676

Unde s-a gripat prima modernizare a României?

”Să ne întoarcem puțin la momentul Unirii. Cuza fusese ales domn și în Valahia, și în Moldova. Generația de la 1848 profită de faptul că deceniile de înfruntări între cele trei imperii sunt întrerupte de o victorie, în care puterile occidentale ajută Turcia să nu moară. Urmează acel vârtej aiuritor de evenimente. Cuza începe domnia, există câteva instituții comune – deocamdată, fiecare principat rămâne cu guvern și Adunare separate, sunt instituții comune de arbitraj la Focșani. Situația durează doi ani. Cuza unește guvernele și adunările într-un alt episod de folosire isteață a conjuncturii externe. Dar, una peste alta, o făcuserăm. Statul român modern s-a născut pe baze naționale și liberale în același timp. Adunările ad-hoc, care aduc poporul la masă, fac România, în același timp, liberală și națională. Ideea că toți plătim impozite este o chestiune de bază a liberalismului de atunci (și de oricând!). Și tocmai această măsură este imediat anulată. Cuza are nevoie de bani pentru a finanța noile instituții comune. Propune o taxă temporară pe pământ. Nimic mai logic și mai modern. Doar că această modernitate se lovește de pre-modernitatea stării de fapt: și anume privilegiul boierilor de a nu plăti taxe pe pământ. În ambele Principate unite deocamdată doar parțial, guvernele pică din cauza acestei taxe. Ceea ce fusese consensul alegerii lui Cuza și a Unirii, ba chiar ceea ce fusese consensul desființării privilegiilor feudale, se anulează rapid când e vorba să punem în practică principiul egalității moderne.”

Așa începe capitolul 7 al cărții și așa începe povestea insuccesului nostru istoric. Ceea ce a pornit ca un proiect european de modernizare – adică România – a început să se împotmolească pentru că grupurile de interese au început să căpușeze statul. Pentru că liberalismul originar nu a fost aplicat în practică. O chestie de care nu am scăpat niciodată. Vezi povestea cu pensiile speciale de azi.

Capitolul 7 ne arată că guvernarea se face cu proză, nu cu poezie. Liberalismul fondator este trădat. Autonomizarea tuturor românilor, ieșirea din dependență nu mai e proiect de țară. Dimpotrivă, elitele politice vor să mențină dependența cvasi-feudală. Vedem de ce țăranii sunt bătuți să muncească și drepturile lor de cetățeni nu există în practică. Vedem cum liberalii sunt dresați după ce le eșuează o lovitură de stat. Vedem cum se rupe prietenia dintre Brătianu și Rosetti. Și vedem cum statul modernizator nu e capabil să construiască o economie modernă, dimpotrivă menține o economie primitivă bazată pe export de cereale, de unde un mit fals despre un grânar al Europeni care nu am fost niciodată. 

Întreg capitolul 7 astăzi pe Comunitatea Liberală.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.

______________

Unde s-a gripat prima modernizare a României?

2.000 de boieri nu fac o nație. — Mihail Kogălniceanu^[1]

Această ratare istorică în serie se cere explicată. Să ne întoarcem puțin la momentul Unirii. Cuza fusese ales domn și în Valahia, și în Moldova. Generația de la 1848 profită de faptul că deceniile de înfruntări între cele trei imperii sunt întrerupte de o victorie, în care puterile occidentale ajută Turcia să nu moară. Urmează acel vârtej aiuritor de evenimente. Cuza începe domnia, există câteva instituții comune – deocamdată, fiecare principat rămâne cu guvern și Adunare separate, sunt instituții comune de arbitraj la Focșani. Situația durează doi ani. Cuza unește guvernele și adunările într-un alt episod de folosire isteață a conjuncturii externe. Dar, una peste alta, o făcuserăm. Statul român modern s-a născut pe baze naționale și liberale în același timp. Adunările ad-hoc, care aduc poporul la masă, fac România, în același timp, liberală și națională.

Ideea că toți plătim impozite este o chestiune de bază a liberalismului de atunci (și de oricând!). Și tocmai această măsură este imediat anulată. Cuza are nevoie de bani pentru a finanța noile instituții comune. Propune o taxă temporară pe pământ. Nimic mai logic și mai modern. Doar că această modernitate se lovește de pre-modernitatea stării de fapt: și anume privilegiul boierilor de a nu plăti taxe pe pământ. În ambele Principate unite deocamdată doar parțial, guvernele pică din cauza acestei taxe. Ceea ce fusese consensul alegerii lui Cuza și a Unirii, ba chiar ceea ce fusese consensul desființării privilegiilor feudale, se anulează rapid când e vorba să punem în practică principiul egalității moderne.

Scriu această carte în paralel cu activitatea mea politică obișnuită. Citesc proiectul de lege propus de guvern privind pensiile speciale. Deși e o condiție din PNRR, proiectul guvernului nu desființează nici una dintre pensiile speciale. Toate rămân, fără nici o excepție. Ideea de egalitate (pensie după contribuție) este ceva de bază pentru modernitate. Altfel spus, e vorba despre acceptarea unor principii de jure și sabotarea lor imediată în practică, imediat ce grupurile de interese, care controlează statul, au o miză personală în a bloca schimbarea. Bănuiesc că e o practică care vă sună cunoscut și familiar, legat de multe domenii.

Prima criză guvernamentală din România modernă a fost din cauza taxei pe pământ, pe care boierii din parlament nu doreau să o plătească și ei. Asta după ce, aceeași Românie modernă fusese fondată (și) pe acest principiu: desființarea privilegiului feudal care îi absolvea pe boieri de taxele pe pământ.

Deci, ce a pățit prima modernizare a României? De ce am trecut la un stat modern, dar am rămas în urmă în cursa spre modernizare? S-ar fi zis că tocmai atunci urma să recuperăm decalajul față de Vest. Nu am stat pe loc, dar explozia de modernizare din Vest, de dinainte de Primul Război Mondial, a făcut ca modernizarea noastră să fie prea lentă pentru a putea recupera.

Au avut dreptate cei care au acuzat pașoptiștii – deveniți „bonjuriști“ – că au creat forme fără fond?

Eu cred că povestea este mult mai simplă: principiile egalității în fața legii, a cetățeniei ca element unificator, a liberului contract individual au fost sabotate masiv de către cei care aveau un interes personal. Toate teoriile – dintre ele cea a formelor fără fond e cea mai spectaculoasă și inteligentă – care voiau să deturneze modernizarea au fost, de fapt, linii discursive care să justifice sau să mascheze un lucru simplu: elita vremii nu dorea să aplice egalitatea, contractualismul și încetățenirea (în sensul aducerii populației în rândul corpului cetățenesc al națiunii). Cuvintele lui Kogălniceanu din mottoul acestui capitol au fost rostite în momentele dramatice ale dezbaterilor privind reforma agrară, dezbateri urmate de asasinarea șefului guvernului și de o lovitură de stat. Chiar vorbim despre momente dramatice, de zvârcoliri violente ale României moderne abia născute. „2.000 de boieri nu fac o nație“ este un strigăt de durere și de disperare al unui mare boier, care își acuză semenii de egoism, îngustime de perspectivă și lipsă de patriotism.

