454

România interbelică – O modernizare eșuată

Neajunsurile României interbelice sunt eșecurile unei abateri de la principiile liberale ale revoluției de la 1848 și un sistem oligarhic persistent, rezistent la o reformă democratică autentică:

• Trădarea liberalismului – promisiunea revoluției din 1848, care a pus bazele unei României moderne, liberale, a fost abandonată în perioada interbelică.
• Controlul oligarhic și frauda electorală – În ciuda introducerii votului universal masculin, sistemul politic a rămas manipulat în favoarea elitelor consacrate, în special a Partidului Național Liberal (PNL), care și-au folosit controlul asupra aparatului administrativ pentru a asigura victorii electorale.
• Oportunități ratate pentru reforma democratică – Scurta perioadă de guvernare a Partidului Național Țărănesc (PNȚ) în 1928 este evidențiată ca o oportunitate ratată pentru o adevărată dezvoltare democratică. Încercările lor de reformă, cum ar fi liberalizarea economiei și abordarea defectelor reformei funciare, au fost împiedicate de regele Carol al II-lea și de criza economică globală.
• Ascensiunea extremismului – ascensiunea Gărzii de Fier, o mișcare fascistă, nu a fost o consecință a voinței populare, ci mai degrabă un rezultat direct al eșecului statului de a susține statul de drept și al manipulării sale cinice a grupurilor extremiste submina forțele democratice.
• Subdezvoltarea economică: stagnarea economică a României interbelice, este atribuită politicii protecționiste precum „Prin noi înșine”, care a înăbușit creșterea industrială și modernizarea agriculturii.

În capitolul 8 vă prezint o perspectivă critică asupra României interbelice, evidențiind oportunitățile ratate pentru o adevărată democratizare și modernizare economică. Eșecurile sunt rezultatul rezistenței structurilor oligarhice, manipulării grupurilor extremiste și unei abateri de la valorile liberale care promiseseră inițial o cale diferită pentru națiunea nou unificată. Din nefericire, aceleași erori le revedem și azi.

Întreg capitolul 8 este astăzi pe Comunitatea Liberală 1848.
Dacă vrei să citești toată cartea odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica pe Comunitatea Liberală capitolele pe rând.

________________

Degringolada interbelică

După moartea lui Ion Brătianu, urmează o perioadă de interimat. Ionel Brătianu creează o platformă reformistă cu care cucerește puterea în partid. PNL propune o nouă reformă agrară – ceea ce îi face pe conservatori să strângă rândurile și îi unește pe bătrânii „ruginiți“ cu tinerii junimiști.^[1] Fix în buza marelui război, în 1914, PNL propune să extindă votul direct măcar la știutorii de carte, dar și propunerea asta eșuează.

Și, în acest moment, avem un regim anchilozat care intră într-un cataclism. Marele rege Carol I moare foarte repede după ce eșuează să bage România în război de partea Germaniei. România era aliată cu Germania și Austro-Ungaria de câteva zeci de ani, dar în mod secret.

Evident, era genul de secret care răsuflase, dar nimeni nu vorbea despre el. Era un tabu politic: nu ajungeai la guvernare fără voința regelui, iar pentru rege era o chestiune de onoare personală. Cu atât mai jenant s-a dovedit faptul că un fost secretar al reginei Elisabeta, Robert Scheffer, publică în Franța un roman despre cuplul regal, din care ies foarte șifonați și unde dezvăluie existența acestui tratat secret și detalii din el.^[2] De altfel, după lungul „vizirat“ al lui Brătianu, regele oferă guvernul nu vechilor conservatori, ci junimiștilor, pentru că avea încredere că Titu Maiorescu și P.P. Carp, ambii filogermani, vor menține tratatul.^[3] Cartea lui Sorin Cristescu, citată mai sus, așază față în față jurnalul și scrisorile private ale lui Carol cu evenimentele politice din 1878–1912 și vedem de acolo un rege mult mai în control și micromanager al vieții politice și al guvernării decât credem îndeobște. Un rege aproape obsedat de acest tratat, dar fără a permite dezbaterea lui. Faptul că vine momentul decisiv și nu ne alăturăm Germaniei este o crudă răzbunare pe Carol I a acelui mod închis de a face politică. Să nu uităm, eram parte dintr-o alianță, dar opinia publică nu avea voie să știe despre ea. Secretul se transmitea doar prim-miniștrilor, aleși de Carol I personal și care primeau puterea de la el, urmând apoi să facă alegeri și să le câștige, fără nici o excepție. În 1911, P.P. Carp, desemnat din nou premier și care organizează alegerile, oferă „generos“ opoziției (era deja Ionel Brătianu șef la PNL) 55 de locuri, cu condiția de a nu face scandal în campanie. Brătianu refuză. Obține în alegeri mai puțin de 55.^[4] Atât de puternic era controlul mașinăriei administrative asupra votului. În acest sistem, alianța secretă a funcționat. Până când a fost cu adevărat nevoie de ea și nu a mai funcționat. Opinia publică era tradițional francofilă, relația cu Austro-Ungaria fusese compromisă de campania de deznaționalizare a românilor ardeleni, dusă recent de Budapesta, și clasa politică a găsit resursa de curaj să îl refuze pe rege. Nu poți ține o țară aliată în mod secret și apoi să te miri că oamenii nu vor această alianță. Carol a fost trădat de sistemul pe care el însuși l-a construit. Toate mărturiile epocii arată cât de devastat a fost și, deși nu există acest termen în medicină, la mine la țară se spune uneori că cineva moare de „inimă rea“. Regele s-a stins din picioare, vizibil afectat, după o mare supărare. Sunt convins că marele Carol, primul pe numele său, cum se zice în Urzeala tronurilor, a murit de inimă rea.

