Sub masca unui stat membru UE și NATO, Budapesta ascunde ambiții și frustrări istorice care influențează politica sa externă. Ce determină o țară mică, înconjurată de aliați, să împingă limitele cooperării și de ce este important pentru România?
Politica externă a Ungariei face notă discordantă în raport cu celelalte state membre NATO și UE. Deși este o țară mică, cu aproximativ 10 milioane de locuitori, reușește să facă mult zgomot, acționând adesea dincolo de greutatea sa politică. Pentru România, înțelegerea politicii externe a Ungariei este esențială nu doar prin prisma deciziilor care sunt adesea în răspăr, ci și datorită implicațiile strategice ale acestora.
Guvernul de la Budapesta joacă un rol important în modelarea perspectivei minorității maghiare din România asupra politicii internaționale și a războiului din Ucraina, investește masiv în Transilvania și are interese strategice în România, inclusiv în sectorul energetic. Ce vede Viktor Orbán pe scena globală și alții nu văd? Este esențial să ne cunoaștem vecinii, să înțelegem motivațiile lor și să identificăm obiectivele pe care le urmăresc în relațiile internaționale.
Cine formulează politica externă a Ungariei? De când partidul conservator Fidesz a câștigat majoritatea parlamentară în 2010, politica externă a Ungariei a fost gestionată de premierul Viktor Orbán. Aceasta este influențată de o serie de think-tank-uri conservatoare și de câțiva consilieri, printre care și Balázs Orbán, unul dintre cei mai importanți.
Pentru a înțelege politica externă maghiară, putem recurge la două concepte: realismul și trauma. Realismul politic ne ajută să analizăm deciziile Ungariei în contextul puterii și al intereselor naționale, în timp ce conceptul de traumă oferă o perspectivă asupra modului în care experiențele istorice ale țării influențează politica sa externă.
În 2022, Viktor Orbán s-a întâlnit cu John Mearsheimer, unul dintre cei mai influenți exponenți ai școlii realiste în relațiile internaționale. De ce cu el și nu cu reprezentantul unui alt curent teoretic? Orbán este adeptul acestui curent. Realismul ofensiv, promovat de Mearsheimer, susține că statele operează într-un sistem internațional anarhic, unde supraviețuirea și interesele naționale sunt prioritare, iar puterea reprezintă principalul factor care determină comportamentul acestora. Potrivit acestei teorii, statele caută constant să își maximizeze puterea și să își protejeze securitatea, fiind sceptice față de optimismul liberalismului, care pune accent pe cooperarea și eficacitatea organizațiilor internaționale. Realismul oferă o viziune pragmatică asupra relațiilor internaționale, concentrându-se pe competiție și balanța de putere, mai degrabă decât pe idealuri și valori universale.
Criza financiară din 2008 a marcat un moment de cotitură pentru statele vestice. Deși a afectat întreaga lume, concluziile trase de fiecare țară au fost diferite. Pentru Viktor Orbán, criza a fost o dovadă clară că ordinea globală se schimbă, la fel cum s-a întâmplat și după sfârșitul Războiului Rece. A fost un punct de inflexiune care a impus o regândire a ordinii politice în Ungaria, ducând la dorința de a transforma regimul dintr-unul liberal într-unul iliberal – așa cum Orbán a explicat în discursul său de la Tușnad din 2014. Orbán a concluzionat că statele iliberale pot produce bunăstare la fel de bine ca statele democrate liberale.
Pe lângă lecțiile de economie și organizare politică, Orbán a observat că ordinea internațională trece prin schimbări semnificative. Lumea nu mai este unipolară, iar Statele Unite se confruntă cu o competiție puternică din partea unor puteri emergente precum China și Rusia.
Acest lucru avea să devină din ce în ce mai evident odată cu trecerea timpului. Realismul subliniază că principalii actori pe scena internațională sunt marile puteri, iar în funcție de câte dintre acestea domină, ordinea internațională poate fi considerată unipolară, bipolară sau multipolară. Fiecare tip de polaritate influențează gradul de stabilitate al relațiilor internaționale, însă cele mai mari schimbări și provocări apar în perioadele de tranziție. Atunci când o nouă mare putere încearcă să-și afirme influența, vechea putere devine temătoare și pot apărea conflicte, similar situației dintre Atena și Sparta în Antichitate. Acesta este și motivul pentru care „capcana lui Tucidide” devine un concept esențial în înțelegerea dinamicilor de pe scena internațională (Tudicide zice că dacă între o putere dominantă și una în creștere conflictul este inevitabil, așa cum a fost războiul dintre Atena și Sparta, când aceasta din urmă a amenințat dominația Atenei între orașele grecești).