Cine este nația? În varianta pașoptistă, în varianta Islaz, Patria suntem toți. „Patria nu răpește nimic de la nimeni; voiește însă să aibă două milioane și cinci sute de mii de fii ai săi cu același nume de român cu același drepturi carii să se poată numi nație“, zice o proclamație a guvernului provizoriu de la 1848, din 15 iulie.^[2] 2,5 milioane era atunci populația totală estimată a Valahiei. Pașoptismul nu concepea Patria fără încercarea conștientă, luminoasă, asumată de a aduce marea masă de țărani în corpul națiunii. Ei bine, aici s-a împotmolit modernizarea României. Acest obiectiv politic asumat atunci nu a fost urmat apoi de statul român. Dimpotrivă, a fost sabotat conștient și sistematic de către stat.

Modernizarea României s-a gripat pentru că reformele agrare au fost mereu chinuit aplicate și pentru că extinderea dreptului de vot a fost rușinos de mult întârziată. Acestea au fost cele două păcate originare ale României, care au blocat modernizarea. Ele sunt, evident, interconectate: problema agrară și problema electorală. Aceasta e o observație comună perspectivelor liberale asupra României moderne. O spune Xenopol, o spun Lovinescu și Zeletin. Mai recent, Cristian Preda face și el din dualitatea rural/electoral firul roșu al istoriei noastre, de la Cuza până la instaurarea comunismului și chiar până în 1990–1991: „O bună parte a acțiunii sale politice [a lui Cuza] a fost legată de punerea în practică a convingerii că a fi modern înseamnă a progresa din punct de vedere electoral și a elibera satul de înrobire. Teza acestei duble fețe a modernizării va fi reluată la sfârșitul Primului Război Mondial, când trecerea la votul universal și împroprietărirea țăranilor vor fi puse din nou împreună, apoi după cel de-al Doilea Război Mondial“^[3].

Reguli vagi și nevoia de schimbare

Modernitatea vine la pachet – peste tot, nu doar la noi – cu o reglementare clară a relației dintre boieri și țărani. În cazul nostru, elita care deținea și pământul, și puterea a refuzat să reglementeze altfel decât abuziv și în favoarea sa. Lumea feudală însemna că moșia boierească era o lume aproape închisă, unde pământul nu avea valoare de piață, regulile nu erau nici fixe, nici birocratizate, țăranii erau, oricum, la mila boierului. Dar acesta avea o problemă cu depopularea, deci avea interes să aibă cine să-i lucreze moșia. Pădurile erau multe și boierul lăsa țăranii să le taie ca să mai extindă moșia, în schimb lemnele erau ale lor. Claca era variabilă și partea de moșie dată în lucru țăranilor, la fel. Conceptul de proprietate modernă, individuală, contractuală este inaplicabil direct moșiilor boierești, pentru că, de fapt, în acea lume, boierul și țăranii (șerbi) nu lucrează cu acest concept. Șerbul nu este un sclav-proprietate – aceia erau romii la noi. Moșia nu este o proprietate modernă la acel moment pentru că e un loc unde pământul se împarte în loturi țărănești pentru autogospodărire, pe lângă care țăranul prestează și zile de clacă pe restul moșiei.

În 1805, domnitorul Alexandru Moruzi dă un așezământ agrar și stabilește numărul zilelor de clacă. Domnitorul Ioan Caragea revine în 1818 cu o lege unde se stabilesc minim 12 zile de clacă și crește suma în bani pentru care țăranii puteau scăpa de aceste zile.^[4] Toată Europa a trecut prin etapa asta și modul/momentul în care țările au clarificat și codificat trecerea în rural de la feudalism la capitalism a influențat enorm traiectoria modernizării. Trecerea de la șerbie la proprietatea modernă ar trebui să dea ambelor tabere – boieri și țărani – o șansă la dezvoltare, la cetățenie. Arbitrul acestei treceri ar trebui să fie un stat interesat de modernizarea și consolidarea unei clase de mijloc cât mai extinse. Nu se întâmplă asta. Statul nostru modern a fost capturat de o pătură politică dezinteresată de acest obiectiv, ba chiar personal interesată ca lucrurile să continue cât mai feudal și modernizarea să fie doar o mască.

Treptat, boierii folosesc forța statului pentru a transforma regulile vagi și vechi în reguli clare, scrise și în favoarea lor. Pădurile devin proprietatea lor exclusivă și țăranii nu mai au dreptul la lemne. Pământul însuși devine, din obște împărțită cu țăranii contra muncă, o proprietate exclusivă în sens legal, modern. Deci țăranul trebuie să plătească cumva doar ca să stea acolo, obligație în muncă. Modernizarea asta e făcută pe regulile celor puternici, iar fără drepturi politice țăranii sunt cei care doar trebuie să accepte noile aranjamente. Dacă ar fi să găsim o asemănare între lumea Americii Latine cu mari exploatații, unde lucrau oameni fără drepturi, și America de Nord, a așezărilor de proprietari, ne regăsim mai mult în primul model.

Aici intervin Regulamentele Organice, prima constituție românească, cum le numea Vlad Georgescu. Ele vin cu obligații în plus pentru țărani. Măresc numărul zilelor de clacă obligatorie, încât chiar și stăpânirea rusească este nevoită să admită că a greșit și schimbă Regulamentul în acest punct, reducând claca. Orășenii care au incendiat Regulamentul Organic la 1848 au desemnat, simbolic, un țăran să îi dea foc – asta pentru că țăranii urau Regulamentul chiar mai mult decât orășenii. Dezbaterile începute în timpul guvernului provizoriu, în Comisia special creată pentru reforma agrară, reprezintă în mic toată dezbaterea viitoarelor decenii ale României. Doar că, în acel moment, boierii mari, fiind fugiți din țară, și guvernul provizoriu proclamând drepturi ale țăranilor, toată atmosfera era în favoarea acestora. Un boier pe care îl cheamă Ceaușescu (iată ironia acestui nume!) cere iertare fraților țărani. Zice Xenopol, care citează raportul ședinței: „Unul din deputații proprietarilor, Ceaușescu […] se scoală de odată și spune: și eu v-am robit, fraților, v-am bătut, v-am desbrăcat; 36 de ani de când mă blestemați. Iertați-mă, mă rog, fraților săteni, luați-vă înapoi ceea ce v-am răpit. lată-mă, vă dau părticica de pământ. Numerosul public ce umpluse sala, încât acum nu mai încăpea, izbucni într-o detunătură de aplause, de strigări de ura! Iar deputații săteni în exaltația lor, care de care striga: Dumnezeu să te ierte, frate; Să fim frați, să trăim în pace! Ura! Vivat, să trăească Constituția!“^[5]

Limbajul este ridicol citit astăzi, propaganda comunistă împotriva regimului „burghezo-moșieresc“ ne-a inoculat reticență față de limbajul acela, dar el exprimă spiritul epocii, fără vreo vină pentru manipularea comunistă ulterioară.

