În acest capitol din cartea „Cine a făcut România. Răscrucile noastre” vorbesc despre modalitățile prin care Sistemul sufocă democrația și despre cum diverși demenți ”care iubesc România” sunt încurajați de Sistem și apoi suprimați, odată cu democrația. Toți iubim România, nu doar ce-i care se bat cu cărămida în piept, important e ce facem pentru oamenii ei concret. Călin Georgescu nu era atât de vedetă când am scris cartea, dar triada Sistem – demenți grandomani care acaparează patriotismul – democrația amenințată este o constantă a istoriei noastre. Și totuși, cea mai spectaculoasă modernizare și dezvoltare a României s-a întâmplat fără planuri cincinale și fără strategii de stat. Prin Liberalism. Avem de luptat atât cu demența fascistă cât și cu Sistemul autocratic și inept.
—
Capitolul 11. Două veacuri de proiecte eșuate. Câteva concluzii
Această europenizare a avut loc, în mod paradoxal, nu cu ajutorul statului, ci fiind de cele mai multe ori combătută și împiedicată de acesta. La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătorit mai puțin statul ca atare, care s-a manifestat față de cetățenii săi mult prea des în mod violent, ba chiar criminal, ci acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi și în importante instituții ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naționalismului izolaționist al unui Sonderweg (1) românesc, ci pe drumul unei normalități europene. (2) — Oliver Jens Schmitt
Un asemenea salt istoric se cere explicat. Pentru prima dată, motorul de dezvoltare de bază nu a mai fost statul sau vreo colectivitate. Pentru prima dată, motorul de modernizare al României au fost românii. Românii stimulați să tragă, să inoveze, să se organizeze, să muncească pentru ei.
Adoptarea pachetului liberalism-democrație, de care am vorbit anterior, a făcut ca efortul individual, munca, inițiativa, investițiile private să fie stimulate, răsplătite, valorizate. Nu e vreo invenție minune și nu e tipic românească, evident. E același pachet de stimulare a inițiativei prin recompensă care a dezvoltat Occidentul ceva mai devreme. Acest salt de modernizare este produs de liberalism și nu putea fi produs decât de liberalism.
De ce nu s-a întâmplat mai devreme? De ce linia de creștere nu a explodat după crearea României moderne? Pentru că pachetul liberal nu a fost complet atunci, i-au lipsit elemente esențiale. În primul rând, 85% din populație, adică țăranii, au rămas într-o situație de dependență, așa cum am descris. Serviciile publice orientate spre dezvoltarea umană – educație, sănătate – au fost neglijate, pe când serviciile care țin de organizarea și puterea statului au avut prioritate: armata, jandarmeria și administrația. O administrație luxuriantă descrisă ca atare în epocă, pentru că și PNL, și Partidul Conservator trebuiau să își plaseze clientela, pe rând. Primarii erau numiți de prefecți, care erau numiți de guvern, care era decis de rege. Românii au devenit liberi formal, dar au continuat să fie dependenți în diferite forme. Protecționismul economic a făcut ravagii pe termen lung și a distrus și dezvoltarea agriculturii și a blocat și dezvoltarea industriei, pe care dorea să o protejeze. Cele două idei surori care au făcut România modernă, liberalismul și naționalismul, s-au întors una împotriva celeilalte. Tocmai când România Mare a devenit din vis realitate, ar fi fost logic ca liberalismul să fie ideea de bază și să contribuie la ridicarea individului. S-a întâmplat invers: tocmai când își epuiza agenda națională prin realizarea României Mari, naționalismul a devenit tribalism și a sufocat spațiul public. Este îngrozitor să citești azi dezbaterile de idei din interbelic – iraționalitatea și colectivismul domină absurd tocmai când era nevoie de raționalitate, drepturi și incluziune.
