comunistă murea ucisă de politica idioată a lui Ion Iliescu de a o „salva“ de capitalul străin.
Nu mai eram copil, ci adolescent, ajunsesem la liceu, o premieră în familia noastră, deci nu doar că le știam pe toate, dar devenisem un fel de autoritate în familie. O chinuiam pe mama cu întrebarea de ce dă șpagă, că ar trebui să meargă pe bune la examinare. Ea îmi răspundea că nici măcar nu se mai ținea propriu-zis o examinare și că toată lumea dădea plicul cu șpagă, indiferent de ce boală aveai.
Se crease o piață: oamenii dădeau o șpagă pentru un certificat medical care atesta că erau bolnavi. Luau o pensie de invalizi, care, oricum, era tot mai erodată de inflație, dar măcar era un venit stabil. Iar medicii din comisie împărțeau banii. Fără nici o frică de a fi prinși, pentru că nu se inventase încă anticorupția de care era fascinat ziaristul englez. Cine pierdea? Bugetul public și încrederea socială – invalizii fictivi sunt până azi un element care roade încrederea că suntem o țară normală unde, dacă ești bolnav pe bune, statul te ajută și, dacă nu ești bolnav pe bune, muncești sau ceri ajutor de șomaj/asistență socială. Cine câștiga? Toți. Mama cel mai puțin, pentru că ea chiar era bolnavă și dădea șpagă pentru ceva care i se cuvenea, dar, când criteriul de a avea un serviciu public este șpaga, și nu nevoia, ai de ales între a renunța sau a fi în joc.
După ce îi fac acest rezumat, îl întreb pe englez și vă întreb acum și pe dumneavoastră: mama dădea șpagă dintr-un obicei cultural, sau era o alegere rațională?
Așa se creează de fapt aparența de „obicei“. Gândiți-vă la un exemplu foarte cunoscut dintr-o carte pe care v-o prezint imediat. Un rege domnea peste un sistem social unde delega unor nobili locali dreptul de a jefui populația, în schimbul unor sume fixe. Totul era instabil și, deci, era rațional pentru nobili să scoată rapid profit mult. Pentru săteni, rațional era să fugă în păduri. Și nu, nu descriu aici Valahia înainte de 1821, ci statul african Congo, un stat imens și puțin populat unde de sute de ani oamenii fug de stat pentru că e organizat ca mai sus, indiferent că șeful ierarhiei era regele Congo, care a dat numele, sau regele belgian colonizator sau Mobutu Sese Seko, prietenul tovarășului Nicolae Ceaușescu. Oamenii ăia de la sat au fost învățați că, dacă muncesc și investesc, vine cineva și le ia surplusul. Așa că e perfect rațional să nu muncească sau să fugă în junglă. Acesta e un obicei cultural, sau o alegere rațională?
Dacă generații întregi învață că nu e rațional să muncești mai mult pentru că nu rămâne nimic la tine, se creează ceva ce are aparență de obicei. Dar care e rațional. Și lucrul acesta nu e o diferență academică, este o diferență vitală pentru noi ca țară și pentru copiii noștri. Și este, până la urmă, motivul rațional pentru care eu fac politică. Dacă noi credem că e ceva defect cu cultura noastră, cu modul nostru de a fi ca români, atunci nu, nu avem nici o speranță. Dacă noi credem că românii sunt niște actori raționali, care iau decizii raționale pentru ei, atunci e numai o chestiune de schimbat regulile, instituțiile. Explicația culturalistă ne îndeamnă la fatalism, explicația instituționalistă ne îndeamnă la acțiune. Destinul nu există, destinul ni-l facem refăcând regulile jocului. Așa cum românii emigrați în Vest descoperă că pot fi muncitori și responsabili. Mulți se uită de sus la cei rămași acasă – ei cred că asta confirmă ipoteza culturală, pentru că îi face să se simtă bine pe fiecare în parte: eu o duc bine în Italia sau Germania pentru că muncesc, nu ca puturoșii rămași acasă. Doar că e fix invers: ești același om care erai când ai plecat, doar că regulile jocului sunt altele.