Vin turcii și rușii și nu se face reforma atunci. Până în 1917, elita politică va inventa toate motivele din lume să nu mai revină la acea atmosferă de Dreptate și Frăție, unde frăția însemna chiar ce înțelegea boierul Ceaușescu la 1848: frăție cu țăranii.

Urmează apoi momentul-cheie al adunărilor ad-hoc. Nașterea României moderne. Pentru prima dată, țăranii sunt reprezentați într-o adunare politică aleasă. În Moldova, unde reticența față de Unire era mai mare, se întâmplă un accident care era să deraieze cu totul proiectul: deputații țărani vor pământ și vor să se reducă claca. Moment în care boierii moldoveni din tabăra anti-Unire se folosesc de această oportunitate pentru a sabota orice schimbare. Zice Xenopol:

“Această propunere a răspândit spaima între proprietarii de moșii. Ce mijloc puternic pentru ca, sub valul proprietăței amenințate, să se tace voturile naționale și liberale ale adunarei și să se întărească planurile separatiste și reacționare! Oare în zadar se atacă boierimea noastră: că ea nu voește a avea un popor strădan și patriot: că singurul motiv care a făcut’o să îmbrățișeze cu atâta ardore ideea unirei a fost speranța de-a putea sub acest steag a’și păstra privilegiile sale?“^[6]

Moment în care boierii moldoveni unioniști, cu Kogălniceanu în frunte, fac apel disperat la deputații țărani să lase baltă cererile astea, să amâne rezolvarea problemei lor pentru după Unire. Atât de mare a fost sperietura, încât în Adunarea similară din Valahia au căzut de acord să nu mai discute deloc problema agrară.

Doar Patria va fi bună cu toți copiii ei, nu? Că doar nu se face o nație cu 2.000 de boieri, nu?
Poate nu chiar 2.000. Poate încercăm cu… 2.114. Se face Unirea și întreg corpul electoral este compus din 2.114 de oameni.^[7]

De la 798 de alegători pe Regulamente Organice, după victoria unioniștilor, după aplicarea celor mai multe puncte de la Islaz, corpul electoral crește la doar 2.114 de votanți. O contraperformanță aiuritoare.

În aceste două cifre este drama României moderne și aici s-a poticnit modernizarea noastră. Nimeni, niciodată, nu se schimbă dacă cei care decid sunt atât de puțini. În județul Ismail – luat de la Rusia după războiul din Crimeea și dat Moldovei pentru ca Rusia să nu mai aibă graniță comună cu Imperiul Otoman de partea aceasta a Mării Negre – vota un singur om: Vladimir Stoica. El era atât secretarul și președintele comisiei electorale, cât și singurul candidat și alegător. Se votează pe sine însuși, trimite procesul verbal făcut și semnat de el și devine deputat.^[8] A fost un scandal atât de mare în epocă încât, la viitoarele alegeri, când s-a întâmplat la fel, mandatul din Ismail a fost invalidat pe motiv procedural, dar rămânea adevărul că atât de restrâns era corpul electoral încât, în acel județ, era un singur alegător; precum și adevărul că soluția găsită făcea ca județul Ismail să nu mai aibă nici un deputat.

Acest corp electoral restrâns – și care va rămâne tot mic în timp ce vestul Europei tot îl extindea – a setat tot comportamentul politic din România modernă. Pur și simplu, nu exista nici un interes să mergi spre țărani, te puteai alege deputat cu puțini alegători – inițial aproape exclusiv boieri, apoi, la presiunea PNL, și orășeni. Promisiunea din Adunările ad-hoc că problema țăranilor va fi reluată a fost doar formal respectată: s-a tot reluat problema țăranilor, dar rezolvarea a fost mereu în defavoarea lor. Întreaga cultură română a stat sub semnul idealizării țăranului: junimismul, apoi sămănătorismul, gândirismul și curentele de extremă dreapta interbelice au glorificat un țăran generic, veșnic, împăiat în nou inventata știință a etnografiei, dar niciodată țăranul real, posibil cetățean, posibil parte în corpul electoral. De ce? Pentru că nu aveau nevoie, ei nu votau.

Modul în care schimbăm aranjamentul feudal premodern într-o formă modernă și incluzivă a blocat sistemul politic și apoi modernizarea. Și punctul de echilibru a fost mereu în defavoarea țăranilor. Cu excepția lui 1848 (rămas fără aplicare) și a lui 1864, după niște evenimente dramatice, azi aproape uitate. „Voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țărei“ – acesta este un citat din prim-ministrul Barbu Catargiu și este uneori pomenit ca un exemplu de declarație de om de stat responsabil. Totuși, Catargiu folosea cuvinte mari pentru o chestiune ridicolă. Era multă tensiune în epocă pentru că boierii care dominau Adunarea aleasă (de foarte puțini alegători) refuzau și reforme, și chiar prezența pașoptiștilor în guvern. Aripa liberală dorea pur și simplu să comemoreze la 11 iunie Proclamația de la Islaz. Guvernul îi acuză că, de fapt, pun la cale o răzmeriță. Dramatic și fără motiv, Catargiu interzice manifestarea și zice de la tribuna parlamentului aceste dramatice cuvinte: „Voi prefera moartea…“ După acest discurs pleacă cu trăsura și este împușcat cu un foc de revolver la poarta Mitropoliei. Asasinul nu a fost niciodată identificat. Legea rurală făcută de el, total în defavoarea țăranilor, este votată sub emoția evenimentului, dar Cuza refuză să o promulge și nu intră în vigoare. Primul asasinat politic din România modernă este astfel legat de 1848 și de Islaz într-un mod foarte bizar.

În cei trei ani cât au fost guverne separate în Principate, au fost 9 guverne în Moldova și 11 în Valahia. Durata de viață medie a unui guvern: patru luni.^[9] Apoi, vine guvernul comun – în fine, Unirea se adâncește. Guvern condus de Barbu Catargiu și terminat cum am povestit mai sus. Aceste crize politice permanente sunt produse de falia între aspirații – agenda pașoptistă era valabilă, Cuza era un reformator – și realitatea unui corp electoral restrâns, de unde ieșeau inevitabil Adunări dominate de mari proprietari care inventau toate motivele din lume să nu schimbe nimic. Aici intervine lovitura de stat a lui Cuza, o nouă lege electorală (cu un prag foarte mic de avere pentru vot – un alegător la opt cetățeni, un corp electoral mai extins decât în Anglia, zice Cristian Preda). Și așa se întâmplă prima reformă agrară din România, făcută de Cuza și Kogălniceanu.