România stă doi ani deoparte în Primul Război Mondial, apoi intră nepregătită și neajutată de Rusia, așa cum promisese. Rusia este aliatul nostru accidental și nedorit, pentru că e aliata aliaților noștri. Lucian Boia descrie bine^[5] frământările celor doi ani de neutralitate și modul în care factorul rus era cel mai important argument de a nu ne alia cu Antanta. România mică a trebuit să aleagă între două scenarii de unire: cu Germania și Austro-Ungaria pentru a lua Basarabia, renunțând la Ardeal, sau cu Antanta pentru a lua Ardealul și a renunța la Basarabia. În nici un scenariu nu le puteam avea pe amândouă. România a ales conștient Ardealul în defavoarea Basarabiei, spre disperarea unor coloși politici care s-au opus lui Ionel Brătianu – gen Constantin Stere, care era atunci chiar în PNL. Faptul că doi ani mai târziu le aveam pe amândouă s-a datorat unui scenariu absolut neprevăzut: cele trei imperii care s-au bătut în Principate timp de 200 de ani s-au prăbușit toate odată: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul țarist și Imperiul Otoman.

România a fost învinsă în Marele Război, a încheiat pace separată cu Germania, apoi din nou contextul internațional ne-a ajutat.

Momentul nostru eroic de la Mărășești, Mărăști, Oituz, când am ținut blocate trupe importante germano-austriece a venit după o proclamație dramatică a regelui Ferdinand către țăranii-soldați. România abia se ținea pe o coajă de teritoriu în Moldova, Bucureștiul și toată Valahia fuseseră ocupate. Se pregătea evacuarea completă în Rusia a armatei și administrației, Parlamentul român a fost mutat la Odesa. Misiunea franceză condusă de generalul Berthelot, care are și el ditamai strada în București și tocmai ce a căpătat o statuie impunătoare de centenar, armele trimise de Antantă, reorganizarea armatei și poate și o (nouă) interdicție de a bate soldații, cerută de ofițerii francezi scandalizați că ofițerii români bat soldații și mănâncă la cantine separate. Și astea au contat, dar eu cred că a vorbi direct cu țăranii-soldați și a le promite ceva important pentru ei a contat. Ce le-a promis Ferdinand? Țineți minte cele două bube care au handicapat România modernă făcută de pașoptiști: pământul și votul. Ferdinand le spune soldaților în proclamația care a făcut vâlvă: „Vă voi garanta, după victoria pe care o așteptăm, partea legiuită din ogorul pe care l-ați câștigat cu sângele vostru. Prin votul universal veți participa activ la realizarea unei noi Românii mari“.

Ceea ce nu se putuse zeci de ani se poate acum. Și e extrem de frustrant că a fost nevoie de tot acest drum pentru adoptarea unei normalități a epocii. Târziu, forțat, chinuit. Am un mare respect pentru Neagu Djuvara, unul dintre oamenii care au tratat istoria României în această cheie analitică rațională, contextuală. El zice că reforma agrară de după război a fost cea mai mare auto-expropriere făcută de o clasă boierească în lume. Asta e o interpretare deosebit de generoasă față de acel gest. Reforma agrară de după război a fost promisă în circumstanțe atât de dramatice, cum am zis mai sus: după ce elita „generoasă“ a blocat-o 50 de ani și după ce a făcut toate aranjamentele instituționale posibile pentru a prelungi feudalismul de facto sub masca modernizării de jure.

Bun, dar acum avem reforma agrară, votul universal și România Mare. De acum ne relaxăm și duduie modernizarea, nu?

Bogdan Murgescu a coordonat împreună cu Andrei Florin Sora o carte despre primele alegeri din România Mare și urmările lor.^[6] Au consultat arhivele pentru județe din toate regiunile țării. S-ar putea să fie cele mai bine documentate alegeri din perioada regatului. Să ne imaginăm puțin atmosfera: România Mare, victorie, entuziasm. Se introduce votul universal. Poporul chemat în scenă la 1848, devenit actor la 1858, a salvat situația la Mărăști, ne-am ales și cu Basarabia și cu Ardealul, în ciuda oricărui scenariu rațional dinainte. Acum acest popor votează.

În majoritatea perspectivelor, poporul e de vină pentru că democrația interbelică a fost proastă. Poporul nu știe să voteze, poporul e prost, deci e vina lui. Hai să vedem cum au fost primele alegeri, când tot românul bărbat a votat.

Atunci, la primul vot direct universal din istoria acestui popor, au fost și „singurele alegeri generale care nu au fost câștigate de partidul aflat la guvernare“^[7]. Ceea ce considerăm azi o banalitate, anume că puterea se schimbă după alegeri, în toată România modernă nu s-a mai întâmplat până în 1996, o observație bună a lui Cristian Preda.^[8] Repet, ca să internalizăm împreună: din 1919 până în 1996 nu s-a schimbat niciodată guvernul ca urmare a unui vot popular. Ori am fost conduși magistral și românii au fost mereu mulțumiți, ori a fost mereu ceva/cineva acolo care a considerat că poporul e prost și nu trebuie lăsat să decidă. Din două una.

În 1937, guvernul PNL al lui Tătărescu nu a pierdut alegerile, doar a ratat pragul de 40% care i-ar fi adus prima electorală pentru majoritate. Dar a avut 35%, de departe primul loc. A ieșit în evidență asta pentru că, de obicei, guvernele câștigau mult peste 50% și nu aveau nevoie de primă. Chiar și atunci, cu toată opoziția unită contra lui Carol II,^[9] guvernul PNL-Tătărescu a avut 35%, plus PNL – Gheorghe Brătianu 5%.