Cred că ceea ce ne-a lipsit a fost încrederea în români, în raționalitatea noastră umană. Liberalismul este în primul rând o doctrină rațională, dar are o fărâmă de credință la baza sa (vezi capitolul următor). Fărâma asta este credința în rațiunea individuală. Dacă nu crezi că cei mai mulți oameni din jurul tău sunt raționali și pot decide ce e bine pentru ei și că, adunate la nivel colectiv, aceste decizii individuale fac bine tuturor și țării, atunci nu poți fi liberal. Cred că asta ne-a lipsit la nivel sistemic. Așa se explică slăvirea țăranului generic și ciomăgirea administrată țăranului real. Am încredințat modernizarea noastră unor diverse forme de eludare a individului rațional: statul, partidul, colectivul național și, la finalul comunismului, tuturor acestor trei factori. Căutăm permanent și sistemic modalități de a nu lăsa românii să decidă ei, românii reali, ca indivizi raționali. Jumătățile de reformă sunt o trăsătură întâlnită și atunci, și azi. Veți vedea exemple în a doua parte a cărții. Prezumția e mereu aceeași: românii nu sunt pregătiți, nu pot decide ei. Cineva, totuși, trebuie să ia decizia. De două sute de ani ne oprim la jumătatea drumului pentru că „românii nu știu / nu pot“. Cine știe? Boierul, statul, prefectul, inspectoratul etc.
Dar lecția cea mai dură pe care trebuie să o tragem din istoria noastră este aceasta: interesul personal al celor care dețin puterea blochează schimbarea și organizează statul pentru câștiguri personale, de sus până jos. Ideea de egalitate de șansă, de drepturi, autonomizarea cât mai multor persoane sunt produse ale unui mediu liberal care nu apare natural. Dimpotrivă. Apar cu eforturi și cu lupte. Naturală este organizarea în găști și acoperirea intereselor cu retorică. Mancur Olson a scris o carte despre asta (3), care a schimbat multe perspective teoretice asupra deciziilor de grup. Legea lui Olson spune că grupurile mici se organizează eficient pentru că fiecare individ de acolo are un interes personal mare în acțiune, pe când grupurile mari (cetățenii, de pildă) sunt compuse din indivizi care au interes difuz și capacitate/dorință mai mică de a investi timp și efort. Acum înlocuiți grupurile mici cu PSD / PNL și grupurile mari cu cetățenii României și veți înțelege cum explică legea lui Olson istoria și starea României mult mai bine decât orice altă analiză complicată. Grupurile mari pot avea o șansă doar dacă există mobilizare masivă și dacă există niște principii simple universal valabile, care devin tabu în societatea respectivă. Doar că istoria României a fost organizată astfel încât mobilizarea să nu fie posibilă, iar tabuurile au fost tribaliste și colectiviste. Faptul că, după crearea României moderne, timp de 50 de ani, au votat doar câteva mii de indivizi e relevant. Iar când am obținut votul universal masculin, au intervenit abuzul administrativ și limitarea alegerilor. Pentru ca, apoi, comunismul să suspende cu totul pretenția de democrație liberală sub tabuul nou al „democrației populare“, care nu era nici democrație, nici populară.
Tot acest cadru istoric a fost continuat în anii ’90 de fesenism, care a inventat noi exerciții retorice: „lăsați-ne să muncim“, „vrem liniște“ (4). Sub această retorică a fost interesul activului PCR și al Securității de a controla puterea și averea națională. Nu e vreo conspirație, e legea lui Olson aplicată cu metodă. Natural. Pentru că grupurile mici și organizate așa funcționează, nu că ar fi fost Iliescu și securiștii experți în teoria acțiunii colective de la Harvard. Haita s-a organizat natural pentru jaf, băgând retorica la înaintare. Abia când acel sistem a dat faliment și după ce a falimentat economia, au ajuns, luați de valul istoric, la soluția corectă: pachetul liberal democrat, care e baza de funcționare a Uniunii Europene, a devenit inevitabil.
Această modernizare cu motor din afară e o etapă istorică care tinde să se încheie. Dar asta voi detalia în a doua parte a cărții.