Cuza are un talent deosebit de a-și înstrăina oamenii. Cu conservatorii se ceartă pentru taxa pe pământ, cu liberalii munteni se ceartă pe chestiuni de libertăți politice, le închide ziarele. Faptul că are o viață privată scandaloasă toarnă gaz pe foc.

Rosetti și Brătianu îi devin, din posibili aliați, inamici. Cei doi au o scurtă prezență în guvern, sub prim-ministrul Nicolae Golescu, dar Rosetti declanșează o criză politică făcând declarații în Parlament împotriva Austriei, pe care Cuza nu își permitea să o vexeze atunci. Guvernul își prezintă demisia – și, astfel, tabăra pașoptistă se rupe în două. Golescu, Rosetti și Brătianu nu mai fac parte din următorul executiv. Cei trei vor fi motorul participării liberalilor la „monstruoasa coaliție“ care îl va îndepărta pe Cuza prin altă lovitură de stat în februarie 1866, Golescu intrând chiar în locotenența domnească de trei persoane, care a asigurat tranziția până la Carol I.

Doar cu Kogălniceanu, liberal moderat, a făcut Cuza un parteneriat care a adus reforme importante. Reamintesc că acestea nu sunt încă etichete de partid – PNL va apărea după mai mult de 10 ani de la acest moment.
Deocamdată să notăm opinia lui Xenopol:

Ca rezultat al dezvoltărei vieței de partid sub Domnia lui Cuza Vodă, găsim dar o mare propășire a ideilor liberale, adusă însă nu prin lucrarea partidului liberal din 1848, ci prin aceea personală a Domnitorului, care realiza cele două mai însemnate cereri din programul de la 1848, anume împroprietărirea țăranilor și reprezentarea țărei în adunare prin toate clasele societății.^[10]

Șef al guvernului, Kogălniceanu dă o circulară care interzice bătaia țăranilor. „A venit timpul ca și țăranul să fie considerat ca cetățean, ca și el să fie apărat în persoana, în cinstea și în averea lui“. Poate veți zice că e o obsesie chestia asta, dar efectiv mă scoate din minți când o găsesc prin cărți. Manifestați puțină înțelegere, ăștia bătuți ca vitele în România modernă sunt stră-străbunicii mei. Am luat-o personal.

Bătaia țăranilor și repetatele legi, circulare, ordine militare care o interzic este până la urmă semnul suprem de premodernitate. Nu poți face o nație cu o majoritate a populației care poate fi tratată ca niște animale, fără drepturi. E pur și simplu altă lume… de care nu reușim să ne desprindem.

Urmează aducerea lui Carol I – care practic înlocuiește un alt punct de la Islaz (alegerea domnului la cinci ani) cu o altă normă de modernizare adusă la zi. Doar că legea electorală a lui Cuza cu un alegător la opt cetățeni pică odată cu el. După adoptarea Constituției din 1866, noua normă electorală este de un alegător la 83 de locuitori. Matei Dogan, citat de Cristian Preda, compară cu Anglia și zice că alegătorii care votau în Anglia la primul colegiu ar fi votat doar la ultimul colegiu în România. Un regres enorm.

Regimul instaurat la 1866 poartă în el pecetea unui compromis cumplit. A rămas în istorie conspirația contra lui Cuza drept „monstruoasa coaliție“: cei mai conservatori cu cei mai reformiști. Urmează o Constituție care include instituții liberale, dar coabitând cu un regim extrem conservator când e vorba de proprietatea rurală și de drepturile politice. Și, cred că deja vă așteptați să spun asta, nu e vorba de o coincidență, ci de un tipar istoric.

Urmează un regim care se deschide prea puțin și prea târziu pentru a ține pasul cu modernizarea Occidentului.

Cuza a dat legea agrară după lovitura de stat, dar, ca orice reformă care se face în lipsă de consens, ea a fost timidă, a mutat punctul de echilibru ceva mai în favoarea țăranilor, dar nu destul.

Să ne uităm la câteva fapte:

– În mod neinspirat și crezând că face un bine țăranilor, Kogălniceanu a făcut o greșeală catastrofală: a interzis țăranilor să vândă pământul 30 de ani. Ideea era de a îi proteja, dar le-a făcut rău. De ce să nu vândă țăranii? Era o formă de a îi infantiliza: ei nu pot decide ce e bine pentru ei. Rezultatul a fost că, în loc să se creeze o piață a terenurilor, unde țăranii mai harnici, mai isteți, mai dornici să cumpere pământ și să se consolideze într-o clasă mijlocie care putea să fie coloana vertebrală a dezvoltării satelor (așa cum s-a întâmplat în Danemarca, zice Bogdan Murgescu), s-a creat un ciclu al sărăciei în care țăranul nu se poate dezvolta. Și nici nu îi vine să plece în aventura orașului, că are, totuși, ceva. O traiectorie modernizatoare însemna dislocarea unei părți dintre ei spre orașe și absorbirea în noua industrie – ceea ce se întâmplase în Anglia cu mai mult de un secol înainte, când s-a declanșat revoluția industrială. Care nouă industrie? Aceea era blocată de protecționism și de bariere anti-liberale – despre asta vorbim mai târziu. Dar mi se pare evident că blocarea acestor oameni la sate este unul dintre factorii care nu au încurajat dezvoltarea industrială. Legea din 1864 interzicea vânzarea timp de 30 de ani. Și, totuși, unii au vândut, informal – dovadă că tendința naturală era spre o piață și spre consolidare. În 1879, se dă o lege care anulează toate vânzările^[11]. Haos complet, instabilitate a proprietății, descurajare a formării clasei de mijloc la sate.

– Următoarea mare reformă agrară, cea de după Primul Război Mondial, va include și ea interzicerea vânzării pământului pe 30 de ani. Abia guvernarea țărănistă din 1929 va schimba asta^[12], dar prea târziu, deja fărâmițarea și îndatorarea erau realități profunde.

– În 1906, cu un an înainte de cea mai mare răscoală țărănească din Europa epocii sale, existau 408.502 țărani fără nici un fel de pământ^[13] și peste un milion care aveau sub 10 hectare. Doar 38.000 de țărani aveau între 10 și 100 de hectare – adică dimensiunea despre care se poate vorbi de ieșirea din subzistență și de o fermă comercială. O altă statistică șocantă: în 1905 erau de șase ori mai multe gospodării țărănești fără pământ decât în 1864^[14]. Spor natural de populație, blocaj în proprietate de subzistență = sărăcire. Practic, nu aveam clasă de mijloc, deși acesta ar fi trebuit să fie obiectivul nostru național de modernizare: să transformăm țăranii în chiaburi și să se mute populația în orașe, în servicii și industrie. Asta cerea însă și educarea accelerată, ceea ce a eșuat la nivel sistemic.