Faptul că PNL-Ionel Brătianu a pierdut în 1919 primele alegeri din România Mare a fost deci cu totul excepțional în istoria noastră. Alegerile din 1919 au șocat pe toată lumea și nu au fost câștigate clar de nimeni. Brătianu se retrăsese din poziția de prim-ministru ca o demonstrație de forță față de puterile aliate în negocierile de la Paris, sperând că se realege și revine cu un mandat popular. A fost exact invers. Însă tot aparatul administrativ și jandarmeria au susținut PNL-ul. A luat per total mai puține mandate decât Partidul Național Român, care a dominat Transilvania. Partidele naționale regionale au câștigat similar în Basarabia, Banat și Bucovina. Practic, statul român, care frauda alegerile în mod tradițional, nu a avut destul timp să se instaleze în noile provincii și partidele românești de acolo au luat voturile. Dar defecțiunea crucială s-a produs în vechiul regat, unde Partidul Țărănesc, format de Ion Mihalache cu câteva luni înainte, a performat peste așteptări. Iată, deci, că puternica mașinărie administrativ-polițienească ce dădea majoritățile parlamentare e învinsă, pe de o parte de unirea recentă și, pe de altă parte, de creșterea unei organizații politice constituită pe rețelele de învățători rurali, recent ofițeri pe front cu mare prestigiu, și care vorbea în numele celor care fuseseră lăsați pe afară zeci de ani din jocul politic. Cu alte cuvinte, outsiderii de mai multe culori au cucerit majoritatea. Nu și puterea reală.

S-a construit o alianță largă de partide regionale cu premier Alexandru Vaida-Voevod. Inițial, Partidul Țărănesc nu a intrat în guvern, dar a făcut-o curând. Liderul Partidului, Ion Mihalache, fiind ministrul agriculturii. Cum zice Vaida-Voevod: „Cei aleși în Ardeal, Banat, Bucovina și Basarabia sosiserăm la deschiderea Camerelor cu iluzia de a participa la crearea noii și democraticei constituții. Aveam un întreg plan de înfăptuiri legislative, generoase, progresiste“^[10]. Mihalache se îmbracă ca ministru în haine țărănești, ceea ce la drept vorbind făcea și regina Maria ostentativ, dar ceea ce era cool la regină era văzut de protipendadă ca dovadă de prost gust de la un țărănoi. Poate era Mihalache erou de război, decorat pentru vitejie pe front, cu fratele Dumitru mort sub ochii lui în război, dar nu se face să te dai țăran în guvern – țăranii sunt buni când sunt cântați așa, generic, că sunt Talpa Țării. Când constituie masă, popor, nație, sunt buni, când fac partide țărănești și vor puterea, se schimbă foaia.

Același Vaida-Voevod, fost deputat la Budapesta, zice cu amărăciune: „Nu ne spuneau, dar ne lăsau să ne simțim inferioritatea și politică, și socială. Grandomania «grofilor» unguri, în contactul lor politic și convențional, era democratică, în comparație cu aceea a protipendadei parveniților politici bucureșteni din zilele acelea“^[11].

Această coaliție pestriță se pune pe treabă. Premierul Vaida pleacă la Paris și reia negocierile de pace, aproape pică de acord pe un pact pentru minorități prin care aliații cereau României respectarea drepturilor minorităților din România Mare, lucru pe care PNL l-a refuzat și l-a făcut cal de bătaie în alegerile interne. Cum constată Murgescu-Sora, electoratul, poporul ăla care altfel nu știe democrație, nu a marșat la naționalism, ci la schimbări și reforme. Acasă, Mihalache a organizat largi dezbateri pentru reforma agrară promisă de rege în momentele disperate din Marele Război. Nimeni nu se opunea deschis la reformă acum, ar fi fost culmea și, oricum, în Basarabia și Transilvania începuseră să deposedeze moșiile de pământ, dar era mai simplu acolo pentru că cei mai mulți mari proprietari nu erau români. Așteptarea era că se va face, și se va face repede.

Doar că erau veșnicele detalii importante pe care Mihalache le-a pus în favoarea țăranilor. În speță, limita de 100 de hectare sub care nu se poate expropria, adică cele mai multe moșii erau date țăranilor. Sau modul de calcul al despăgubirilor: Mihalache a propus ca proprietarii să fie despăgubiți conform cifrelor declarate la fisc, ceea ce îi dezavantaja pe moșieri pentru că mulți declarau mai puțin, ca să plătească impozit mai mic. Chestia era importantă pentru îndatorarea ulterioară a țăranilor. În definitiv, lor li s-a promis pământ ca să moară în război, nu li s-a promis pământ și datorii mai mari, nu după valoarea de la fisc. Urmează un episod halucinant și puțin cunoscut din istoria noastră, pe care îl rezum din varianta povestită de Murgescu-Sora. Regele se opunea reformei în varianta Mihalache. Brătianu dorea să organizeze alte alegeri. Proiectul guvernului avea nevoie de acordul regelui pentru a fi trimis în parlament, regele a pretextat că legea nu poate fi prezentată parlamentului dacă nu este premierul în țară, iar Vaida-Voevod se afla la Londra la negocieri de pace. Apoi, regele a forțat demiterea premierului, care a aflat acolo că nu mai era șef al guvernului, punând România într-o situație penibilă. Cu un premier numit interimar, Mihalache a făcut pasul spectaculos de a demisiona din funcția de ministru pentru a nu mai fi obligat să aibă acordul regelui. A depus legea direct în parlament, unde era susținută de o majoritate a întregului bloc.