Să mai zăbovim puțin asupra acestei retorici. Refuzul de a discuta sistemic despre românul real, despre individul rațional cetățean, care compune națiunea, și despre drepturile sale a dus la veșnice exerciții retorice din ce în ce mai desprinse de individ și de realitatea pe care o vedem cu ochii noștri. Proiectele românești de „salvare“, „schimbare la față“, ridicare a „omului nou“ (o obsesie a legionarilor și a lui Ceaușescu), facerea unei țări ca „soarele sfânt“ au fost biciuiri ale unui imaginar colectivist care a fugit de drepturile individuale. Dacă desprinzi binele țării de binele indivizilor reali, al poporului existent, și îl catapultezi în Românii imaginare, atunci retorica devine inevitabil tot mai sălbatică. Astfel, extremiștii ajung să facă agenda publică chiar dacă ei în sine nu câștigă voturile unei majorități. Sorin Alexandrescu spune despre legionari: „Este singurul partid care ia toate temele ad litteram și, de asemenea, singurul partid care le traduce integral în fapte. Istoria interbelică demonstrează că această unică originalitate a fost suficientă pentru a transforma legionarismul din loc comun al epocii în mișcarea ei dominantă“ (5). Cum am mai spus, legionarismul a avut maximum 16% din voturi, deci e o exagerare că a fost mișcare dominantă, dar a părut așa pentru că au făcut agenda. Și au făcut agenda pentru că ei spuneau până la capăt ceea ce establishmentul cultural și politic doar sugera. Nu e de mirare că ceaușismul a alunecat atât de rapid în xenofobie și tribalism extreme. Odată pornită, retorica devine ca o alunecare pe derdeluș, ai nevoie de viteză ca oamenii să uite de eșecurile din lumea reală. Ai nevoie să pervertești sălbatic mintea unor generații de copii ca să creadă că ei trăiesc în Epoca de Aur, când sunt îmbrânciți la coadă la salam și mănâncă banane cu porția.
Observ o îngrijorătoare tendință publică de a asocia sintagma „proiect de țară“ din nou cu misticisme. Nu doar George Simion vrea să ne facă un proiect de țară legionar-ceaușist, dar și în mainstreamul politic proiectele de țară sunt mental inspirate din acea zonă. AUR și Simion sunt periculoși nu pentru numărul de voturi, ci pentru că ei spun serios tot timpul ceea ce PSD și PNL spun numai înainte de alegeri sau când trebuie să le distragă oamenilor atenția de la inflație și corupția din sistem. E același rol de drenare a tribalismului de către Sistem, care apoi le face agenda. Chiar și din zona moderată, dar îmbâcsită a opiniei publice, vocile care proiectează viitorul pleacă de la premise din acestea de transformare radicală, un nou rol civilizațional pentru România la scară europeană. Am terminat canalizarea localităților de peste 2.000 de locuitori? Am asigurat românilor aer curat, care e dreptul lor și obligația statului prin tratatul de aderare la UE? Cum facem să nu mai avem un sfert din copii care nu termină școala, școală care nu e doar gratuită prin lege, ci și obligatorie? Cum facem ca românii să câștige salarii medii cel puțin la media UE și, în același timp, să menținem activitatea industrială la nivelul de acum, adică să menținem ritmurile de creștere după ce nu vom mai avea avantajul competitiv al forței de muncă ieftine? Mă scuzați dacă întrebările astea nu vă trezesc pasiuni abisale. Da, nu facem o țară ca Soarele de pe cer cum promitea Zelea Codreanu și nici o Epocă de Aur cum zicea Ceaușescu că făcuse. Vrem o țară normală, modernă. Plictisitoare. Funcțională. Proiectul liberal de țară nu dorește decât să finalizeze modernizarea europeană începută și rămasă la jumătatea drumului.
Și asta este ceea ce trebuie să fie. Proiectul liberal de țară lucrează pentru românii reali, indivizi raționali, nu pentru națiuni generice. Proiectul liberal de țară este patriotic pentru că patriotismul se referă la oameni reali, la românii reali. Orice „patriotism“ care apără himere este opusul, este trădare. Gheorghe Ursu a fost un erou și un patriot român când a denunțat oprirea consolidărilor de către Ceaușescu după cutremurul din 1977. Ceaușescu și securiștii care l-au omorât în bătaie apărau o țară generică de o acuzație foarte concretă, reală, legată de oameni, de români aflați în pericol. Ceaușescu și securiștii au trădat România pentru că au trădat românii. Definiția patriotismului trebuie legată de realitate și trebuie să evacuăm din cetate pretenția colectiviștilor tribaliști că ei definesc ce e patriotismul. Reticența de a vorbi despre patriotism când el este confiscat de securiști și de fasciști ne face rău, face rău proiectului și face rău României. Niciodată nu mai trebuie să lăsăm securiștii sau pe Vadim Tudor sau SRI sau pe Ciolacu sau pe Simion să definească patriotismul. Gheorghe Ursu a fost un erou și un patriot. Punct.