Această perspectivă din teoriile modernizării este perfect compatibilă cu liberalismul politic. Evident că s-au scris biblioteci și despre curentele politice, și de unde vin ele.
Legat de liberalism, unii spun că vine din Antichitate chiar, de la antichitatea greco-romană, care a inventat ideea de persoană. Cele mai multe teorii merg în zona anglo-saxonă, ideea de drepturi ale persoanei la John Locke și de interes economic individual la Adam Smith. Mie însă îmi pare convingătoare perspectiva lui Ian Dunt, un englez care, exasperat de Brexit și de creșterea tribalismului, a scris în 2020 o istorie intelectuală a liberalismului clară și complexă și care, mai ales, vine să lege toate firele logice ale liberalismului într-o pledoarie pentru a fi liberal azi. Cartea se numește foarte inspirat: How to be liberal (Cum să fii liberal)[1]. Când toată lumea plasează izvoarele liberalismului în Anglia, englezul Dunt le plasează în… Franța. Cogito ergo sum – „Gândesc, deci exist“ al lui Descartes. Acolo a început. Rațiunea umană este firul de nisip pe care se bazează civilizația. Nu doar individul, ci individul rațional.
Dar să revenim la întrebarea de bază: de ce sunt unele țări bogate, și altele nu? E ceva în interiorul lor, asta am stabilit. Ce anume? Regulile jocului. Omul fiind o ființă rațională (noi, ca liberali, credem asta de la Descartes la John Locke și Adam Smith) urmează tipare de comportament potrivite regulilor din fiecare societate. Așa arată schematic perspectiva instituționalistă din teoriile modernizării. Care sună al naibii de plicticos – ca orice enunț care conține cuvântul „instituție“, căci nu degeaba zice prințul Harry că el vrea să trăiască într-o familie, nu într-o instituție. Cine ar vrea, în fond?
Perspectiva instituționalistă spune că oamenii se comportă în funcție de regulile jocului, reguli care sunt stabilite de legi, relații de putere, relații economice, relații umane. Oamenii se adaptează rațional la reguli, deci ele trebuie făcute bine. Ceea ce e mult mai greu decât pare.
Niall Ferguson explică[2] desprinderea Occidentului prin șase aplicații majore (killer applications) pe care restul lumii nu le-a avut. Sau pe care elitele politice locale le-au respins de frica de a nu pierde puterea. China era statul cel mai avansat pe vremea când Anglia era un mic regat feudal, cuprins de războaie civile. Problema a fost că, având un monopol uriaș de putere, a fost destul ca imperiul chinez să ia câteva decizii proaste pentru a intra în declin. De pildă, când europenii au început timid expansiunea peste oceane, flotele chineze erau mult mai dezvoltate. Corabia cu care Columb a descoperit America era de 10 ori mai mică decât corăbiile comerciale chineze de la acel moment. Când în Europa regula era că funcțiile se moștenesc din tată în fiu, în China exista un sistem birocratic meritocratic, unde intrai în slujba statului prin niște examene foarte grele. China era condusă aparent rațional de împărat și de înalți funcționari aleși prin examene, numiți „mandarini“. Doar că, la un moment dat, mandarinii chinezi au decis că e o prostie să ai flotă, că imperiul lor e atât de mare, de perfect și de autosuficient, încât au decis să dea foc flotei și să interzică prin lege orice călătorie oceanică.
De fapt, meritocrația chineză decădea ca orice sistem peste care trece timpul, iar guvernarea „rațională“ era rațională în sensul în care mandarinii se temeau că amiralii ar putea să îi concureze. De asta este America jumătate latină, jumătate anglo-saxonă, și nu chinezească – pentru că europenii au concurat între ei la capitolul cine ajunge primul să o colonizeze. Și, fiind împărțiți în regate mici, nu exista nici o putere imperială care să poată interzice navigația, chiar dacă ar fi vrut. Concurența este prima aplicație datorită căreia Vestul a cucerit restul. Celelalte sunt: știința, dreptul la proprietate, medicina modernă, consumerismul și etica muncii. Ar fi fascinant să le trecem în revistă pe fiecare și momentele în care societatea românească le-a adoptat, dar ar fi un ocol prea mare.