– Toate încercările de a ajuta dezvoltarea agriculturii s-au făcut timid sau au fost deturnate. Nici vorbă de bănci de credit dedicate doar țăranilor, cursuri de pregătire și insistență pe creșterea valorii adăugate – descrise pe larg de Murgescu ca metode de a impulsiona prin politici publice dezvoltarea clasei de mijloc rurale care apoi asigură baza democrației și dezvoltării. Se creează o bancă, Creditul Funciar Rural, sub supravegherea statului, apoi, în 1881, se dezvoltă la nivel de județ^[15]. Fără limită superioară a garanției de stat, politizată ca toate băncile atunci, și ghici cine avea puterea politică să numească oameni în CA, deci acces la credit agricol. Boierii și arendașii lor. Piața țărănească fiind blocată, moșiile au rămas înghețate, dar boierii s-au mutat la orașe, drept urmare au arendat. Banca de credit agricol a fost, practic, un instrument de a nu încuraja comasarea și dezvoltarea clasei de mijloc, prin proasta croire și prin corupție. De altfel, numirea politicienilor de top în CA-uri de bănci a fost o molimă a democrației pre și, mai ales, interbelice – fiecare partid avea banca sa, ba chiar aripile „tânără“ și „bătrână“ din PNL aveau bănci separate. Jaful făcut de PSD la Bancorex și Banca Agricolă, după 1990, tot așa a fost facilitat. Doar intrarea unor bănci mari, europene, pe piață a rezolvat problema asta veche de mai bine de un secol.

– Țăranii cărora li s-a dat pământ au primit și datorii, trebuiau să despăgubească boierii. Datoriile au fost împovărătoare și întinse pe mulți ani.

Și dacă v-am deprimat, aflați că astea sunt măsurile soft, încă nu am ajuns la cea mai odioasă politică publică: învoielile agricole. S-au dat legi ale învoielilor agricole în 1866, 1872, 1893 și 1907.^[16] Ce înseamnă învoieli agricole și de ce sunt date atâtea legi? În pofida numelui, aceste învoieli sunt legi prin care statul obligă țăranii să muncească moșiile boierilor. Da, pare absurd și, de fapt, aici vedem dimensiunea problemei: oamenii ăștia – cetățeni egali după Constituția aceea liberală – nu voiau să muncească pentru boieri. Că nu aveau chef, că nu erau bine plătiți, că aveau treabă pe pământul lor – orice motiv aveau era perfect întemeiat. Liberalismul prezumă că omul e rațional și trebuie să îi tratăm motivațiile ca atare. Și, dacă nu considerați țăranii ăștia care nu vor să muncească la boieri ca ființe raționale, atunci e ceva în neregulă cu dvs., nu cu ei. Nu sunteți liberali cu adevărat. Și, pentru că țăranii nu voiau să presteze, s-a trecut la forță. Astea sunt „învoielile“. Practic și capitalismul proclamat, și constituția din 1866 erau de facto suspendate când era vorba despre relația dintre țărani și moșii. Adică de 8 din 10 români. Țăranii trebuiau să muncească un anumit număr de zile. Altfel, erau bătuți. Legile de mai sus dau dreptul primarilor să folosească jandarmii la rezolvarea problemei. Cum îi „convingeau“ jandarmii? Ghiciți? De ce face statul român asta? Ca retorică politică, de frica foametei. Dacă țăranii nu sunt bătuți să muncească, o să murim de foame. Dar cum ar fi fost să le dea salarii atractive? Cum ar fi fost să le dea terenul să muncească individual și să împartă produsele? Argumentul foametei ține de galeria impresionantă prin care dezbaterile epocii au ascuns interesul sec al celor care dețineau puterea politică și pământul de a-și masca acest interes sub principii generale. Îi bat să muncească pentru că e mai ieftin decât un salariu. Nu uitați că era epoca în care Țăranul este idealizat, scos în față ca să combată modernizarea, el reprezintă Națiunea, esența, el e Românul din icoană, nu ca bonjuriștii care fac forme fără fond. Dar ăsta e Țăranul din icoană. Pe țăranul real, care nu vrea să muncească în aceste condiții, punem jandarmul să îl bată. Cum ar fi fost ca piața capitalistă a muncii să rezolve problema, că doar nu se murea de foame în restul Europei, care nu practica această formă bizară de sclavie? Cu excepția Rusiei. Peter Gunst face această paralelă între România și Rusia: și aici, și acolo momentul târziu al eliberării din șerbie a țăranilor a făcut ca eliberarea să fie costisitoare pentru țărani. Țăranul trebuia să presteze în continuare muncă pentru boier, că vrea sau nu, și nu își putea vinde pământul.^[17] Gale Strokes face următoarea radiografie la fel de tristă: „Interzicându-le țăranilor să îşi vândă proprietăţile, reforma a împiedicat formarea unei clase de ţărani avuţi. Legea impunea şi alte constrângeri la adresa ţăranilor, care erau obligați să plătească o sumă în schimbul eliberării lor de povara dijmei şi a clăcii, pe parcursul unei perioade de 15 ani. Cum suma în chestiune depăşea posibilităţile de plată ale ţăranilor, aceştia se îndatorau la boieri, fiind apoi nevoiţi să lucreze pe pământurile acestora, pentru a-i plăti o datorie care nu înceta însă să se majoreze […]. S-a ajuns astfel ca, în jur de 1900, marii moșieri să aibă în proprietate terenuri uriaşe, compuse pe de o parte din loturi minuscule închiriate ţăranilor şi, pe de altă parte, un lot din ce în ce mai mare rezervat pentru a fi cultivat, în beneficiul lor exclusiv, de o ţărănime care se afla, de fapt, în condiţia şerbiei“. Înaintea lui, E. Lovinescu a zis-o sec: „Proprietatea pământului a devenit burgheză, pe când munca a rămas feudală“^[18]. Și, din nou, legea asta este dată așa schimonosită de echipa Cuza-Kogălniceanu după o lovitură de stat militară, dacă era după conservatori nici atât nu se întâmpla. Plus că legea a fost aplicată în mod corupt și abuziv de către puterea locală – primarii erau numiți de prefecți, care era numit de guvern, care era desemnat de rege. Alegerile contau prea puțin.

Bilanțul trist al primei reforme agrare este că statul român modern devine, de fapt, furnizor de șerbi sezonieri pentru marii proprietari care dețineau toată puterea politică. Vedeți cât de legate sunt cele două probleme? De asta, în 1881, la 34 de ani de la 1848 și la 16 ani după adoptarea Constituției, C.A Rosetti e ministru de interne și dă ordine de desființare a intervențiilor violente împotriva țăranilor. Se dau la intervale regulate și decizii privind „învoielile“ agricole care permit forțarea țăranilor să muncească și decizii ca să nu îi mai batem. Este o formă de gândire magică: îi forțăm, dar să nu îi batem. Îi rugăm insistent și amenințător pe cetățenii ăștia căpoși.

