Clotilde Armand nu e la prima sa carte politică. În 2016, atunci când a candidat prima dată pentru fotoliul primăriei sectorului 1, ea a publicat un volum care îi rezuma nu doar biografia, ci și convingerile. Atunci, Armand a fost declarată învinsă în cursa pentru primăria sectorului 1, deși la închiderea urnelor fusese anunțată învingătoare.
Întâmplarea a făcut-o cunoscută la nivel național. Volumul de acum opt ani ne-o dezvăluia mai degrabă conservatoare. Între altele, ea declara că nu a fost și nu va fi feministă, întrucât crede în „rolul feminin al femeilor în familie, deci în societate” și definea faptul de a avea familii numeroase, în care nimeni nu divorțează, ca un semn al încrederii în viitor.
Franțuzoaica îndrăgostită de România critica „civilizația noastră occidentală”, întrucât „pervertește în mintea tinerilor ideea de școală [iar ei] ajung să nu o mai considere un lucru de preț” și arăta că a avea coloană vertebrală înseamnă „să exiști în fața lui Dumnezeu, nu în fața ochilor celorlalți”. C. Armand se temea că „toleranță” a ajuns o mască pentru cine nu-i în stare să găsească diferența dintre bine și rău și era de părere că Europa trebuie să fie puternică economic mai degrabă decât politic. În fine, se bucura să constate cum eșuează G. Soros „cu politica sa de inginerie socială”.
În volumul ieșit de curând la Humanitas, intitulat Din primărie. Partea nevăzută, avem o altă Clotilde. Supusă unui linșaj mediatic incredibil, după ce l-a învins în 2020 pe Tudorache-Diamant, userista care a condus sectorul 1 în ultimii patru ani explică, pe înțelesul tuturor, lupta sa cu Goliat. Sau, cu termenul impus în vocabularul nostru politic recent, în lupta cu „sistemul”.
Pe care-l califică drept „tiranic, omniprezent și omnipotent”. C. Armand plasează, de altfel, situația sa în contextul mai larg, al sistemului de partide de azi, explicând că propria tabără politică e una care face opoziție „la sistem, nu în sistem” (p. 13). Ea se înfățișează, pe de altă parte, ca un „om de teren, de acțiuni concrete” (p. 11), menționând că nu a avut deloc regrete când a părăsit postul de deputată europeană, care îi aducea nu numai mult mai mulți bani, ci și mult mai mult respect din partea adversarilor politici.
Ce e valoros în cartea Clotildei e sociologia instituției primăriei, pe care o alcătuiește din notații zilnice despre ce fac funcționarii ori consilierii locali, despre agenda discuțiilor și despre decizii, despre reacția publicului și comportamentele presei de partid.
E un tablou care nu e făcut de un sociolog ori de un jurnalist instruit, ci de cineva care mărturisește că a învățat din mers ce e politica și că acest proces i-a trezit „emoții extrem de puternice în fața unei realități pe care o descoperea cu oroare” (p. 24).
Clotildei Armand, care are o amplă experiență în companii, nu-i scapă nimic. Nici felul cum se încheie contractele pentru servicii publice, nici cum contractorii caută să trișeze sau să intimideze, ajungând la moravurile unei mafii – de pildă, în cazurile, des întâlnite și-n alte părți, al ridicării gunoaielor (p. 38) sau al avizelor imobiliare (p. 118) –, nu-i scapă nici felul obtuz cum se comportă instituții ale statului, de la guvern și președinție la Curtea de Conturi (p. 114) și la Poliția locală (p. 123).
Replica ocupantei fotoliului de primar, ce observă că demnitarii statului sunt complici cu trișorii din afaceri, e clară: „nu sunt făcută să negociez cu mafia” (p. 210).
Cele mai multe pagini sunt consacrate descrierii unor comportamente aberante. Unele le aparțin funcționarilor, care caută pretexte să nu semneze acte și documente ori să le semneze cu cerneală care apoi dispare (p. 142), pentru ca nu cumva să-și asume ceva.