Poate cea mai influentă și bună carte din ultimii ani este De ce eșuează națiunile: Originile puterii de Daren Acemoglu și James Robinson.[3] Teza lor de bază este că nu există o rețetă istorică care poate fi luată cu copy paste ușor, ci decalajele de modernizare s-au acumulat în timp, cu niște momente de răscruce pe parcurs. Oamenii vor răspunde la stimuli și la reguli, și decizia individuală rațională va duce la societăți oribile dacă regulile sunt proaste. Cum ziceam, și de aici este exemplul de mai sus, Congo a fost o societate prost croită înainte ca regele belgian Leopold să o colonizeze: orice surplus produs de fermieri era confiscat de reprezentanții regelui congolez local, așa că sătenii au început să fugă de drumurile comerciale și să se împrăștie în jungle. Acest stat african imens nu și-a schimbat în esență regulile de distribuție a producției: ce produc oamenii este confiscat sălbatic.
Acemoglu și Robinson împart societățile în două mari tipuri de instituții politice și economice: extractive și incluzive. Cele extractive reprezintă mai degrabă regula în istoria omenirii: o elită se organizează ca să facă regulile în avantajul ei și să extragă cât mai mult din bogăția societății. Restul societății nu are de ce să muncească sârguincios, pentru că orice produce nu îi aparține. Deci se creează un punct de echilibru în care regulile jocului descurajează munca, inițiativa. Dar nici extracția de resurse de către elita extractivă nu se poate face decât la un nivel primitiv, deci modernizarea și dezvoltarea sunt blocate pe termen lung.
Cel mai bun exemplu este diferența dintre America de Sud și America de Nord. Spaniolii au găsit în sud un continent relativ dezvoltat, dominat de state mari și civilizate, mult mai civilizate comparativ cu ce era atunci în nordul Americii. Au organizat continentul pentru a extrage argintul și apoi bogăția agricolă. Nu aveau nevoie să convingă populația sau să negocieze cu ea pentru că ei aveau arme de foc și, după ce au adus boli contagioase care au făcut ravagii, societatea băștinașă era prea slabă ca să se opună. Când forța de muncă nu mai era suficientă, au început să importe negri din Africa. Tot aranjamentul este extrem extractiv: puțini foarte bogați și înarmați au organizat toată societatea respectivă în beneficiul lor. În America de Nord, englezii au încercat fix același lucru. Colonizatorii englezi nobili, care căpătau monopol regal, au adus coloniști săraci din Anglia sub forma unor contracte care, în esență, erau o sclavie temporară: noi îți plătim transportul, tu muncești pentru noi mulți ani pentru mâncare. Această colonizare a fost un eșec. Și nu e ca și cum nu s-a încercat să se creeze și în America de Nord o societate strict extractivă. Ideea de Americă fondată de oameni care fugeau de tiraniile europene e doar o parte a poveștii. Nu, nu e cultura engleză a libertății versus cultura spaniolă a feudalismului. Colonia Maryland a fost fondată de lordul Baltimore (de unde numele orașului) care a primit de la rege „putere nerestricționată, totală și absolută“[4]. Colonia Carolina a fost înființată pe baza unei legi fundamentale care prevedea că „toți urmașii țăranilor dependenți vor fi țărani dependenți și așa mai departe, din generație în generație“. Feudalii englezi chiar s-au străduit să facă din America un uriaș regat feudal, împărțit cum știau ei de acasă, în loturi feudale, nobili, șerbi, toată lumea la locul ei prin naștere. Doar că oamenii nu se înghesuiau să traverseze oceanul ca să devină iobagi americani. Proiectul colonial nord-american era să eșueze. La un moment dat, au încercat și varianta neortodoxă a unor colonii populare, colonii ale oamenilor împroprietăriți și care aveau un cuvânt de spus, acolo la bază.