Totuși, PNL este partidul care a condus cea mai lungă perioadă atunci. Iar Brătianu, pașoptistul, sufletul guvernului provizoriu de la 1848, a fost prim-ministru 12 ani și a controlat PNL cu mână de fier până când a murit. Din „Firfireul“ a ajuns să i se spună „Vizirul“. Brătianu a învățat din pățania lui Cuza că, dacă încerci prea mult, riști să te frigi și să nu mai poți face nimic. El, personal, se simțea departe de problema agrară, era în esență un mic boier care dorea să se concentreze pe creșterea orașelor și a statului.

De asemenea, deși Brătianu l-a adus pe Carol (fizic, l-a însoțit pe vapor, incognito), totuși Carol a guvernat cu Brătianu mult mai târziu. Între 1866 și 1871, țara a avut 10 guverne, unul la șase luni.^[19] S-au succedat conservatori cu liberali (doi frați Golescu plus vărul lor), PNL nu exista ca partid, nu existau partide, ci doar personalități cu afinități, iar lucrurile erau fluide.

E perioada de zbateri – agenda de la 1848 trebuia înfăptuită, dar după 1866 echilibrul nu era favorabil reformelor, dreptul de vot era prea restrâns. Și, oricâtă vorbărie exista despre binele național, oricâte progrese făceam în construcția statului, inclusiv cucerirea independenței, regula de fier a votului funcționa: cine nu votează nu contează. Iar majoritatea poporului nu vota, elitele făceau regulile după interesele lor personale.

După 1871, Carol a guvernat cinci ani cu premierul conservator Lascăr Catargiu, nemesisul lui Brătianu, care astăzi încheie marele bulevard bucureștean Magheru-Bălcescu-Romană-Catargiu. Statuile lor sunt la două stații de metrou una de alta pe marele bulevard. Zece guverne în primii cinci ani și, apoi, un singur guvern în următorii cinci ani, după 1871.

Lovitura de stat de la Ploiești

Silvia Marton a scris o carte despre tumultuosul an 1871 și ea sintetizează epoca așa:

Foştii paşoptişti reiau lupta politică tocmai din cauza amânării de la 1848. Nu încetează să caute momentul propice pentru aplicarea valorilor revoluţionare în spaţiul românesc. Îi vedem cum în anii 1866–1871 îşi justifică contestarea politică şi din această perspectivă a dorinţei de realizare a lui 1848.^[20]

Ce s-a întâmplat în 1871? Fenomenul pe care îl știm de la Caragiale ca fiind „Republica de la Ploiești“. Care nu a fost nici Republică și nici doar la Ploiești. De fapt, a fost o tentativă a liberalilor pașoptiști de a înlocui un rege cu altul, în contextul războiului ruso–prusac, pe care ei credeau că Napoleon III îl va câștiga. Trebuiau să se întâmple ridicări militaro-populare în șapte orașe, pe fondul lipsei personale de popularitate a lui Carol I. Cumva, nu e clar cum, C.A. Rosetti a transmis eronat de la Paris că francezii au câștigat războiul. Acel Candiano-Popescu care a condus lovitura de la Ploiești a fost singurul care a mers înainte cu planul.^[21] La Caragiale pare că e vorba despre o adunătură de ageamii, care proclamă o republică și se împrăștie la prima apariție a armatei. De fapt, 1871 este ultimul gest violent politic al generației care era obișnuită cu conspirații și cu lovituri subterane, care făcuseră 1848, dar și 1859 și 1866. Candiano-Popescu era apropiat de Brătianu. Mai târziu, cumințit, este numit de premierul Brătianu șef al poliției din București și apoi ajunge aghiotant al regelui. Își termină cariera ca general de cavalerie.^[22] Cum devine un conspiraționist care încearcă o lovitură de stat așa ceva? Coordonatorul loviturii de stat, Carada, e trimis la Ploiești să potolească mișcarea, după ce eșecul în celelalte orașe era evident. Revine la București deghizat. Acest Eugeniu Carada din conspirator deghizat va deveni apoi întemeietorul Băncii Naționale a României (are și el stradă și statuie lângă BNR). Omul pe care Brătianu se baza enorm era parte din familie, într-un clan unde se intra greu, și apare des în memoriile fiicei lui Brătianu. Cum se produc asemenea transformări?

Și Nicolae Golescu, omul liberalilor în locotenența post-Cuza care îi predă puterea regelui, cum de ajunge să fie arestat pentru participare la rebeliunea „republicană“? Chiar Ion Brătianu însuși este arestat la Câmpulung unde se afla, dar e repede eliberat.

Nu, „Republica de la Ploiești“ nu a fost o butaforie. A fost o lovitură de stat organizată de gruparea liberală Brătianu, dar eșuată pentru că francezii au pierdut războiul lor. În urma căreia toți cei implicați, și cei care au eșuat, și cei care au rezistat, au preferat să treacă peste, de dragul aparențelor. A câștigat Prusia, pentru ce să ne mai certăm noi aici? Carol cere eliberarea lui Golescu și îl invită la Palat. Se exprimă public că el nu poate să creadă că Brătianu a fost implicat, sigur guvernul său exagerase când îl arestase.^[23] O minciună diplomatică, convenabilă: Brătianu nu avea cum să nu fie implicat când oamenii săi de casă fuseseră organizatori.

Sub aparențele astea, Carol vrea să fie sigur. Laudă public și decorează armata, pe care s-a bazat la greu. Evenimentele de la Ploiești îl zdruncină însă. Conspiratorii prinși acolo sunt judecați. Dar sunt achitați de un juriu popular și regele e atât de mâhnit încât se gândește să abdice – sau cel puțin așa scrie. Ei bine, abia acum urmează cei cinci ani de guvernare Lascăr Catargiu. Carol le dă o lecție pașoptiștilor. Aici se epuizează o epocă și se impune un regim. Brătianu este atârnat pe frânghie, la uscat. Ce poate face? Avem o „democrație mimată“, cum i-a spus Mattei Dogan. Regele decide cine are puterea, și cine are puterea câștigă alegerile. Invariabil. Ei bine, Brătianu se adaptează la situație, a renunțat la ce era neaplicat sau aplicat doar de formă din agenda pașoptistă pentru a veni și a sta la putere. Și a stat 12 ani. În acești ani, se creează PNL – ce era curentul liberal pașoptist până atunci, curente de personalități multiple, devine o structură cu Brătianu în centru. El construiește mașinăria puterii care, în acești ani, definitivează administrația și o controlează. Acum se creează acel PNL care va fi rețeaua de control administrativ al puterii ce va dăinui câteva zeci de ani, până în 1938.

Carol I a ajuns să îl aprecieze enorm pe Ion Brătianu. După ce l-a domesticit și el a înțeles că, dacă vrea să fie la guvernare, trebuie să se cumințească.

