Peisajul politic european este, poate, cel mai bine ilustrat de situațiile în care niciun partid nu deține o majoritate absolută într-un parlament național (doar trei țări în UE au guverne monocolore majoritare: Malta, Grecia și Ungaria). Partide de dimensiuni și orientări diferite sunt nevoite să se asocieze într-un fel sau altul pentru a atinge acel Graal al guvernării: 50% sau majoritatea necesară pentru a guverna.
Totuși, nu întotdeauna este vorba despre o majoritate suficientă — uneori intervin și factori din afara parlamentului, cum ar fi „modelul francez”, pe care îl vom discuta mai jos. În majoritatea statelor europene, este firesc ca, după alegeri sau după căderea unui guvern, să aibă loc negocieri care să rezulte într-o formulă de guvernare.
Germania este prototipul negocierilor îndelungate urmate de guverne stabile. Exceptând o scurtă perioadă din anii ‘80, când social-democrații au condus singuri, istoria politică postbelică a Germaniei (vestice, bineînțeles) a urmat același tipar: alegeri, luni de negocieri și, apoi, ani de guvernare în cadrul unor coaliții.
O coaliție înseamnă o asociere între partide care nu sunt neapărat apropiate în ceea ce privește programul politic sau viziunea asupra direcției țării, dar care preferă să poată acționa măcar în câteva domenii, decât să rămână pe margine și să privească țara căzând dintr-o criză politică în alta. În Germania, astfel de asocieri se bazează pe un program politic extrem de detaliat, agreat și respectat cu scrupulozitate de către toți partenerii. Fiecare partid răspunde în fața electoratului pentru performanța propriilor miniștri și evită să critice colegii de guvernare.
Un titlu de articol la BBC în 2021 suna așa: „Discuțiile pentru coaliție în Germania: unde britanicii văd o criză, germanii găsesc unitate”. Social-democrații s-au aliat de-a lungul timpului cu creștin-democrații, liberalii sau ecologiștii. Dar când neonaziștii de la Die Heimat sau AfD au început să câștige teren, restul clasei politice a adoptat politica „Brandmauer”-ului („zidului de protecție”), un boicot menit să împiedice accesul extremiștilor la putere.
De asemenea, extrema stângă, urmașa partidului comunist din fosta RDG, a fost rareori invitată în eventuale coaliții. În concluzie, coalițiile germane sunt cunoscute pentru stabilitatea lor, lipsa extremiștilor și viziunea pe termen lung, nu doar până la următoarele alegeri.
În Olanda, istoria coalițiilor este una îndelungată, dar în acest an s-a depășit o linie roșie, spun unii (sau poate portocalie, precum Portocala Mecanică). Liberalii au acceptat să intre în guvern cu populiștii și cu câștigătorii celor mai multe voturi, extremă dreapta. O lovitură dură pentru Europa, însă din fericire, este vorba încă de un caz izolat.
Alți vecini ai Germaniei, cei mai puternici și eternii concurenți ai nemților, francezii, nu au reușit să integreze noțiunea de coaliție. Republica Franceză, deși anterioară celei germane, nu a reușit să se desprindă, nici măcar în cea de-a cincea versiune a sa, de spiritul „regalian” al guvernărilor franceze de-a lungul multor secole.
Președintele Franței are un cuvânt greu de spus, el este șeful executivului și îi revine sarcina de a găsi soluția magică a guvernării. Rezultatul? De mai multe ori, partidele au format înaintea alegerilor alianțe menite să sprijine președintele! Dreapta și centrul-dreapta au format în 2002 chiar un partid denumit explicit UMP — Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială!
În general, alternanța a fost destul de clară: socialiștii pe de o parte și conservatorii, dreapta moștenitoare a tradițiilor lui Charles de Gaulle, de cealaltă, cu intervenții ocazionale ale centriștilor. Coaliție? Un cuvânt aproape necunoscut în parlamentul francez.
În schimb, francezii au inventat o altă noțiune interesantă: coabitarea. Atunci când partidele de orientări diferite nu se suportă reciproc și nu pot guverna împreună, doi președinți, Mitterrand (socialist) și Chirac (de dreapta), au fost forțați să accepte colaborarea cu prim-miniștri și majorități parlamentare de culoare „opusă”. Astfel, Franța a fost guvernată într-un echilibru fragil, dar funcțional, în care cele două mari curente de opinie și-au impus parțial punctele de vedere.
Politicienii francezi au introdus, înaintea germanilor, un „cordon sanitar” care a devenit apoi un „front republican” menit să blocheze ascensiunea extremei drepte.
După numeroase ezitări și „tovărășii” ale dreptei franceze cu Frontul Național (FN, astăzi devenit RN) al lui Le Pen în anii ‘80, Jacques Chirac a tranșat și a stabilit o separare clară între politica de dreapta responsabilă și neo-fasciști.
De atunci încoace, scrutin după scrutin, socialiștii, republicanii, centriștii sau ecologiștii au renunțat la candidatura în turul doi al alegerilor, dacă a fost necesar, pentru a permite candidatului cel mai bine plasat al unui alt partid democratic să învingă un reprezentant FN/RN.
Punctul slab este că în acest „front popular” au intrat și reprezentanții extremei stângi, comuniștii fiind cei mai moderați din acest grup.