În Nord, sistemul s-a reorganizat pentru ca noii coloniști să fie împroprietăriți, apoi să participe la negocierea regulilor jocului. Această diferență aparent minoră de colonizare, zic cei doi autori, a făcut ca America anglo-saxonă să devină democrația dezvoltată Statele Unite ale Americii, care domină lumea, iar America Latină să se zbată până azi să o ajungă din urmă. Pur și simplu, o majoritate a oamenilor din Nord erau co-interesați în binele public – asta este o societate incluzivă. O majoritate a oamenilor din Sud știau că, orice ar face, nu le-ar fi mai bine, că regulile nu sunt făcute de ei, deci nu aveau nici un motiv să se străduiască. Nu am cum să rezum o carte importantă fără să simplific, dar ați înțeles ideea.
Limitarea puterii monarhului absolut a fost un alt factor decisiv. De ce Spania a ajuns din cea mai bogată țară europeană, cu cel mai întins imperiu colonial, o țară care timp de 200 de ani a tot decăzut? De ce s-a ridicat Anglia? Modelul incluziv/extractiv aplicat la cazuri particulare arată cam așa: Spania a organizat America Latină astfel încât să extragă de acolo resurse. Drept urmare, regele spaniol a făcut din Cortes (parlamentul spaniol) o instituție de decor, pentru că nu avea nevoie de bani de la nobili pentru a-și finanța războaiele. Anglia nu a avut norocul acesta. Cum arătam mai sus, încercarea lor de a organiza pe logică extractivă partea de Americă unde ei au ajuns primii a eșuat. Așa că regii englezi au avut nevoie să negocieze cu nobilii regulile jocului, parlamentul englez a devenit tot mai puternic, motiv pentru care acum vorbim despre parlamentarism (termenul englezesc), și nu de cortesianism. În Franța, acest caz a generat o situație extremă în care regele a ignorat Stările, până când lipsa de bani a devenit periculoasă pentru capacitatea de a duce războaie, apoi a convocat această instituție medievală ca să îi ceară bani. Asta a dus la explozia numită Revoluție Franceză, care a fost evenimentul declanșator al modernității în Europa continentală. Și așa revenim la Izlaz și la oamenii de acolo, care voiau o „țară ca afară“. Ca în Franța, adică.
Franța era împărțită în trei stări – delimitate prin naștere. Nobilimea și clerul erau primele două stări, nu plăteau impozite, aveau legi speciale ce li se aplicau, justiție specială etc. Țăranii, orășenii, burghezii erau starea a treia. Franța era cel mai mare și mai populat stat european atunci, dar economia era fragmentată în micro-piețe, fiecare tip care avea un titlu și niște pene cu mare însemnătate istorică de pus la pălărie cerea vamă pentru a trece mărfurile prin ograda sa. Societatea franceză era sufocată de feudalism. Iluminismul a adus ideea năstrușnică că toți oamenii ar trebui să fie egali în șanse. Liberalismul a dus la ideea că puterea trebuie să vină de la acești oameni, egali și raționali. Și că toți ar trebui să plătească impozite, iar educația ar trebui să fie o șansă a tuturor. Le considerăm azi niște banalități absolute și nici nu ne mai gândim la ele. Atunci erau niște idei radicale, pe care Biserica le condamna, regele le vâna, nobilii le considerau prostiile unor nebuni. Sunt banalități acum pentru că ele sunt baza societății noastre moderne.
Ideile astea au fost exportate din Franța, ba pașnic, ba prin forța armelor. Napoleon era un dictator, dar era genul de dictator care venea cu armata, apoi cu codul civil și cu desființarea privilegiilor și breslelor care sufocau dezvoltarea comercială capitalistă. Armele au făcut mai puțin pentru răspândirea ideilor decât puterea lor de atracție. Adică se vindeau singure, atât de bune erau. Erau un patrimoniu nematerial, care răsturna complet lumea: lume care nu mai putea fi niciodată ca în Urzeala tronurilor. Aceste idei au ajuns la noi pe căi ocolite și întârziat.