Cele mai bizare fapte sunt legate de consilierii locali, susține C. Armand. Președintele consiliului local – fiindcă nu Clotilde Armand prezidează reuniunile! – nu îi dă cuvântul celei alese în funcția de primar, lăsând în schimb să curgă invectivele adversarilor ei politici (p. 62), pesediștii și peneliștii boicotează lucrările consiliului ca să nu voteze bugetul și să blocheze astfel funcționarea administrației (p. 80), tot ei blochează colaborarea cu avocați externi pricepuți, pentru ca primăria să nu se poată apăra cum trebuie în instanță (p. 147).
Acești oameni sunt în lanțuri, constată Armand, după ce descoperă că PSD și PNL sunt doar clanuri de interese. Care reușesc să captureze și voința alegătorilor, având mereu observatori în toate secțiile de votare: „Indirect, au angajații lor, ai sistemului, care primesc un job la stat, o afacere, un ajutor, tot felul de avantaje care vin cu această apartenență. Nu sunt oameni liberi” (p. 21).
Când descoperă cât de puțini sunt oamenii onești, Clotilde se teme că democrația noastră e goală, căci „între a primi un milion de euro pentru el în secret, fără ca nimeni să știe, fără consecințe, total incognito, și a face ceva bun pentru comunitate cu aceiași bani, sunt foarte puțini cei care vor alege a doua variantă” (p. 55).
Autoarea e mirată și tristă din pricina unor asemenea figuri. Uneori, are puterea să facă haz de necaz. De pildă, ca să explice cum consilierii locali care i se opun schimbă total conținutul unei hotărâri de consiliu, astfel încât conținutul nu mai are nicio legătură cu titlul, „ca într-un banc de la Radio Erevan: «Sunteți de acord să investim 200 de milioane de lei pentru instalarea de panouri solare pe blocuri? Da, suntem de acord. Cu trei condiții! Nu e vorba de blocuri, ci de CET Grivița. Nu se vor instala panouri solare, ci se va mări capitalul social al companiei. Iar banii nu se vor investi, ci se vor fura»” (p. 63).
Alteori, nu mai e loc de zâmbet. De pildă, când vede ce creduli sunt cei expuși la linșajul zilnic practicat de televiziuni, care i-au atribuit Clotildei Armand orori precum dorința de a vedea înmulțindu-se șobolanii sau interzicerea Internetului (p. 89).
Sau când descoperă că e filată din mașini postate în fața casei 24 de ore din 24 (p. 51), ori când e agresată fizic pe stradă (p. 101). Sau când vede cum adversarul său, cel care a pus la cale măsluirea proceselor-verbale în alegeri, e transformat de televiziuni în victimă (p. 22) ori deplâns de cei cărora le prezenta, în loc de un spital nou construit, macheta acestuia (p. 172).
Userista propune diverse soluții, cea mai interesantă, din punct de vedere politic, fiind preluarea modelului francez de alcătuire a consiliului local, care i-ar asigura mereu partidului de pe locul întâi majoritatea cu care primarul ieșit din rândurile sale să poată aplica programul pentru care a fost susținut (p. 64).
Armand are câteva observații foarte sincere și despre propria tabără politică. Ea e conștientă de faptul că mulți dintre consilierii USR nu erau pregătiți pentru o „luptă grobiană” precum cea din sectorul 1 al Capitalei, dar regretă faptul că unii dintre ei au abandonat-o, mânați de „frică și dezgust” (p. 208). Sprijinul lor i-a lipsit, căci în loc de 9 voturi, a avut în mai multe rânduri doar unul sau două.
Aflată printre fondatorii formațiunii, ea se uită la ce e USR azi și își fixează locul în partid, definindu-și stilul: „unora le place să lupte prin intrigi, alții trișează, unii muncesc mult, alții se grupează într-o echipă prin care se susțin, dincolo de competențe. Unii construiesc, alții parazitează. Personal, prin temperament și deformare profesională, sunt un «executiv», cineva care construiește, nu un om de culise” (p. 203).
Pentru sectorul 1, Armand are numeroase soluții, optând foarte ferm pentru un model de oraș european, în detrimentul unuia american (p. 215). Ideea dominantă a programului este dezvoltarea unor spații publice de calitate. Cine citește cartea Clotildei Armand și locuiește în sectorul 1 nu are cum să nu voteze cu ea. Dacă e rațional și dacă-i pasă de binele comunității.