Regele a demis guvernul și l-a numit pe Averescu premier. Majoritatea parlamentară a reacționat cu ostilitate și toată lumea a considerat gestul regelui inacceptabil. Ceea ce și era. Iată motivul pentru care acesta e un moment-cheie, care arată că obișnuința ca regele să decidă el cum arată guvernul și cum se guvernează bate Constituția și votul universal. Și asta cu un rege bun și rezonabil cum a fost Ferdinand (și Carol I). Cu un rege și inept, și cu gânduri rele, cum a fost Carol II, va fi o catastrofă. Ceea ce în Anglia s-a întâmplat treptat – renunțarea la decizia regală în favoarea guvernului ales și menținerea monarhiei ca instituție respectabilă, dar care nu decide ea politicile publice și cine are puterea –, în România monarhică nu s-a întâmplat niciodată. Și nu pentru că poporul era prost, ci pentru că oligarhia a bătut votul universal. Toată lumea, chiar și lideri PNL în jurnalele lor, citate de Murgescu-Sora, au recunoscut o forțare a lui Ferdinand.

După doar patru luni de funcționare, parlamentul reformei a fost dizolvat și s-au organizat alegeri. Regimul reintra în normalitate, guvernul organizează alegeri, le câștigă. Pentru nou-veniții în România Mare a fost o pilulă amară. Concluzia este trasă tot de Vaida-Voevod: „Totul se datorește temerii că reformele noastre radicale să nu se înfăptuiască. Pe de o parte este interesul meschin și material al oligarhiei de a se opune tuturor legilor care tind să îi micșoreze averea și prestigiul, iar pe de altă parte – în cazul cel mai favorabil pentru dânsa – este gelozia ca nu cumva acest partid democrat și acest parlament compus din țărani să facă legi de o importanță atât de covârșitoare pentru prestigiul lor în viitor“^[12].

Acest episod cu totul uitat din istoria noastră reprezintă momentul în care democrația interbelică s-a născut cu un defect congenital. Când nu e uitat, acest episod este tratat într-o cheie anti-democratică chiar și de oameni cu credințe democratice impecabile. Pentru că e mai simplu să dai vina pe popor sau pe incompetență, în loc să recunoști un tipar oligarhic mai profund. Robert Adam zice sec^[13] despre guvernul din 1919 că a fost „ineficient pe plan intern“.

Sorin Alexandrescu, care a scris Paradoxul român, această carte extraordinară despre interbelic,^[14] explică căderea coaliției prin faptul că partidele noi au fost imature, coaliția era instabilă, programul de reforme nu era clar. Alexandrescu a scris cartea asta când guverna CDR și voia să traseze o paralelă. Deci, cumva, povestea coaliției din 1919 este banală și ușor de ignorat: niște imaturi care nu au știut cum să apese pe butoane, se mai întâmplă. „Băieții“, „sistemul“ au revenit normal la putere. Doar că nu a fost deloc așa. Acea zvâcnire democratică a fost sugrumată de statul nedemocratic obișnuit să ignore votul. Adică ce ar fi trebuit să facă Mihalache altfel? Era un politician carismatic, care a organizat țăranii politic dinainte de război. A bătut țara în lung și-n lat ca să vorbească cu oamenii. Era să moară în război pentru țară. Fratele chiar i-a murit. Apoi a făcut o lege care îndeplinea la modul serios promisiunea regelui către soldații de pe front. A lucrat la lege cu răbdare, în toate amănuntele ei. Și-a dat demisia din guvern pentru a ocoli opoziția regelui. Și nu i-a ieșit. Unde a greșit, unde a fost imatur? Pentru că a vrut puterea de a decide reforme, nu doar puterea formală de a fi ministru? Pentru că a vrut ca votul popular să aibă urmări în practică? Conflictul dintre democrație și stat a fost pierdut de democrație în 1919 și nu și-a mai revenit niciodată până în 1996.

Întreaga perioadă interbelică nu a valorizat democrația, rațiunea, libertatea, comerțul, ci opusurile lor. Cum bine zice Zigu Ornea când descrie, în titlul unui capitol, lumea intelectuală și dezbaterile din epocă, „Democrația și raționalismul sub acuzare“^[15].

E ușor să zici că țăranii nu aveau cultură politică, că nu știau să voteze, dar e nedrept în fond. Țăranii s-au organizat, chiar înainte de a avea dreptul de vot, și au votat, nu tribal cum voia Brătianu, ci reformator. Mihalache a fost reprezentantul lor, apoi s-a unit cu partidul clasei de mijloc transilvănene.

Dar legionarii nu au fost populari? Uite cum votul popular duce la fascism. Nu zic că alegerile populare sunt mereu impecabile. Că doar ne-am trezit cu Brexit și cu Trump recent. Ce zic eu e că democrațiile funcționale pot suferi sincope. Din care își revin. O prostie populară se reechilibrează tot popular, prin trezire populară. Oamenii sunt raționali și suma noastră colectivă tinde să fie rațională. Inversul este ucigător. Dacă mereu trebuie să fie cineva care dă peste degete poporului, atunci avem o certitudine a subdezvoltării. Indiferent dacă acel cineva e o gașcă de popi iranieni, o gașcă de comuniști sau o gașcă de oameni care cred că ei sunt statul și patriotismul indiferent de ce crede poporul, avem de-a face doar cu forme diverse de ocolire a principiului democratic. Invariabil, băieții ăștia aranjează regulile societății în mod extractiv, să fie bine pentru ei doar, indiferent de gargara de cuvinte care ascunde asta după Allah, clasa muncitoare sau interesul național. Invariabil. E o regulă că asta duce la subdezvoltare. Iar istoria noastră este un lung șir de modalități de ocolire a democrației. Cât îi privește pe legionari în sine, acesta este un exemplu care susține mai curând teoria mea, nu opusul ei. De fapt, în alegerile din 1938, legionarii au avut maximum 16% din voturi. Fenomenul legionar este un produs direct al neaplicării legii de către stat. De către statul profund care a crezut că știe mai bine și a decis să îi folosească împotriva democrației. Carol II a cultivat Legiunea, a protejat-o, a încurajat-o. A cerut apoi ca Legiunea să îl recunoască ca șef. Într-o întâlnire cu Codreanu, acesta a refuzat.^[16] Abia apoi a urmat conflictul violent între Gardă și rege, cu multe asasinate reciproce.