Și nu e ca și cum pașoptiștii au mers ca roboții toți aliniați spre noul compromis. În ianuarie 1884, familia Rosetti trece printr-o dramă: le ia foc casa: „Abia putuse să scoată copiii; cum tablourile, cărţile, mobila şi mai ales documentele, corespondenţa, aşa de voluminoasă şi interesantă, numai în parte şi în foarte proastă stare putuseră să fie salvate, aruncându-le pe fereastră“^[24]. Familia Brătianu se duce în noaptea incendiului acasă la Rosetti să ajute. A doua zi, Camera votează un ajutor de 150.000 de lei pentru familia Rosetti. Povestește fata lui Brătianu în memorii:

„Rosetti refuză, vorbind de prieteşugul lui cu tata, de trecut. Tata îi răspunse insistând, dar îl înţelegea, căci nici unul nu acceptase nici o recompensă publică. Adunarea fu foarte emoţionată de cuvântările celor doi tovarăşi de muncă şi de luptă pentru ţară. Mulţi deputaţi plângeau“.

Această scenă emoționantă ascunde o dramă: oamenii ăștia care făcuseră atâtea împreună (1848, Unirea, alungarea lui Cuza, aducerea lui Carol) divorțau politic la bătrânețe. Rosetti însuși era ba în guvern, ba șef de ziare, dar mereu cerea sufragiu universal și nu îi ieșea. Sistemul era blocat. După multe tensiuni, cu un an înainte de incendiu, Rosetti declarase că îi ajunge. Și nu doar el, chiar și fratele lui Ion, Dumitru Brătianu: „Nu numai D. Brătianu se distanţa de fratele său, ci şi principalul lui colaborator C.A. Rosetti. Într-adevăr, pe fondul unei orientări din ce în ce mai evidente către centrul spectrului politic (cu o tendinţă evidentă de atenuare a unor reforme) pe care o adoptase I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, care rămăsese în continuare ataşat reformelor radicale (principalele două puncte care îl puneau în contradicţie cu I.C. Brătianu erau colegiul unic şi deplina libertate a presei), intră în contradicţie cu primul ministru. Ruptura se adânceşte în timp astfel încât, după ce renunţă la preşedinţia Camerei Deputaţilor, în toamna lui 1883, CA Rosetti îşi dă, în primăvara anului următor, demisia şi din Parlament (urmat şi de un grup de simpatizanţi). De la această dată ruptura dintre cei doi devenea definitivă“^[25]. Închidem, astfel, un ciclu: Brătianu, acela care la 1848 îl disprețuia pe Heliade pentru că ar fi căutat pace cu turcii ca să dea în ruși, care s-ar fi bătut cu toate imperiile odată, acel Brătianu se desparte de fratele său mai mare, mereu mai revoluționar și mai visător, și de Rosetti, fratele său de cruce. Se împacă puțin la incendiu, dar ruptura era adâncă. Doar moartea lui Rosetti în 1885 face ca proiectul unui nou partid liberal, condus de fratele natural și de fratele de cruce al lui Ion Brătianu, să moară și el.

Rosetti a murit supărat cu Brătianu pentru că îl acuza că nu încearcă să lupte pentru reforme. De asta i s-a pus eticheta de „roșu“, infamantă și atunci, și acum. Și nedreaptă. Pentru că junimiștii și conservatorii, în general, au dominat cultural epoca, noi o privim astăzi prin lentilele lor. La 1871, erau toți „roșii“. Acum Rosetti era „roșu“ pentru adversarii politici care l-au detestat. L-au detestat pentru că era coerent cu tot ce spuneau ei din 1848 încolo. Era ilogic să avem una dintre cele mai liberale constituții din Europa, cu cel mai restrâns drept de vot, cu acea masă enormă de țărani ignorați. Și nu, nu era ce au visat ei în tinerețe. Pașoptiștii au căzut și ei supt vremi, dar nu toți.

Grânarul Europei și nu prea

Dar, cu agricultura, totuși, eram grânarul Europei, nu? România regală era o putere economică ce hrănea toată Europa. E mai degrabă un mit acesta, spune Bogdan Murgescu. Exporturile românești de cereale au reprezentat, în 1858, 10% din ce importa Europa și au atins maximul în 1913: 12,7%. Rău e că, de fapt, eram prinși într-o capcană: exportam cereale masiv, eram complet dependenți economic de vânzarea unui bun foarte volatil. În ani buni, când producția era mare, era mare nu doar la noi. Astfel încât, când România exporta mult, prețul mondial era mic. Când exporta mai puțin, prețul era mai mare. Asta nu e metodă de dezvoltare.^[26] Regatul român era într-o fundătură economică.

În 2021, România a bătut Franța la producția de porumb. Suntem acum, în 2023, un mare exportator de cereale neprelucrate. Doar că nu mai avem acea dependență structurală, noua economie a serviciilor și noua industrie construită de integrarea în lanțurile europene de producție, adică noul capitalism, au rupt cercul vicios al istoriei noastre. La țară, 1% din fermieri dețin 35% din suprafața agricolă. Ne-am întors în timp în mediul rural. Țăranii nu se mai răscoală, pentru că sunt în Spania și Italia. Migrația externă a dezumflat problema istorică a suprapopulării rurale. Și urmează o criză demografică uriașă, unde am avea mare nevoie de oamenii ăștia pentru noua economie.

Revenind la epoca lui Carol, eu nu spun că România nu s-a schimbat în acea jumătate de secol. Era de nerecunoscut. Dar acesta este un maraton, o cursă a ajungerii din urmă, aceasta este povestea creării și modernizării României. Și nu era o poveste de succes atunci. România a intrat în interbelic cu rata de urbanizare la jumătate față de media europeană, a intrat în comunism cu același procent. Și a ieșit din comunism la fel. Soluția daneză a fost să cooperativizeze procesarea și să exporte nu cereale, ci produse animale prelucrate. De asta există brânză Danish în limba engleză, pentru că a ajuns principalul furnizor de brânză pe uriașa piață engleză. În cazul unui conflict între țăran și nobil, danezii nu au pus jandarmii să îi bată, ci au reglementat foarte detaliat ce se întâmplă dacă ajung la judecată – avea dreptul să locuiască pe moșie împreună cu familia până la judecată, de pildă. Banca Regală de Credit a început să acorde țăranilor credite pe termen lung începând cu 1786, 25 de ani, 4% dobândă. Până în 1807, se formase o pătură de țărani mijlocii care au fost baza de dezvoltare a Danemarcei.^[27] Programat, asumat, prin decizii luate de o pătură de birocrați autonomi, așa cum precizează Bogdan Murgescu în interviul^[28] pe care l-am realizat în 2011.

Întreaga agricultură s-a mutat de la producția de cereale la producția de lactate și carne conservată. Cooperativele de fermieri mici și mijlocii procesau 80% din lapte, deja în primii ani ai secolului XX. Este o diferență uriașă de reguli stabilite de elitele politice, cu efect în dezvoltare pe termen lung. Asta nu s-a schimbat în România până astăzi. Faptul că, în 2021, și cu contribuția subvențiilor europene, agricultura românească seamănă izbitor cu cea de atunci, ca structură de proprietate și exporturi, e rezultat al unor decizii de politică publică luate la fel de captiv și corupt ca atunci. Doar că acum problema este mult mai puțin importantă, pentru că populația ocupată în agricultură e mult mai mică.