Aceste idei au pornit procesul de modernizare, sau ele erau doar haina unor interese materiale? Teoria lui Zeletin este atrăgătoare, te cucerește, asta dacă te interesează să vezi istoria ca pe o catedrală, unde totul este întreg și are un sens clar. Dar istoria nu are un sens, poate fi și așa, și altminteri. Lovinescu observă cu temei că toți reformiștii pașoptiști sunt fie mari boieri care au învățat afară (Golescu, Ghica, Kogălniceanu), fie boieri mai mici (Brătianu, Bălcescu), fie oameni făcuți prin puterile lor (militari ca Magheru, oameni de cultură ca Heliade). Însă nu erau burghezi.
Nu poți pune mâna pe careva care să vândă ceva pe piața engleză, zice Lovinescu. Pur și simplu, burghezia română nu exista atunci când revoluția se întâmpla. Pentru 1848 teza contagiunii ideilor susținută de Lovinescu are mult mai mult sens. Altfel, în schema materialistă ar fi trebuit ca revoluția să aștepte încă câteva zeci de ani, cel puțin, ca să se creeze burghezia pe care să o servească. După ce România modernă a fost fondată pe baze liberal-iluministe, dezbaterea a fost obsesiv dominată de teoria formelor fără fond. Un alt subiect despre care s-au scris biblioteci, de data asta în România. Teoria este lansată de junimiști, de Titu Maiorescu, iar oamenii ăștia erau dominanți în plan cultural în epoca lor – nu și politic, au devenit importanți politic mai târziu. Au intrat ca aripă separată în Partidul Conservator și îi deosebea de vechii conservatori simplul realism de a constata că România se schimba totuși. Cum zicea P.P. Carp: „Toți conservatorii serioși trebuie să consimtă la faptul împlinit, trebuie să admită revoluțiunea socială, democratizarea societății noastre ca un ce irevocabil și lupta nu mai poate avea loc decât în privirea mijloacelor ce trebuie să întrebuințăm ca să micșorăm, pe cât se poate, relele rezultate, ce sporesc din modul defectuos cum această democratizare a fost făcută“[5]. Așa că au cochetat cu Partidul Liberal, la limita trădării – a ajutat și că Brătianu le-a oferit funcții și contracte cu statul. De asta spuneau bătrânii conservatori despre ei că sunt „opoziția miluită“, iar ei spuneau despre vechii conservatori că sunt „ruginiți“. Dar au rămas în PC și au ajuns să conducă partidul, când erau deja bătrâni și depășiți de noile curente culturale – ambii șefi ai junimiștilor au ajuns prim-miniștri în buza Primului Război Mondial: Titu Maiorescu și P.P. Carp.[6]
A fi nemulțumit, a fi critic, a fi dezamăgit despre cum au pornit unii modernizarea este un semn de postmodernitate, în definitiv. Adică ai ce critica. Mai ales că critica nu e aberantă în sine. E. Lovinescu, de altfel, ia apărarea pașoptiștilor liberali care au făcut România, desființează teoria formelor fără fond și încheie exact cu ideea asta: totuși, modernizarea pornită atunci nu a fost finalizată. Formele fără fond reprezintă un diagnostic corect la o altă boală decât cea indicată de Titu Maiorescu și de junimiști.
Și așa unim firele narative. Dacă pașoptiștii au făcut România modernă pe baze liberal iluminist-raționaliste, atunci de ce nu suntem deja „o țară ca afară“? Sau eram până ne-a lovit ciuma comunistă, nu? Ei bine, nu.
Daniel Chirot a coordonat în 1989 o carte care se numește Originile înapoierii în Europa de Est[7]. Chirot este unul dintre istoricii occidentali care au scris despre România. A fost o problemă nu doar cu România, ci cu toată zona de Est a continentului. Dar noi am avut un parcurs păgubos – practic după explozia de după crearea României moderne statul nu a produs pe termen lung modernizarea societății. Mai mulți autori trec în revistă diverse țări și diverse teme, în speță cum a influențat dependența de otomani dezvoltarea și cum a început procesul de industrializare. O idee care traversează ca un fir roșu, când vine vorba de România, este că aducem ca structură socială și economică mai degrabă cu Rusia decât cu Europa centrală. Și asta nu înainte de 1848, ci până târziu, în perioada interbelică.