Dar, înainte de asta, statul profund și regele au prigonit partidele democratice și au cultivat fasciștii, crezând că sunt jucăria lor. Protecția sistemului a început dinainte de Carol, pur şi simplu legionarii erau tratați ca nişte copii teribili, dar de-ai „noştri“, utili la o adică. În 1923, un grup de studenți plănuiau asasinate politice împotriva politicienilor care au acceptat tratatul de pace de după război. Tratatul acela care recunoștea România Mare. Problema lor era că evreii deveneau cetățeni. Abia acum s-a pus în practică acest punct de la Islaz și doar ca o condiționare a recunoașterii internaționale a României Mari. Și, totuși, acești tribaliști trădători ai proiectului național românesc tot au considerat că e nevoie să omoare. Au început cu unul de-al lor, acuzat fără nici o probă că îi trădează. Un exaltat pe nume Ion Moța a decis că trebuie omorât. Așa că îl împușcă mortal. Moța a fost achitat. Apoi, șeful lor, Codreanu, l-a asasinat pe prefectul de Iași, Manciu. A fost achitat. Nunta lui Codreanu a devenit eveniment național.

Un lider legionar care se certase cu Codreanu era asasinat în spital, cu topoare. Codreanu nici măcar nu e anchetat. Premierul PNL, I.G. Duca, chemat fără motiv la rege și lăsat fără protecție pe peronul gării din Sinaia, era asasinat de legionari.^[17] După acest asasinat, PNL devenea jucăria regelui, care apoi a omorât democrația în România. Congresul studenților legionari a fost un mare eveniment național, statul român le-a pus la dispoziție trenuri și mâncare. Pe drum, au vandalizat magazinele evreiești. Nimeni nu a fost anchetat, băieții „noştri“ erau tocmai buni să atace şi să compromită partidele democratice şi pe evrei. Omul regelui, Vaida-Voevod, încurajat de rege și de Siguranță să spargă PNȚ^[18], se considera nașul Legiunii. Şi chiar era, cu fonduri secrete publice. Da, este vorba despre același Vaida-Voevod de mai devreme, cel care se plângea că oligarhia sugrumase democrația în 1919. Omul s-a adaptat perfect la situație. Tot sistemul politic s-a organizat în anii ’30 în tabere pro și anti Carol II și acesta a găsit cozi de topor în fiecare partid (Tătărescu la PNL, după asasinarea lui Duca, și, înainte de el, Gheorghe Brătianu – vezi mai jos). Acest Vaida-Voevod a fost unul dintre instrumentele prin care Carol II a spart PNȚ atunci când Maniu și Mihalache nu au vrut să i se supună. Înainte de asta, din diverse posturi de ministru a ajutat Legiunea lui Codreanu să crească, în intenția de a folosi retorica și masa de manevră tribalistă. Când Carol II a desființat democrația și partidele, prin surogatul de Constituție din 1938, Vaida a fost numit șef la partidul unic totalitar. Traiectoria sa de la omul politic al declarațiilor din 1919 la acest personaj spune multe despre ce stimuli și contra-stimuli pot apărea în sisteme politice abuzive și închise. E drept că și Ionel Brătianu, care utiliza mașinăria de abuz administrativ pentru a obține voturi era același Ionel Brătianu care, în 1911, refuza schema lui P.P. Carp cu „ia 55 de locuri și taci din gură“. Așa cum tatăl lui a trecut de la revoluționar la creatorul sistemului centralist-administrativ de distribuit rente, după ce a fost dresat. Ambii coloși Brătianu, și Ion și Ionel – oameni pe care altfel nu mă pot opri să îi admir pentru capacitățile și disciplina lor –, au trecut prin drama adaptării la reguli proaste ale jocului.

Ceea ce întărește ce ziceam mai sus, și anume că persoanele cu potențial se adaptează la sistemul de stimuli și contra-stimuli. Problema e Sistemul, ea nu se rezolvă doar schimbând persoane între ele. În plus, între cele două momente ale lui Ionel Brătianu se adoptase votul universal, semn că, dacă alegerile sunt trucate, degeaba e liber poporul să voteze: e o șaradă.

Revenind la legionari, este complet nedrept să spui că ei sunt produsul poporului. Pentru că poporul a votat mereu rezonabil de mult cu partidele democratice și poporul citea presa democratică care avea tiraje mari. Dar alegerile erau trucate și presa era cenzurată. Cea mai mare parte a perioadei interbelice a fost sub stare de asediu sub pretextul că statul se apără de comunism. Legionarii erau majoretele unei mentalități tribaliste și autoritare profund infiltrată în structura statului. „Băieții“ erau vânjoși, sinceri, români adevărați, nu ca partidele democratice care trebuiau sparte, atacate, compromise. Ziceau tare ceea ce sistemul doar gândea. Liberal-democrații trebuiau trași la fund, fasciștii pupați pe creștet. Nu e diferit de situația de acum cu AUR – vedeți cum sistemul l-a tot protejat pe George Simion, el doar zice tare ce gândește statul profund în debara. Nunta lui Simion, devenită eveniment mediatic național la televiziunile oligarhilor securiști, este absolut similară cu spectaculoasa nuntă interbelică a lui Codreanu, pentru că oamenii ăștia nu au imaginație și nici simțul ridicolului. Și atunci, și acum, liberal-democrații sunt obsesia Sistemului, amenințarea reală, fasciștii sunt „băieții noștri“.