Aș vrea mult să încetăm să ne tratăm traumatismele prin proiecte de țară. Aș vrea mult să fim generația care a lăsat copiilor o țară normală, ca afară. Vreau să trăiesc într-o țară plictisitoare. Aș vrea mult ca politica să fie un exercițiu cât mai banal de alocare a resurselor publice și de luare a deciziilor. Aș vrea mult ca politica și spațiul public românesc să nu mai fie permanente exerciții de mântuire colectivă. Cei mai catastrofali lideri români din secolul XX – Codreanu și Ceaușescu – veneau din familii traumatizante. Bunicul lui Zelea Codreanu, cu nume de familie Zelinski, ca actualul președinte al Ucrainei, era polonez dintr-un sat bucovinean. A avut un copil, Jan/Ion, cu prima soție, numită Agafia Antek. Pe care a omorât-o beat fiind, din gelozie. Se însoară a doua oară și fuge la Cernăuți, de frica unei anchete (6). Acest Jan/Ion este tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, migrat apoi în România, profesor de germană, deputat al partidului fascist antisemit Partidul Național Creștin, își crește copiii într-un cult al morții și al extremismului. Doar imaginați-vă ce traume acolo: copil fugar, cu mama omorâtă de tată, străin și izolat într-o țară nouă. Mai târziu, un disident din Legiune, Mihai Stelescu, va publica certificatul de schimbare a numelui din Zelinski în Codreanu și va scrie articole cu titluri ca „Afară cu tine, Zelinschi“. Va fi omorât de zece legionari în spital, cu topoare, într-o scenă macabră. Codreanu era scos din minți de simpla menționare a faptului că ar putea să nu fie român sadea. Asasinii lui Stelescu au fost asasinați de Carol II (alt personaj cu traume tratate prin politică) în pădure, sugrumați cu lațul și îngropați în var, împreună cu Codreanu. Fac parte din panteonul legionar, au fost cu toții reînhumați peste doi ani cu ceremonii naționale. Dacă ați citi toate astea într-un roman ați spune că sunt exagerări beletristice, dar s-au întâmplat. E istoria noastră sălbatică și toți cei din acest film au vrut să construiască câte o Românie ca soarele de pe cer, puțin le-a păsat de drepturi, libertăți și rata analfabetismului. Și Codreanu, și Ceaușescu trec drept patrioți, chiar și la oameni care nu le susțin cauza. Au făcut greșeli, dar au iubit România… Cum ar fi să nu ne mai „iubiți“ așa pasional? Cum ar fi să ne tratăm reciproc mai rece, așa, cetățenește, contractual, cu drepturi și limite?
Aș vrea să fim ultima generație care își tratează traumele prin politică. Și pentru asta proiectul nostru de țară trebuie să fie despre canalizare, abandon școlar, plantarea de păduri, drepturile omului, implicare comunitară, participare în consiliile de administrație ale școlilor. Banalități. Banalități care fac o țară modernă. Banalități bazate însă pe un bob de credință: în semenii noștri români, ființe raționale, care decid singuri, fără tătuci, fără un stat atotputernic. Credință în noi și în oamenii de lângă noi.
