fbpx

Politici de dezvoltare versus temeri colective – alegerile europene între rațiune și instinct

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Întâi o veste bună: cel mai recent euro-barometru ne arată că aproape jumătate dintre români cunosc data alegerilor europene, la o diferență semnificativă de media de 1 din 4 europeni. Același sondaj ne indică faptul că două treimi își doresc să voteze în aceste alegeri. Deja în 2019, 51% dintre români au votat la alegerile europene, un pic peste media europeană și semnificativ mai mult decât cei 32% de români care au votat în 2014.

Participarea la alegeri nu poate fi decât o veste bună, însă în ciuda interesului în creștere pentru alegerile europene, peste tot pe continent, dar mai ales la Bruxelles, se simte teama unei creșteri a curentului naționalist și suveranist, anumite sondaje indicând posibilitatea ca grupul ID „Identitate și Democrație” să devină al treilea grup ca mărime din Parlamentul European, depășind grupul liberal Renew Europe. Șansele sunt mari ca partidul extremist AUR să îi îngroașe rândurile. 

De ce ar trebui să ne sperie creșterea curentului extremist? Pentru că partidele din acest grup nu sunt doar euro-sceptice, însă, cel mai adesea combat, însăși ideea de stat de drept, fără de care democrația nu e posibilă. Statul de drept e, în realitate, chiar fundația Uniunii Europene. Statele europene nu ar fi putut să construiască o piață comună dacă nu plecau de la premisa independenței tribunalelor naționale. Subminarea construcției europene de către aceste partide se face în două feluri: unul direct, prin contestarea Europei și unul mai insidios, prin erodarea principiilor și valorilor care stau la baza Uniunii Europene.

Orice poveste are nevoie de un antierou

Mare parte din discursul suveraniştilor se bazează pe portretizarea unui dușman imaginar în persoana elitelor cosmopolite, simbolizate adesea prin figura lui George Soros, care reciclează nu doar discursul antisemit, cât și ura față de elitele care au acces la resurse. Faptul că suveraniştii aplică aceeași rețetă în state atât de diferite precum Israel, SUA, Ungaria sau România este în sine ironic. Deși proclamă identitatea națională, discursul lor este incredibil de similar. Mai mult decât atât, deși se bazează pe sentimentul excepționalității naționale si desconsiderarea străinilor (maghiarii, de exemplu, sunt o țintă facilă în România), succesul acestei mișcări la nivel european depinde de colaborarea lor. Din acest motiv, în trecut, naționaliștii au eșuat să aibă cu adevărat influență în Parlamentul European.

Pericolul ca de data aceasta să fie diferit și ca ei să modifice în mod radical balanța politică la nivel european nu trebuie subestimat. Condițiile pentru un rezultat favorabil lor sunt întrunite: pandemia COVID a contribuit la amplificarea campaniilor de fake news și la fel au făcut și conflictele armate din Ucraina și cel dintre Israel și Palestina. Combaterea lor e cu atât mai dificilă cu cât lipsesc regulile de bază ale unei confruntări politice în care toți competitorii să aibă un atașament comun față de sistemul politic bazat pe o democrație liberală și o arenă a competiției politice care să ofere spațiu și condiții egale pentru o dezbatere bazată pe argumente. 

Cine e, cu adevărat, principalul dușman al lumii liberale? Unii ar spune că e Putin, cel care finanțează partidele și mișcările extremiste din Europa și care a creat o rețea de dezinformare bine pusă la punct. Și ar avea dreptate. Alții ar spune că e Viktor Orban, cel care a lansat conceptul democrației iliberale, încă din 2014, și care e cel mai longeviv lider populist din Uniunea Europeană. Și ar avea și ei dreptate. Alții, mai îndrăzneți, s-ar putea gândi la Marine Le Pen, cea care are șanse reale de a deveni președinta unuia dintre cele două state care au reprezentat pentru multă vreme așa-numitul „motor franco-german” al integrării europene. Și nu s-ar înșela prea tare. 