Dar cea mai bună carte despre modernizarea României este de departe cea scrisă în 2010 de către Bogdan Murgescu, România și Europa: Acumularea decalajelor economice (1500–2010)[8]. Când a apărut cartea asta eram într-un fel de tranziție personală, încă redactor la revista Dilema veche, dar tocmai lansasem o organizație care se numea Centrul Român de Politici Europene. Practic, era proiectul meu de bursă. Am studiat la Londron School of Economics, cu o bursă a guvernului britanic, iar proiectul consta în a învăța cum funcționează UE și a face apoi un think tank specializat. Organizația există și azi, fără vreo legătură cu mine. După șapte ani de când am plecat, este condusă de oameni care au început atunci ca interni, iar ăsta e un motiv de mândrie: să lași o construcție în urmă, ceva durabil – site-ul este www.crpe.ro.
Am scris atunci în manifestul inaugural că este un think tank dedicat modernizării și europenizării României – ceea ce a ridicat niște sprâncene la unii, care credeau că un think tank despre UE e despre balet diplomatic. În anii următori, am avut fel de fel de analize și proiecte pe teme ca asocierile agricole sau performanțe ale instituțiilor. Adică chestiuni aparent interne. A fost o alegere: apartenența României la UE este un instrument de modernizare. Asta mi-am propus în 2007, când am plecat la Londra să studiez politici europene la LSE, și asta e lentila pe care o aplic realității până azi, în pozițiile publice pe care le-am deținut. În acel context, cartea lui Bogdan Murgescu m-a lovit în moalele capului. A fost acel sentiment de wow: în sfârșit, cineva scrie astea la nivel macro, sistemic, cu cifre și interpretări logice. Și cu multe noutăți într-un mediu unde istoria economică nu prea există decât ca excepție, unde istoria României nu e pusă în context comparativ, unde pare că istoria României s-a manifestat în vid, excepție fiind momentele când i-am bătut pe câte unii, unde modernizarea nu e un subiect intelectual atractiv pentru că se poate măsura concret (durată de viață, mortalitate infantilă, analfabetism, PIB etc.), și astfel nu poți perora despre sufletul neamului, forme fără fond și conspirații. În plus, venea să demonteze ideea că toate nenorocirile noastre de astăzi se trag doar din comunism, și România precomunistă este o țară bună, la care trebuie să ne întoarcem. Toate aceste locuri comune erau demontate de Murgescu, fără să fi scris o carte militantă sau enervant de polemică.
Pe scurt, cartea lui Bogdan Murgescu a fost o revelație și aș zice că realitatea din acești ultimi 12 ani (câți au trecut de la apariția ei) confirmă că era punctul de analiză corect. Murgescu pune România în perspectivă comparativ europeană. Apoi insistă cu trei exemple: Danemarca, Irlanda și Serbia. Care la 1500, când începe povestea, erau la fel ca nivel de dezvoltare cu teritoriile locuite de români: zone marginale pe liniile majore de comerț, populație rară, agricultură vegetală cu recolte slabe și exporturi de animale spre zone metropolitane (Istanbul în cazul nostru). Faptul că ni se pare bizar că danezii sau irlandezii erau odată la fel de subdezvoltați ca noi e fix problema centrală a acestei cărți. Danemarca era atunci „un regat înapoiat în toate privințele, la periferia Europei“[9]. Cât despre Irlanda, să nu uităm că în anii când pașoptiștii noștri făceau revoluție, colonia britanică era lovită de o foamete tipică unei zone subdezvoltate: o recoltă proastă de cartofi a decimat populația, atât de subdezvoltată era economia. Revenirea Irlandei din subdezvoltare e chiar mai recentă istoric decât a danezilor (Irlanda, Spania și Portugalia erau acum câteva decenii date ca exemple de țări care nu au cum să se modernizeze, pentru că au o cultură a subdezvoltării indusă de… catolicism – asta apropo de teoriile culturaliste).