Și, în definitiv, cine erau liberalii interbelici? Evident că PNL am zice. Problema cu PNL este că a revenit rapid la situația din timpul viziratului lui Ion Brătianu: partidul-sistem. De altfel, cu conservatorii dispăruți din scenă ca partid, PNL le preia locul. Pleiada de noi partide ridicate – Partidul Național din Ardeal se va uni cu PȚ și va crea PNȚ, Averescu face o mișcare care riscă să măture sistemul: este aproape să preia puterea militar, dar refuză – reprezintă o provocare uriașă, așa că PNL, care stăpânea mașinăriile administrative se extinde rapid și în noile provincii și blochează schimbarea, fixând un nou punct de echilibru pe modalitățile vechi ale jocului politic, cu ceva mai mult deranj dat de votul universal masculin. E totuși mai complicat să fraudezi votul, se cere efort cu jandarmi și mulți țărani bătuți dacă votează „greșit“, nu mai e simplu ca atunci când votau câteva mii de oameni. Dar, cumva, cumva, sistemul se descurcă și alegerile nu se mai pierd niciodată. Ideea că PNL devine de facto noul partid conservator nu îmi aparține. „Cam între 1923 și 1930 liberalii au funcționat aproximativ ca vechii conservatori“, spune Virgil Nemoianu.^[19] De fapt, flamura Islazului și a liberalismului este preluată de PNȚ. S-a mai zis, și e o observație de bun-simț, cine era partidul care milita pentru democrație, libertate economică, comerț liber, descentralizare, drepturi în interbelic. Acesta era Partidul Național Țărănesc.

„În ciuda a ceea ce ne poate face să credem titulatura sa, partidul lui Maniu a fost dominat de clasa de mijloc, el făcând eforturi serioase pentru instaurarea unui regim constituțional veritabil“, spune^[20] Gale Strokes în volumul coordonat de Chirot. În bilanțul său extraordinar a 100 de ani de la unire, Oliver Jens Schmitt așază PNL în tiparul autoritarist, nu în cel democratic: „Doar scurta guvernare a Partidului Național Țărănesc, în ajunul crizei economice mondiale, a deschis o mică fereastră posibilității de dezvoltare democratică. Anul 1928 ar fi putut reprezenta cotitura: schimbarea democratică a puterii, distanțarea față de autoritarismul Partidului Liberal, democratizarea și descentralizarea, promovarea unei politici economice care avea în vedere majoritatea populației de la țară. Eșecul lui Iuliu Maniu în fața crizei economice mondiale și a lui Carol II a avut consecințe tragice pentru România: până în 1989, guvernarea țărănistă avea să rămână ultima reînnoire democratică“^[21]. Guvernul țărănist instalat în 1928 a fost sabotat de Carol și apoi de marea criză economică. În cei cinci ani cât PNȚ a avut majoritate parlamentară s-au schimbat opt guverne.^[22] Tentativa de liberalizare a comerțului de care România sufocată de protecționismul „Prin noi înșine“ ar fi avut o disperată nevoie s-a lovit de faptul că eram în contratimp: comerțul liber era sacrificat la nivel mondial, ca răspuns (inadecvat, se știe istoric) la criza economică. Ion Mihalache a urmărit maniacal și admirabil agenda sa liberală și a trecut câteva legi care trebuiau să îndrepte defectele reformei agrare. O lege pentru Creditul agricol, una pentru camerele agricole și mai ales legea circulației pământurilor cultivabile, toate în 1929.^[23] Când a avut posibilitatea de a legifera, partidul țărănesc a anulat interdicția de vânzare a pământului de către țărani, cea gândită de la Kogălniceanu și preluată și de Averescu, aparent spre binele țăranilor. Asta înseamnă să îi tratezi pe țărani ca subiect rațional al politicilor publice, nu ca infantili.

Când am spus agenda liberală a lui Mihalache, fondatorul curentului politic țărănist, nu am încurcat etichetele. Doar aplic etichete corecte științific unei realități sucite, unde PNL acționează sistematic anti-liberal, iar PNȚ are o agendă liberal modernizatoare. Un exemplu banal: cu aura lui „Prin noi înșine“, PNL a refuzat să permită importul de mașini agricole. Iluzia era că vom construi o industrie națională, dar în lipsă de capital și tehnologie acest lucru nu s-a întâmplat. Guvernul Averescu a comandat tractoare din Germania, după ce a dat o lege prin care înlesnea importul. Guvernul „liberal“ a anulat legea și contractul. România a trebuit să plătească 100 de milioane de lei despăgubiri fără a lua nici un tractor. La finele guvernării PNL, în 1927, abia exista câte un tractor la 3.600 de hectare.^[24] Așa faci când ai țărani ieftini, captivi în rural: nu îți pasă de mecanizare și urmărești cai verzi pe pereți sub etichete pompoase. „Prin noi înșine“ sună grandios. Prin noi înșine nu am avut nici industrie și aveam și cea mai puțin mecanizată agricultură din Europa.