Cu toate astea, voi avansa ca ipoteză faptul că, în realitate, dușmanul lumii liberale este unul mult mai eluziv, dar și periculos totodată și e reprezentat de conjugarea a doi factori, nivelul în scădere nu doar al educației (așa cum o arată și ultimul test PISA), ci și a valorizării sale societale, care merge mână în mână cu o creștere a populismului sub forma discursului emoțional. Donald Trump este printre cei mai cunoscuți politicieni care fac o chestiune de onoare din faptul că are mai multă încredere în instinctul său decât în experți.

Sindromul politicianului super-star și nevoia de a repune raționalitatea în centrul deciziilor politice

De la epoca Luminilor încoace, premisa a fost că raționalitatea e cea care ne definește ca oameni și că faptul de a nu lăsa emoțiile să îți definească deciziile politice e o virtute. Este cumva ironic că în epoca în care avem acces la mai multe cercetări și studii de impact decât niciodată (cel puțin la nivel european), alegătorii devin din ce în ce mai sensibili la discursul emoțional. 

Nu neg rolul emoției în politică, mai ales când ea ia forma empatiei față de oameni, însă aceasta poate deveni periculoasă când devine o virtute în ea însăși și e definită în opoziție cu raționalitatea. În asemenea cazuri rezultatele nu pot fi decât tragice, așa cum ne-a arătat istoria. În primul rând pentru că politica bazată pe rațiune presupune un proces cartezian, în care pui diferite argumente, dovezi și puncte de vedere în balanță înainte de a lua o decizie. 

Dar dacă instinctul primează, rigurozitatea poate fi sacrificată. „Nu-i totul pierdut cât încă ești nemulțumit de tine” spunea Cioran, dar atunci când ești un politician pentru care emoția primează, poți aluneca ușor într-un sindrom de salvator sau super-star în care politica ca artă a posibilului nu mai e suficientă. Tu poți și trebuie să oferi un viitor utopic. Altfel de ce ar crede atât de multă lume în tine? Iar când utopia nu se întâmplă, riscul e să chestionezi și chiar să dai vina pe sistemul politic, erodând încrederea în democrație, așa cum a făcut Trump în urma ultimelor alegeri prezidențiale. Nu degeaba se spune că în statele dezvoltate politica e plictisitoare. Pentru că într-un stat în care totul merge bine nu contează atât de mult cine e în guvern. Dacă politica de la tine din țară e super agitată și pasionantă, ca un fel de piesă de teatru, probabil lucrurile nu merg bine. 

Și atunci? Atunci soluția e să îi denunțăm pe cei care fac o politică de tip spectacol, politicienii de tip George Simion sau Diana Soşoacă. Liberalii sunt oponenți naturali ai populiștilor. Și putem să îi învingem dacă suntem siguri și fermi în mesajele noastre și dacă readucem rațiunea în centrul dezbaterii politice. Cifrele și studiile pot spune și ele o poveste. Sunt alte povești decât cele pe care AUR vrea să le pună pe agenda politică: interzicerea cash-ului, făina de gândaci, vaccinurile care ne omoară. 

Poveștile noastre sunt despre adevăratele teme care îi preocupă pe români și soluțiile pentru ele: cum poate ajuta Europa la crearea de noi locuri de muncă, cum putem lua măsuri pentru sănătate la nivel european, ce programe putem adopta pentru regiunile care au avut de suferit de pe urma globalizării și a integrării europene? Cum facem să respectăm normele minime privind un aer curat, o apă curată și, în general, un mediu curat care să nu pună în pericol sănătatea noastră și a copiilor noștri? Cum să ne asigurăm că nu mai e nevoie să facem strângere de fonduri ca să avem un spital nou, la standarde europene și că nu mai ratăm oportunitățile oferite de PNRR? Astea sunt doar o parte din poveștile despre care ar trebui să vorbim mai des în spațiul românesc, cu emoție, că nu ai cum și de ce să o eviți, dar la final cu decizii bazate pe cifre și argumente. 

Nu fi pufi

Dă un share

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00