Tragedia actualului parlament este că extrema stângă și extrema dreaptă au ponderi mari, ceea ce reprezintă o realitate nouă pentru Franța, care a rezistat din răsputeri creării unei coaliții și a ajuns la o soluție fragilă: un prim-ministru de la un partid mic, cu o majoritate parlamentară nedeclarată, presupusă a exclude cele două extreme. Lunile următoare vor arăta cât de solidă este această construcție sau dacă ea este viabilă.
Unde se plasează România pe harta combinațiilor la guvernare?
Dacă am pune pe o axă nivelul de colaborare între partidele cu viziuni politice diferite și pe cealaltă axă nivelul de performanță al guvernărilor postdecembriste, unde ar fi România?
Îndrăznesc să spun că s-a reușit în România introducerea unei inovații stranii, din păcate nu singura de acest fel din politica dambovițeanā.
Urmașii comuniștilor din România au creat guvernarea prin cârdășie.
O tipologie de guvernare unde partide care se declara inamice absolute, care se bat în piept că au ideologii diametral opuse, din când în când își unesc forțele. Declarativ o fac „pentru stabilitatea țării”.
Faptele ne arată că au un obiectiv mult diferit: să își împartă sferele de influență, accesul la resursele bugetare, să beneficieze de cvasi imunitate pentru activiștii de partid. Toate aceste lucruri fără a fi deranjați de opoziția democratică ce devine inamicul numărul 1 al aparatelor de partid și de stat.
PSD și PNL ar putea chiar să înregistreze la OSIM această noțiune. Ceea ce au făcut PSD și PNL, creând USL și mai recent guvernarea comună păstorită de Klaus Iohannis constituie consacrarea acestui model de „democrație originală”, nu departe poate de viziunea magistrală a lui Ion Iliescu.
La sfârșitul lui 2020, am îndrăznit să sperăm că, după ce am avut o mini-coabitare între un Klaus Iohannis care părea anti-pesedist pe atunci, și post-comuniștii pesediști, ne vom apropia de modelul german.
Am fost prezent și eu la negocierile pentru formarea coaliției PNL-USR-UDMR de la Vila Lac, din acel decembrie. Am văzut cum Dan Barna, Dacian Cioloș și Cristian Ghinea au ținut cu dinții nu de posturi în ministere, ci de un principiu: întâi trebuia definit și agreat un program de guvernare clar.
Ce nu am înțeles noi atunci a fost că trăiam în două universuri paralele față de ceilalți, în special față de reprezentanții PNL. Noi visam o coaliție adevărată: trei partide normale, care au ca prioritate binele public și care se pregătesc să guverneze ca parteneri, dând la o parte cangrena politicii românești, PSD.
În schimb, ei visau la o cârdășie care să nu permită PSD să fure atât de mult, ca să se infrupte ei mai bine – posturi, sinecuri, contracte și tot tacâmul.
În șapte luni, iluziile tuturor s-au spulberat, iar președintele fost anti-pesedist a făcut ce ar fi trebuit să ne imaginăm de la început: a pus pe roate o cârdășie adevărată, reînnoită, între PSD și PNL.
Acum, după trei ani de demonstrații repetate ale nocivității modelului cleptocratic și nepriceput marca PSD-PNL, am avut și dovada flagrantă a ipocriziei nemărginite și lipsei totale de rușine a PNL, prin primul sau reprezentant, Nicolae Ciucă.
Acesta a venit senin în fața camerelor de luat vederi să explice cum PNL se desprinde din coaliția cu PSD, dar se ține cu dinții de guvernare, nu cumva să îi lase pe pesediști să își facă de cap, „doar pentru a împiedica escaladarea completă a abuzurilor” pentru că „PSD are în ADN-ul său abuzul de putere și comportamentul de partid-stat”.
Același Nicolae Ciucă, cel care timp de trei ani a stat laolaltă cu prietenul său Marcel Ciolacu, împreună explicând cu mare convingere cum vor conduce ei România în următorii mulți ani. Tragedia este că planul lor rămâne același: o guvernare de cârdășie pentru încă patru, opt sau o sută de ani.
În România, echivalentul „frontului republican” francez sau al „Brandmauer”-ului german ar fi o largă coaliție care să îi îndepărteze pe toți cei care nu respectă interesul național și regulile de bază ale democrației. Aici intră extremele, AUR, SOS, împreună cu groparii statului de drept, PSD, și cu o bună parte din PNL care are un comportament identic.
Dar până să ajungem acolo, asistăm la un fenomen invers. La noi a apărut, ca și antiparticulele din fizica cuantică, un anti-front republican, un anti-Brandmauer.
PSD și PNL au format majoritatea și au atras prin preajmă, mai mult sau mai puțin vizibil, o categorie de partide de diferite orientări, care au ca scop principal să se autopropage.
Împreună formează, în ciuda declarațiilor belicoase pre-electorale, un adevarat „front ANTI-republican”, cel menit să blocheze cu orice preț accesul la putere al unor partide care chiar vor să respecte legea și să dezvolte România cu onestitate și profesionalism.
Românii au șansa ca în decembrie, la urne, să le dea încă o dată planurile peste cap. O șansă mică, o intervenție întârziată, dar posibilă, care ne-ar pune din nou pe traiectoria către Franța și Germania, nu către Rusia și China.