Madeleine Albright, prima femeie Secretar de Stat al SUA, a rostit cândva într-un interviu o frază care m-a impresionat profund: „Mi-a luat destul de mult timp să-mi dezvolt o voce, iar acum că o am, nu voi mai tăcea.”
Firește, ea se referea la experiențele sale personale, fiind un refugiat care a fost nevoit să își părăsească de două ori țara natală, Cehoslovacia, la o vârstă foarte fragedă. Prima oară, la doar doi ani, a ajuns în Marea Britanie după ce Cehoslovacia a fost anexată de Germania nazistă. A doua oară, la vârsta de zece ani, a emigrat în Statele Unite, după ce Cehia a căzut sub dominația Uniunii Sovietice, la fel ca multe alte țări din Europa de Est.
Există o profunzime filosofică în această mărturisire, care scoate la lumină două aspecte esențiale legate de semnificația alegerilor. Primul dintre ele este că, deși astăzi considerăm votul un drept natural și firesc, acesta nu a fost câștigat ușor.
În spatele acestui drept stă sânge vărsat, traume și eșecuri dureroase. Acest adevăr este valabil nu doar pentru România și momentul său remarcabil din 1989, ceea ce explică rezonanța mea cu cuvintele lui Albright, dar și pentru Statele Unite, care au traversat propria lor istorie zbuciumată – de la Războiul de Independență la Războiul Civil și până la tensiunile politice din secolul XX.
Toate acestea fac și mai incredibil momentul tragic din 6 ianuarie 2021, când, pentru prima dată în istoria americană, un președinte în funcție a încercat să se mențină la putere prin violență – un scenariu mai degrabă asociat dictaturilor din America Latină din anii ’70.
Acest episod ne amintește un lucru esențial: dreptul de a avea o voce nu este garantat pentru totdeauna și poate dispărea oricând, chiar și în țările care au luptat atât de mult pentru ca fiecare cetățean să își facă auzită „vocea” în societate.
Al doilea aspect din confesiunea lui Albright este la fel de important: cum alegi să folosești această voce în cadrul societății din care faci parte? Majoritatea alegerilor sunt, în esență, despre chestiuni practice – taxe mai mari sau mai mici, creștere economică, imigrație, investiții în educație sau apărare, deschidere internațională sau protecționism. Toate acestea sunt, fără îndoială, relevante pentru viața de zi cu zi.
Însă mă tem că toate aceste lucruri devin complet irelevante dacă societatea se transformă într-una în care violența și ura sunt normalizate. Poți conduce cea mai performantă mașină sau poți merge în cele mai exotice locuri de vacanță, dar dacă viața ta cotidiană este marcată de amenințări, vulgaritate, brutalitate și minciuni, nimic din acestea nu mai contează cu adevărat.
Aici se află diferența esențială între Kamala Harris și Donald Trump. O administrație condusă de Harris poate că va reuși sau nu să exceleze în plan economic sau de politică externă, dar va oferi unei societăți extrem de divizate șansa de a se vindeca, cu speranța că oamenii vor reuși din nou să se simtă confortabil unii cu alții. O societate în care, dacă ești la pământ, nu primești o lovitură în stomac, ci o mână întinsă pentru a te ajuta să te ridici – exact cum Statele Unite au făcut cu Europa de două ori în istoria sa.
Despre Trump, însă, nu pot spune același lucru. Politica sa din 2016 până în prezent nu a vizat vindecarea societății, ci divizarea ei continuă. Viziunea lui despre societate este una medievală, dominată de frică, violență și minciună, unde scopul nu este să te ridici de jos, ci să rămâi acolo și să nu îndrăznești să privești în sus.
Cred, așadar, că cuvintele lui Madeleine Albright sunt mai relevante ca oricând la alegerile din SUA din acest an: odată ce ai o voce, este esențial să o folosești, pentru că, prin tăcere, riști să pierzi drepturi câștigate cu greu de generațiile de americani dinaintea ta.