Ovidiu Buruiană a scris o carte enormă și detaliată despre istoria interbelică a PNL, concluzia lui este că: „În perioadă, puţini erau dispuşi în plan public să conceadă liberalilor merite în devenirea modernă a României. Contestarea era una generalizată, majoritatea structurilor noi legitimându-se de la critica liberalismului aşa cum apărea el în practica Partidului Brătienilor. Biruinţa noilor grupări (Partidul Poporului sau Partidul Ţărănesc) în dauna partidului liberal era considerată inevitabilă“^[25].

Dar nu a fost inevitabilă, pentru că alegerile au fost mereu fraudate, atât de fraudate, încât constatarea lui Vaida-Voevod cu privire la opresiunea statului maghiar contra Partidului Național nu era deloc un caz izolat. Avem mărturii dramatice în cartea lui Bogdan Bucur^[26] despre fruntași ai luptei antimaghiare care, în Ardealul românesc, sunt arestați, bătuți, ei și susținătorii lor, pentru a fi ales deputat cineva susținut de PNL. Marea Încoronare a regelui Ferdinand Întregitorul de la catedrala nou construită la Alba Iulia a fost boicotată de Maniu și de Partidul Național pentru că alegerile anterioare fuseseră fraudate scandalos. Acesta era partidul care adusese Ardealul în România și se luptase de zeci de ani pentru drepturile românilor ardeleni în Ungaria. Ei au refuzat să fie prezenți la Marea Încoronare.

PNL a câștigat politic folosind statul, dar a pierdut aura de partid al schimbării. Nu era cool să fii PNL așa cum azi a fi PSD în zona clasei de mijloc și a studențimii nu e acceptabil. Era partidul mașinăriei administrative și al corupției de stat. Și nu aș zice că nu a avut oameni buni. I.G. Duca putea fi un mare om politic și a încercat să țină PNL în tabăra care rezista corupției și autoritarismului lui Carol II, motiv pentru care a fost asasinat de legionari, cel mai probabil în complicitate cu regele.^[27] Ionel și Vintilă Brătianu erau oameni rezonabili, ca și fratele lor, Dinu, și toți trei au murit relativ săraci, nu erau personal corupți. Dar familia Brătianu a controlat PNL într-un mod premodern. Ion pașoptistul a lăsat moștenire rețeaua politică lui Ionel. Ionel a avut doi frați: Vintilă și Dinu. Toți trei au condus PNL, pe rând. Și, ca orice dinastie, succesiunile dinastice reprezintă momente de loterie, accidente și derută. Fiii lui Dinu și Vintilă (Vintilică) au intrat în politică abia după 1944. Dar tot a fost acolo un conflict între generația 2 și generația 3.

Ionel a avut un fiu, Gheorghe Brătianu, dintr-o căsătorie formală, făcută pentru ca băiatul să nu fie considerat bastard. Copilul a fost crescut de mamă și nu a făcut parte din universul familiei Brătianu, care în sine e un univers fascinant dacă le citești memoriile. A ieșit, deci, din tabuurile familiei. A fost atras de Carol II cu promisiunea de a fi ministru când PNL se opunea revenirii acestuia. Drept urmare, a fost exclus din partid de unchiul Vintilă. Rivalitatea dintre ei era cunoscută în epocă drept cea dintre georgiști versus vintiliști și era oribilă. Vintilă era numit Smintilă Brătianu la reuniunile și în presa georgistă.^[28] Gheorghe a făcut un nou PNL și a slăbit partidul. Se împacă și revine în PNL după 1938, debusolat de Carol. Vintilă murise, Dinu conducea PNL și Gheorghe devine Delfin prezumtiv, moștenitorul dinastiei politice.^[29] Dar era prea târziu pentru a mai salva PNL și democrația românească. PNL guverna formal de câțiva ani cu un premier, Tătărescu, care era omul regelui și ignora conducerea partidului. Practic, doar Carol II a reușit să slăbească controlul dinastiei Brătienilor asupra PNL.

Acest episod dinastic bizar este relevant doar pentru că forme premoderne au afectat partidul care trebuia să fie modernist. Buruiană face un recensământ al receptării ideilor liberale moderne în România. După priza inițială la liberalismul francez din perioada pașoptistă, PNL a devenit apoi un partid establishment, fără curiozitate intelectuală. Toată filozofia liberală anglo-saxonă, începând de la Mill la Hayek, a pătruns foarte limitat în România. Cercurile de studii ale PNL au fost coordonate de Vintilă Brătianu personal – think tankuri le-am zice azi. Din păcate, emulația de idei nu a produs mare lucru, ba chiar a generat dezastre. Azi politica „Prin noi înșine“ sună bine doar pentru că a fost uitată în detaliile sale și în consecințele ei nefaste pentru modernizarea României, a rămas un slogan gol. A fost un dezastru patronat direct de Vintilă Brătianu.

Dezvoltarea industrială cu susținerea statului și protecționism agresiv este o idee care a făcut ravagii în multe țări, dar în România în mod special – dacă punem la socoteală și industrializarea comunistă, la care voi reveni. Zeletin a constatat bine că orice evoluție normală presupune construcția cu capital străin și încercarea naturală de a vinde pe mai multe piețe. A face industrializare cu pipeta și cu protecție vamală este ca și cum crești plante fără aer și fără hrană, zicea el.^[30] Și, totuși, asta a tot încercat România. În interbelic, scopul ar fi trebuit să fie industrializarea rapidă a agriculturii și crearea de parteneriate cu capitalul mondial pentru a localiza aici producție industrială. PNL interbelic a scumpit enorm importul de tehnologie și aproape a interzis importul de capital – sub sloganul „Prin noi înșine“. O politică evident anti-liberală și absolut perdantă economic, dar atât de populară în România până azi.