Cel mai șocant este că la începutul modernizării, în 1830, eram la 80% din media PIB/locuitor în Europa și am terminat epoca asta dinainte de Primul Război Mondial la 60%, în 1913. Și nu e ca și cum nu s-a schimbat nimic: PIB-ul pe cap de locuitor s-a dublat, dar în restul Europei a crescut mai repede. Pur și simplu motoarele modernizării, care erau naturale, – prima globalizare, capitalismul, urbanizarea, industrializarea – nu au fost ajutate în România de instituții și de reguli, ci, dimpotrivă, faptul că am scăzut și mai mult sub medie arată că regulile jocului au lucrat contra modernizării. Suntem ca în desenul acela cu măgarul care aleargă după un morcov agățat de un băț pe care îl ține călărețul de pe măgar: cum morcovul se deplasează și el, măgarul aleargă, dar nu îl prinde. Morcovul este media europeană, adică o „țară ca afară“. Noi fugim, dar și ea fuge. Ba chiar fuge mai repede. La toți indicatorii de modernizare – rată analfabeți, număr de cadre didactice la mia de locuitori, mortalitate infantilă, urbanizare – suntem în categorie cu Bulgaria și Rusia, în ceea e clar departe și de centrul Europei, nu doar de vest. Da, Spiru Haret a fost un erou cu campania sa de deschis școli la sate și e bine să facem un erou dintr-un deschizător de școli. Dar tot ne-a prins secolul XX cu mai puțini învățători per populație, chiar decât partea europeană a Rusiei și chiar decât Bulgaria. Am avut priorități bugetare cu totul opuse obiectivului de a ridica clasa de mijloc – armata consuma enorm din buget, fără rezultate când a venit clipa cea mare în 1916. În toată perioada de dinainte de Primul Război Mondial, cheltuielile cu birocrația de stat și cu plata datoriilor le-au depășit constant pe cele pentru infrastructură, educație și sănătate. S-ar putea să vă sune cunoscut.
Apoi vine România Mare. Vă amintiți că am lăsat anul 1913 la o medie de 60% față de PIB/locuitor european. Părăsim epoca interbelică, în 1938, la 50%. Din nou, noi am crescut, dar am crescut mai puțin decât media europeană. Este exasperant. România Mare a subperformat economic și în indicatori de dezvoltare. România intră în comunism cu indicatori de modernizare catastrofali față de media europeană.
Urmează perioada comunistă care, dacă folosim conceptele lui Acemoglu și Robinson, este prin excelență un exemplu de modernizare extrem extractivă. În sensul că un stat abuziv și totalitar confiscă resurse și le alocă spre industrie, mută populație de la sat la oraș – teoretic este o modernizare. Stalin a inaugurat acest model în interbelic și celelalte state comunizate au urmat apoi exemplul. A fost un model extractiv pentru că, practic, URSS și comunismul au reprodus o elită foarte subțire care a lucrat doar pentru ea însăși. Doar cu sclavia premodernă pot fi comparate normele de muncă și munca forțată din stalinism – exemplele și cifrele din De ce eșuează națiunile sunt aiuritoare. De ce nu este de lungă durată modernizarea din societățile extractive? Pentru că modernizarea presupune inovare și schimbare economică permanentă, iar societatea extractivă – că este ea feudalism, comunism sau capitalism etatist-dictatorial, cum e în China azi – blochează schimbarea cu distrugerea sa creatoare. Noile întreprinderi iau locul celor vechi în capitalismul liberal democratic. Dar cele vechi împiedică schimbarea în forma de modernizare extractivă și, de aceea, la un moment dat se va gripa. La fel în plan politic, modernizarea destabilizează relațiile de putere. Doar democrația și instituțiile incluzive asigură modernizarea pe termen lung, este concluzia majoră a lui Acemoglu și Robinson. Comunismul, în general, demonstrează această regulă. Analiza magistrală a lui Janos Kornai[10], scrisă în Ungaria comunistă și publicată atunci în Occident în engleză, arată că falimentul și blocarea modernizării erau parte din ADN-ul regimului, nu constituiau o întâmplare. În cazul României, personalitatea lui Ceaușescu, un prost cu lecturi puține care nu a depășit niciodată mental modelul stalinist, xenofobia programată și aparatul represiv al Securității au agravat toate simptomele sistemice ale comunismului ca experiment eșuat de modernizare. Revenind la Bogdan Murgescu și la indicatorii săi: România intră în comunism cu cifre catastrofale. Iese din comunism cu indicatori la fel.
