Când am candidat pentru șefia AEP, în primăvara anului trecut, am insistat asupra faptului că 2024 e un an special, fiindcă nu am avut niciodată în istoria noastră electorală, care a debutat la 1831, patru alegeri într-un an. Mai exact, întrucât prezidențialele se țin în două tururi, urma să fim primii români care fac cinci drumuri la urne în 6-7 luni.
Afirmația a fost ignorată, inclusiv de cel care a câștigat poziția de la AEP, crezându-se probabil că e fixația arogantă a unui universitar. Ce s-a petrecut în ultimele luni arată că nici partidele, nici instituțiile românești nu au fost pregătite pentru un asemenea test: o vădesc comasarea alegerilor locale și europene, programarea și reprogramarea scrutinelor legislativ și prezidențial, renumărarea voturilor de la primul tur al prezidențialelor, validarea, apoi anularea întregului scrutin pentru fotoliul de Cotroceni de către CCR și, desigur, decizia de prelungire sine die a mandatului președintelui în funcție.
Ce s-a petrecut, de fapt? Care e elementul determinant în derularea evenimentelor? Să fie vorba despre influența rusă? Despre mijloace de comunicare noi, precum TikTok? Despre incompetența unor instituții? Despre ticăloșia unor inși? Miza scrutinelor a fost oare destabilizarea UE? Slăbirea NATO? Sau demantelarea cartelului de partide care domină autoritar, de mai bine de un deceniu, scena noastră politică? Adevărul e că nu vom putea răspunde la aceste întrebări până nu se ține scrutinul prezidențial.
Ce putem vedea deocamdată este alcătuirea a trei blocuri electorale. E ceva nou, până acum având fie o confruntare între două tabere, fie – mai rar – un partid dominant și fragmentarea semnificativă a forțelor care i se opuneau. În 2024, avem un spectru politic spart în trei.
Primul bloc e cel al partidelor guvernamentale, care se revendică de la social-democrație sau de la doctrina populară europeană (PPE), fiind caracterizate, în același timp, ca părți ale „sistemului”. Acest nume e dat în România, ca și-n alte părți, formațiunilor care-n teoria politică se numesc, în ultimul sfert de veac, partide-cartel, adică aflate pe durată lungă la guvernare și abonate la resursele statului cu care tind să se confunde, cum ziceau Mair și Katz, inventatorii conceptului de cartelizare.
În scrutinele din noiembrie – decembrie 2024, social-democrații au reușit 29,03% la prezidențiale, un scor care cumulează procentele din dreptul a patru candidați, actualul lider al PSD și trei foști membri de vază ai acestui partid (M. Geoană, C. Diaconescu, A. Birchall). La legislative*, partidele asociate cu trei din cei patru – PSD (Ciolacu), ANC (Diaconescu), PRA (Geoană) – au fost susținute de 22,97% din votanții ajunși la urne. Tabăra PPE – alcătuită din PNL și UDMR – a câștigat la scrutinul pentru Cotroceni, prin N. Ciucă și Hunor K., 13,29%, pentru ca la legislative să urce la 20,66%. Cartelul pro-european a oscilat, deci, între 42,32% și 43,63%.
Al doilea bloc este cel al unor partide care se revendică de la conservatorism și naționalism, caracterizate în general ca anti-UE și anti-sistem. Acestea au obținut la prezidențiale – prin C. Georgescu, G. Simion, C. Terheș și alți trei candidați minori (S. Popescu, A. Păcuraru și S. Predoiu) – un scor care a depășit toate estimările sociologilor: 38,28%, față de 25-30 de procente cât considerau autorii de sondaje că ar reprezenta bazinul.
La legislative, partidele asociate acestor candidați, ca și Dianei Șoșoacă, eliminată din cursa pentru Cotroceni – AUR, SOS, POT, PNCD, PPR, APDN și LAN – au adunat 33.66%. O scădere care le-a dat multora, nu și judecătorilor de la CCR, convingerea că bulgărele de zăpadă ce se manifestase pe 24 noiembrie se oprise deja din mișcare pe 1 decembrie.
Al treilea bloc este cel pro-european, dar anti-cartel: îl reprezintă E. Lasconi, care a intrat în finala prezidențială cu 19,18%, iar la scrutinul parlamentar USR, dar și partidele desprinse din această formațiune – Sens, Reper și Drept – care au fost votate de 17,71% dintre alegătorii veniți la urne pe 1 decembrie.
Situația din parlament e ceva mai bună pentru pro-europenii din cartelul partidelor guvernamentale, care au 48,8% din totalul mandatelor, fiindcă sistemul electoral a ajutat, ca de obicei, partidul clasat pe primul loc, care a profitat de procentul mare de voturi acordate unor formațiuni ce n-au trecut pragul electoral (în total, 13%). Pentru majoritate, PSD, PNL și UDMR caută sprijinul grupului minorităților, ca și al USR. Cele 19 mandate ale minoritarilor, alții decât UDMR, sunt suficiente pentru a trece de 50% cu un vot. Dacă USR intră-n guvern, vom avea ceea ce se cheamă o „coaliție supradimensionată”. Stabilitatea acesteia va depinde, evident, de ce urmează să se petreacă la alegerile prezidențiale.
Care nu vor fi decise de parlament, ci de votanții veniți pe 24 noiembrie și 1 decembrie la urne, adică de 52,5% din corpul electoral. Aceștia au dat candidaților anti-sistem 57,68% din voturi și, o săptămână mai târziu, partidelor acestora – 51.37% din totalul opțiunilor exprimate.
Întrebarea care se pune e, dacă atunci când vor hotărî pe cine susțin la prezidențiale, partidele vor lua oare în seamă mai degrabă teama de destabilizare a UE și NATO sau contestarea cartelului de partide? Sau va reuși cineva să le întrupeze pe ambele și să fie astfel cel mai convingător dintre toți?
Deocamdată, sunt două idei în circulație: cea de a avea încă din primul tur o confruntare bipolară între un candidat pro-UE și altul anti-UE și, respectiv, ideea de a repeta fărâmițarea extremă de la primul tur, în care fiecare partid trimite în cursă pe cine crede el că i-ar reprezenta mai bine valorile. Nu e exclusă nici varianta de a avea un candidat din cartel, dar care să fie anti-UE, nici apariția unor independenți cu identitate incertă.
Ce e sigur e că fragmentarea votului în oricare dintre cele trei tabere dă un avantaj celorlalte în privința calificării în finală.
*Am folosit scorurile de la alegerile pentru Senat.