În mod bizar, sloganul „Prin noi înșine“ sună bine azi și e vehiculat prin PNL, deși el ajunsese să fie compromis în interbelic. Buruiană citează mai multe mărturii care arată că, în interiorul PNL la nivel înalt, era văzut ca un dezastru: «Victor Slăvescu nota în Însemnările sale că „Era impresionant să auzi pe Vintilă Brătianu vorbind de falimentul politicii sale […]. I.G. Duca, mereu atent să nu vexeze dinastia de partid, notează în jurnal că formula „prin noi înșine“ nu mai era combătută, era luată în derâdere»^[31]. Scena descrisă de Duca e crudă: anturajul imediat al lui Vintilă Brătianu nu era convins deloc de linia economică a partidului impusă de el, dar o sabotează pe tăcute.

Tocmai când România părea să renunțe la „Prin noi înșine“, a venit criza mondială care a dus la războaie comerciale, la lipsa de capital străin pe care acum îl voiam noi, dar nu îl mai găseam, la lovituri pentru comerțul liber pe care tocmai voiam să îl adoptăm și la declanșarea unei competiții a protecționismului. Și, astfel, modelul modernizării șchioape a continuat: agricultura a avut aceleași lipsuri ca după reforma lui Kogălniceanu (mai puțin odioasele bătăi și „învoieli“, dar tot pulverizare și lipsă de capital). Am dat mai sus exemplul cu tractoarele refuzate de Vintilă Brătianu. Universitățile produceau pe bandă avocați, nu ingineri, baza de dezvoltare tehnologică internă nu exista. În schimb, cei conectați politic controlau sistemul bancar și importurile, care se făceau cu aprobare, deci prin corupție. Înainte de război și înainte de a fi membru al guvernului Antonescu și achiesant la crime de război, Mircea Vulcănescu a fost șeful vămilor. S-a pus un preț pe capul lui pentru că refuza să dea autorizații de import temporare pe pile – știți moda: cumperi trei vapoare de nasturi; când acestea ajung în port, obții autorizații de import pentru trei vapoare de nasturi, exceptate de la taxele de import enorme pentru ceilalți, bagi nasturii în țară, îi vinzi sub prețul pieței și faci bani. Vulcănescu refuza să semneze pentru acest gen de scheme de corupție inevitabilă sub protecționism vamal și s-a obținut schimbarea sa de către un consorțiu întreg, care a cotizat la partid. Când vă gândiți la interbelic din punct de vedere economic, imaginați-vă România lui Ion Iliescu prelungită la infinit, fără șocul pozitiv al integrării în UE.

Bilanțul interbelicului, în linie cu Lazăr Vlăsceanu și Marian Hâncean^[32], arată așa:

• Politic: constituție OK, dar guvernul câștigă mereu alegerile, regele bun Ferdinand a intervenit incorect și nejustificat în apărarea oligarhiei, iar Carol II a fost un dezastru de corupție, inepție și ipocrizie. Ideologia dominantă era tribalistă și antidemocratică.
• Economic: aveam în anul de maximă dezvoltare 1938 un PIB/locuitor de două ori mai mic decât Spania și de 2,5 mai mic decât Italia, considerate atunci state subdezvoltate, sărace. Față de Austria, PIB-ul pe cap de locuitor era de patru ori mai mic.
• Cea mai mare natalitate și cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, 80% din populație trăia în rural și 40% era analfabetă.

Acest eșec major de modernizare este pricinuit de ieșirea României de pe traiectoria pașoptistă. Nu liberalismul a făcut România așa, liberalismul a fost trădat și deturnat.

 

_______________________________________

^[1]. Zigu Ornea, op. cit.

^[2]. Sorin Cristescu, Carol I și politica României (1878–1912), Paideia, București, 2007.

^[3]. Ibidem.

^[4]. Ibidem.

^[5]. Lucian Boia, Germanofilii: Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, București, 2009.

^[6]. Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora, România Mare votează: Alegerile parlamentare din 1919 la „firul ierbii“, Polirom, Iași, 2019.

^[7]. B. Murgescu și A.F. Sora, op. cit., p. 13.

^[8]. Cristian Preda, op. cit.

^[9]. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Univers, București, 1998.

^[10]. B. Murgescu și A.F. Sora, op. cit., p. 376.

^[11]. B. Murgescu și A.F. Sora, op. cit., p. 377.

^[12]. B. Murgescu și A.F. Sora, op. cit., p. 385.

^[13]. Robert Adam, op. cit., p. 106.

^[14]. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Univers, București, 1998.

^[15]. Zigu Ornea, Anii treizeci: Extrema dreaptă românească, Cartea Românească, București, 2015.

^[16]. Sorin Alexandrescu, op. cit.

^[17]. Sorin Alexandrescu, op. cit.

^[18]. Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică, RAO, București, 2019.

^[19]. „Junimea și câteva din contextele ei“, platforma LaPunkt, text nedatat, consultat la 13 ianuarie 2023.

^[20]. „Fundamentele sociale ale structurilor politice est-europene“, în Daniel Chirot (coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Corint, București, 2004, p. 290.

^[21]. Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani: Bilanțul unui veac de istorie, trad. de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, București, 2018, p. 25.

^[22]. Bogdan Bucur, op. cit.

^[23]. Robert Adam, op. cit.

^[24]. Ibidem.

^[25]. Ovidiu Buruiană, Liberalii: Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2013, p 53.

^[26]. Bogdan Bucur, op. cit.

^[27]. Sorin Alexandrescu, op. cit.

^[28]. Ovidiu Buruiană, op. cit.

^[29]. Ovidiu Buruiană, op. cit.

^[30]. Zeletin, Burghezia română, Minerva, București, 2008.

^[31]. Ovidiu Buruiană, op. cit.

^[32]. L. Vlăsceanu și M. Hâncean, op. cit.