Într-o carte bună dedicată modernizării României, apărută în 2014[11], Lazăr Vlăsceanu și Marian Hâncean stabilesc[12] următoarea clasificare:
- 1870–1913: ciclul de modernizare și creștere economică
- 1914–1950: ciclul de scădere economică și de creștere a decalajelor
- 1951–1990: ciclul de creștere economică, dar și de mărire a decalajelor
- 1990–2007: ciclul de mari oscilații economice și de creștere a decalajelor
- Post-2007: ciclul de integrare economică europeană și de eventuală recuperare sistematică a decalajelor.
În interbelic, România crește timid, însă Europa occidentală a crescut de patru ori mai repede decât noi (chiar cu toată criza economică mai gravă acolo). Pe hârtie, între 1950 și 1975, România a crescut economic cu 9,7% anual. Pe modelul extractiv descris mai sus. E cam cât creșterea din China în anii de boom, aia de șochează lumea care cade în admirație. Creșterea de acum a Chinei pare mai mare decât e datorită faptului că Europa și America cresc mult mai lent. Ceea ce nu era cazul atunci când România comunistă creștea economic – atunci avea loc explozia postbelică, spectaculoasă de-a dreptul în RFG. Doar că era creștere incluzivă, deci sustenabilă pe termen lung. În 1950, PIB/capita era în Europa occidentală de patru ori mai mare decât în România. În 1990, era de 4,5 mai mare (și acel PIB includea și producția pe stoc, stăteam mult mai prost în realitate). Practic, cu sacrificii enorme pentru noi ăștia care miroseam bananele, dar nu le mâncam (ceea ce nu era cazul pentru copiii de securiști și nomenclaturiști). Ceaușescu a fost atât de idiot, încât România a rămas și mai în urmă.
România a avut contraperformanța de a rata în feluri diferite toate cele patru epoci majore în care Europa s-a modernizat și s-a desprins de restul lumii: în prima parte din secolul al XIX-lea eram sub protectorat rusesc și fără un stat modernizator. Problema asta au rezolvat-o pașoptiștii și au făcut România modernă. Ultimele trei decenii și cei 14 ani de până la război a fost un marș al modernizării cu totul timid. Apoi am pierdut contactul și în interbelic, și în comunism. Avem etape când creștem și ne apropiem de medii, și altele când regresăm, dar de ajuns nu le ajungem niciodată.
_________________________
[1]. Ian Dunt, How to be liberal: The Story of Freedom and the Fight for Its Survival, Canbury Press, Kingston upon Thames, 2020.
[2]. Niall Ferguson, Civilizația: Vestul și Restul, Polirom, Iași, 2014.
[3]. Daren Acemoglu, James Robinson, De ce eșuează națiunile: Originile puterii, Litera, București, 2018.
[4]. Daren Acemoglu, James Robinson, op. cit., p. 39.
[5]. Citat în Zigu Ornea, Junimismul, Editura pentru Literatură, 1966, p. 63.
[6]. Zigu Ornea, op. cit.
[7]. Corint, București, 2004.
[8]. Polirom, Iași, 2010.
[9]. Robert Bohn, citat din Bogdan Murgescu, op. cit., p. 64.
[10]. Janos Kornai, The Socialist System: The Political Economy of Communism, Princeton University Press, Princeton, 1992.
[11]. Modernitatea românească, Paralela 45, Pitești, 2014.
[12]. Ibid., p. 161.