Poate că vi se pare ceva vag sau abstract. Eu sunt dintre cei convinși că ideile conduc lumea și că cele mai multe dintre deciziile noastre au la bază un fond filozofic, pe care de cele mai multe ori nici nu îl conștientizăm. Fondul filozofic proclamat de pașoptiști în istoria României este acesta: încrederea în oameni ca indivizi raționali. Istoria României moderne este istoria modului în care avem sau nu încredere în oameni. Și, de cele mai multe ori, nu am avut încredere în oameni, ci în stat. Obligat să își tempereze ambiția reformatoare pentru că în acel sistem în care votau doar câteva mii de oameni avea marjă limitată de manevră, Ion Brătianu s-a concentrat pe construcția statului, nu pe modernizarea societății. Modernizarea raționalist-liberală ar fi însemnat autonomizarea individului. Ceea ce intra, mai departe, în conflict cu organizarea socială care trebuia să țină în dependență țărănimea. Aici au fost paradoxul și tragedia acelei tentative de modernizare. Proiectul pașoptist a fost sacrificat prin adaptare la sistem. Inevitabil, etatismul a devenit motor al modernizării, pentru că celelalte erau blocate de sistemul de vot și organizarea puterii. Doar că etatismul nu poate moderniza real o țară, doar superficial. Pentru că o țară nu se modernizează fără ca obiectivul să fie autonomizarea indivizilor. Altfel se numește creștere extractivă și ați citit în capitolele anterioare ce se întâmplă cu ea. Și, după eșecul modernizării etatiste, a urmat o formă extremă de modernizare extractivă, în comunism.
România a fost mereu împinsă înainte de o parte a sa, liberal modernistă, care punea rațiunea și individul în centrul proiectului. România a fost mereu deturnată și blocată de o parte a sa care punea în centrul proiectului colectivismul, tribalismul și năzbâtii conceptuale fără legătură cu lumea reală. Etichetele se schimbă și nu prea contează. PNL este o etichetă care a jucat inițial cu România liberal-modernistă, apoi a devenit sistemul-stat și rolul său de reprezentate a nemulțumirii reformiste a fost preluat de PNȚ. Modul în care cele două Românii se luptă una cu alta nu depinde de etichete. Depinde însă enorm de împrejurările regionale / internaționale.
Citez din declarația Alianței Civice din noiembrie 1990: „Suntem conștienți că protecția cetățeanului nu se poate realiza decât într-o Românie liberă. Suntem săraci într-o țară bogată. Singura ieșire o reprezintă inserarea economiei românești în circuitul mondial, prin trecerea la o economie de piață […]. Susținem că reforma economiei românești nu se poate face decât în strânsă legătură cu democratizarea deplină a vieții politice și sociale“ (7). În noiembrie 1990, Ion Iliescu era în culmea puterii, Securitatea fusese restaurată și reabilitată moral prin SRI, care, în acei ani (absolut aiuritor, dacă te gândești acum), scotea cinci volume cu titlul Cartea albă a Securității. Autorul este Serviciul Român de Informații, scrie mare pe copertă. Economia era protejată de capitalul extern și de străini și privatizată prin metode ciudate către colectivități abstracte și ajungea inevitabil să fie deținută de rețele FSN-securiști. Alianța Civică era o adunare de ciudați, mulți, e drept, dar ciudați. Proiectul lor e cel care a devenit realitate. Proiectul Iliescu-Securitate-SRI a eșuat prin faliment. În doar câțiva ani, atracția modelului liberal-democrat european a fost enormă.
Toate aceste suciri, rotiri, drame istorice au la bază un sâmbure filozofic: dependența versus autonomia românului ca individ. Autonomia este proiectul nostru istoric. De aici urmărim un fir roșu în desenul nostru politic și îl veți vedea și în a doua parte a cărții.
__
(1) Sonderweg (germ. „cale aparte“), termen ce ilustrează teoria potrivit căreia trecerea Germaniei de la aristocrație la democrație ar fi parcurs un drum substanțial diferit față de cel al altor țări europene (notă din carte).
(2) România în 100 de ani: Bilanțul unui veac de istorie, trad. de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, București, 2018, p. 91.
(3) Mancur Olson, „The logic of collective action – Public goods and the theory of groups“, Harvard University Press, 1965.
(4) Vedeți documentarul Recorder despre 30 de ani de democrație, pentru a redescoperi retorica aceea; materialul a făcut nouă milioane de vizualizări.
(5) Paradoxul român, Univers, București, 1998, p. 198.
(6) Tatiana Niculescu, Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, Humanitas, București, 2017.
(7) Fundația Academia Civică, „Solidaritatea este superlativul libertății – privire după 25 de ani“, 2015, p. 337.