În ceea ce considerăm o epocă de aur a făuririi statului român modern, saltul de modernizare s-a oprit pentru că deciziile au fost luate de o elită egoistă, auto-aleasă. Și a mai fost ceva: Statul. Birocrația de stat și partidele – cele două – au creat o simbioză care, în loc să încurajeze modernizarea, a devenit o uriașă mașinărie pentru protejat statu-quo-ul. Iar contribuția PNL la asta a fost masivă. Același Gale Strokes sintetizează astfel ceea ce aș putea numi „liberalism de stat“: „Ion C. Brătianu, principalul lider liberal al perioadei luptei pentru independenţă, a organizat noul stat român după modelul francez, cu Bucureştiul jucând rolul Parisului. În timp ce moşierii continuau să îşi extindă controlul asupra ţărănimii, celelalte aspecte ale administraţiei locale au fost acaparate, după 1878, de către oameni numiţi de la Bucureşti şi fideli conducerii centrale. La început, birocraţia centralizată cuprindea mulţi boieri proeminenţi, dar la 1900 ea ajunsese să fie dominată de funcţionari profesionişti, a căror loialitate se îndrepta către instituţiile de stat însele şi către propriile lor cariere în structurile acestor instituții“^[29].

Combinația dintre participarea restrânsă, abuzul administrativ asupra celei mai mari părți a populației și dezvoltarea de capul ei a unei birocrații efervescente, care furniza joburi pentru mașinăria de partid, aceste elemente s-au alimentat unele pe altele și au creat un cerc vicios. Nu îmi e clar când aș putea situa momentul în care statul român a devenit din promotor al modernizării, cum era atunci când Cuza crea instituții, factor de blocare a modernizării, dar pe parcurs s-a întâmplat asta.

Rezultatul macro este dezarmant. În 1914, avuția pe cap de locuitor era (echivalat) în România de 476 de dolari. Mai mult decât Serbia (462) și Rusia (425), dar în aceeași categorie de țări. Cu deosebirea că Serbia era politic vorbind o cvasi-anarhie în care se băteau două case domnitoare într-un soi de război civil la foc mic, iar Rusia era un imperiu feudal fără democrație. România a rămas în această băltire, în ciuda constituției și democrației și a unui spațiu public deschis la critică și la competiție – gândiți-vă la lumea lui Caragiale. Pentru că cei 476 de dolari pe cap de locuitor trebuie comparați cu campioanele vestice (Anglia 1.590, Franța 1.525, Germania 1.220). Dar să zicem că aia era altă lume, însă suntem încă departe de state tot nedezvoltate, tot afectate de feudalism târziu, tot cu elite bezmetice: (Italia 640, Spania 720).^[30] Și asta după ceea ce considerăm cea mai bună jumătate de secol din istoria noastră.

Ar fi putut fi altfel? Da, regulile jocului ar fi fost altele dacă acea modernizare ar fi fost mai incluzivă. Gândiți-vă la teoriile prezentate anterior și devine evident că România se afla și atunci pe o traiectorie mai degrabă extractivă decât incluzivă. Vorbind despre votul universal, Lovinescu e radical: „Regretăm că nu a fost aplicat încă de la 1848, așa cum o doreau vizionarii revoluționari; aplicându-se atunci, alta ne-ar fi fost astăzi conștiința cetățenească“^[31]. O întreagă istorie alternativă a României se întrevede în fraza asta. Una mai modernă.

S-ar fi prăbușit țara dacă cei 85% țărani analfabeți aveau drept de vot? Probabil ar fi fost multe șarade, cum au și fost după ce au căpătat dreptul la vot în 1919. Dar tot sistemul de gândire, de organizare se schimbă dacă politicienii știu că trebuie să fie incluzivi. Poți trișa, poți manipula, dar regulile jocului sunt altele, toată logica se modifică. Practic, Partidul Conservator a avut câteva zeci de ani în care nu a trebuit să facă nici un efort, nici o concesie marii mase a populației, pentru că aceasta nu vota. Și să nu uităm că stabilitatea acelui regim a stat în Carol I. Pe urmele lui Lovinescu, trebuie să spunem: ce șansă am pierdut! Cum ar fi fost 48 de ani de domnie, unde Carol I modera înțelept, nu între două partide ale unei oligarhii restrânse, ci între două sau mai multe partide care includeau corpul cetățenesc – țărănesc. Care s-a manifestat politic prin două răscoale la 1888 și 1907, cele mai mari din Europa în epocă. Am pierdut șansa istorică ca cel mai mare român din istorie, Carol I, să asigure și stabilitate, dar și recuperarea decalajului.

 

_______________________________________________

^[1]. Citat de A.D. Xenopol, op. cit., p. 414.

^[2]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 257.

^[3]. Cristian Preda, Rumânii fericiți: Vot și putere de la 1831 până în prezent, Polirom, Iași, 2021, p. 85.

^[4]. Keith Hitchins, Românii: 1774–1866, Humanitas, București, 2013.

^[5]. A.D. Xenopol, op.cit., p. 292.

^[6]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 374.

^[7]. Cristian Preda, op. cit.

^[8]. A.D. Xenopol, op. cit.; Cristian Preda, op. cit.

^[9]. Cristian Preda, op. cit.

^[10]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 469.

^[11]. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc, Humanitas, București, 2018.

^[12]. Ibidem.

^[13]. Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, București, 2007.

^[14]. Z. Ornea, Junimismul, Editura pentru Literatură, București, 1966.

^[15]. Constantin Schifirneț, op. cit.

^[16]. A.D. Xenopol, op. cit.; Constantin Schifirneț, op. cit.

^[17]. Peter Gunst – „Sistemele agrare ale Europei Centrale și de Est“, în Daniel Chirot, coord., op. cit.

^[18]. E. Lovinescu, op. cit., p. 174.

^[19]. Silvia Marton, Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România, Humanitas, București, 2016.

^[20]. Silvia Marton, op.cit., p. 19.

^[21]. Ibidem.

^[22]. Ibidem.

^[23]. Ibidem.

^[24]. Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu: 1821–1891, Humanitas, București, 2013, pp. 206–207.

^[25]. Dan Carbarău, „Marea guvernare liberală: independenţa României şi proclamarea Regatului“, Polis, Numărul 2(8) 2015.

^[26]. Bogdan Murgescu, op. cit.

^[27]. Bogdan Murgescu, op. cit.

^[28]. Interviu cu Bogdan Murgescu, „Cât, cum şi unde am greşit în ultimii 500 de ani“, Dilemateca, 8 martie 2011.

^[29]. Gale Strokes, „Fundamentele sociale ale structurilor politice est-europene“, în Daniel Chirot (coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Corint, București, 2004, p. 288.

^[30]. Bogdan Murgescu, op. cit.

^[31]. E. Lovinescu, op. cit., p. 139.