Prin urmare, ordinea globală este percepută ca fiind fracturată, iar Statele Unite sunt văzute ca aflându-se în declin și având adversari puternici.. Aceasta este o viziune împărtășită de alți conducători, inclusiv Vladimir Putin. Declinul și slăbiciunea Occidentului au fost factori care au contribuit la declanșarea invaziei Ucrainei de către Rusia în 2022.
Cum răspunde Ungaria într-un context în care ordinea internațională se reconfigurează și un conflict izbucnește la graniță? Își urmărește interesul național cu cinism, adoptând poziții care uneori contravin valorilor euro-atlantice. Deși apartenența la UE aduce beneficii economice, iar cea la NATO avantaje militare, Viktor Orbán a luat adesea poziții contrare acestor organizații. Ungaria se opune decuplării de China și sancțiunilor impuse Rusiei, considerând că acestea sunt în detrimentul propriei economii. De asemenea, Ungaria se opune unui eventual nou Război Rece și formării unor blocuri militare sau economice specifice unei lumi multipolare emergente. În schimb, preferă să se poziționeze ca un liant între Est și Vest, un punct de conexiune strategică între economiile emergente ale Estului și cele consolidate din Occident.
Realismul oferă cadrul teoretic prin care liderii de la Budapesta interpretează politica internațională. Însă un alt mod de a înțelege politica externă a unui stat este prin prisma traumei istorice.
Care este cea mai mare traumă pentru o țară? Pentru România, probabil cea mai gravă traumă ar fi pierderea teritoriilor – pierderea Transilvaniei, de exemplu. Pentru Polonia, o astfel de traumă ar fi să fie din nou împărțită de marile puteri sau invadată de Rusia. În cazul Ungariei, însă, cea mai mare traumă a avut loc deja. Elitele de la Budapesta trăiesc într-o perioadă posttraumatică, definită de pierderile teritoriale suferite în urma Tratatului de la Trianon, semnat după Primul Război Mondial.
Chiar dacă reprezentanții de la București evită acest subiect, iar accentul cade pe relațiile bune dintre cele două țări, este esențial să înțelegem perspectiva Ungariei. Recentele tensiuni dintre Ministerul de Externe al Ungariei și cel al Poloniei au scos la lumină percepțiile polonezilor despre politica externă a Ungariei. Radosław Sikorski, ministrul polonez de Externe, a declarat deschis că Ungaria este singurul stat din UE și NATO care este nemulțumit de actualele frontiere. Dacă viziunea realistă asupra politicii externe nu trebuie să fie neapărat împărtășită de toată lumea și o schimbare de conducere poate aduce o nouă abordare, trauma istorică este, în schimb, o trăire comună. Aceasta pare să definească întreaga elită maghiară.
Trauma Trianonului este exploatată în retorica politică de Viktor Orbán și Fidesz pentru a promova un naționalism revizionist subtil și a atrage simpatia minorităților maghiare din afara granițelor actuale ale Ungariei. Această traumă a alimentat un sentiment naționalist, care influențează profund politica externă a Ungariei.
În viziunea lui Viktor Orbán, acest naționalism se traduce printr-o insistență asupra suveranității naționale și prin respingerea oricăror ingerințe externe, fie că provin din partea Uniunii Europene sau a altor organizații internaționale. Totuși, de multe ori, această retorică nu este decât o armă folosită în lupta politică pentru a-și consolida puterea. În același timp, Orbán nu pare să aibă rețineri în privința creșterii influenței Rusiei și Chinei în Ungaria.
Politica externă a Ungariei, influențată de realism și trauma istorică, reflectă o dorință profundă de a recâștiga influența pe care a pierdut-o și de a proteja interesele naționale în fața unui mediu internațional tot mai complex.
Deși politica oficială a Ungariei nu susține deschis revizionismul teritorial, există o frustrare latentă față de pierderile teritoriale și față de tratamentele percepute ca fiind nedrepte. Viktor Orbán semnalează aceste sentimente prin diferite gesturi simbolice, cum ar fi purtarea unui fular sau afișarea unei hărți a Ungariei Mari. Viziunea etnică asupra relațiilor cu alte state este vizibilă și în contextul războiului din Ucraina.
Deși pozițiile anti-ucrainene sunt adesea motivate de o viziune realistă asupra relațiilor internaționale, incluzând jocul marilor puteri și interesele economice ale Ungariei legate de Rusia, componenta etnică este și ea prezentă. Oare care ar fi fost reacția Ungariei dacă Ucraina nu ar fi rezistat invaziei rusești?
De ce este important să ne punem astfel de întrebări, chiar dacă sunt incomode? Politica îngustă și de aliniere practicată de România nu este împărtășită de toată lumea. Până când politica externă va deveni mai deschisă, este important ca măcar discursul public să încurajeze o gamă mai largă de perspective. Întrebările incomode sunt esențiale pentru o democrație sănătoasă.