Francis Fukuyama se adresează în acest eseu celor care cred că ar trebui să retracteze teza privind „sfârșitul istoriei”.
Absența unei reprezentări privind un viitor mai bun este vizibilă atât pentru extrema dreaptă, cât și pentru extrema stânga de astăzi. În măsura în care extrema dreaptă are o viziune pentru o societate viitoare mai bună, ea implică a da timpul înapoi la o perioadă din trecut, când America era, zice-se, măreață: poate anii 1950, sau sfârșitul anilor 1800, sau chiar până în zorii Iluminismului, când societățile puteau găsi un compromis asupra unei singure religii. Puțini oameni vor totuși să ia cu asalt baricadele pentru privilegiul de a trăi, să zicem, în anul 1952.
Ceva asemănător se întâmplă la stânga. Nu există viziuni progresiste pentru societăți alternative care să nu fi fost deja încercate. Versiunea extremă a justiției egalitariste ce a animat mulți stângiști în secolul XX, marxism-leninismul, a fost demascată ca fiind o atrocitate morală, după colapsul comunismului în 1989. Și viziunea moderată a social-democrației a fost încercată. Într-adevăr, mare parte dintre politicile sale au fost deja încorporate, cu o largă susținere, în statele bunăstării actuale. Unii ecologiști extremiști se uită la un viitor de „des-creștere” („de-growth”) pentru a face față crizei climatice, dar, sincer, cine își va risca viața pentru a ajunge într-o lume în care fiecare dintre noi devine mai sărac an de an? Acest lucru nu este deloc mai atractiv decât reveria conservatoare de a reveni la anul 1952 (când, într-adevăr, am emis mult mai puțin carbon).
Absența unor viziuni plauzibile pentru o societate viitoare mai bună înseamnă că politicienii trebuie să insufle panica în oameni cu privire la cât de rău este prezentul.
Ceea ce este izbitor la protestele și criticile la adresa status quo-ului liberal din America de astăzi este cât de neproporționale sunt în raport cu realitatea în care se află protestatarii. Acest lucru este cu atât mai adevărat în dreapta adunată sub steagul MAGA (Make America Great Again).
Potrivit lui Donald Trump și multora dintre acoliții săi, însăși existența Statelor Unite este în joc la viitoarele alegeri. Dacă va fi ales un candidat democrat, „nu veți mai avea o țară”. Potrivit cărții recent publicate a lui Tim Alberta despre dreapta evanghelică, mulți naționaliști creștini cred că creștinismul în sine se confruntă cu o amenințare existențială și că liberalii din SUA încearcă să închidă bisericile. Mulți conservatori sunt, de asemenea, de acord cu ideea că trăim sub o tiranie woke, în care este imposibil să nu fii de acord cu o serie de probleme legate de rasă, gen, orientare sexuală, mediu și altele. Ei spun acest lucru în ciuda faptului că ei înșiși exprimă critici acide la adresa acestor tendințe.
Nici disperarea economică nu este principalul motor al revoltei de dreapta. În timp ce albii din clasa muncitoare, care și-au pierdut locurile de muncă din cauza externalizării forței de muncă, ar fi putut face parte din coaliția inițială a lui Donald Trump, marea majoritate a protestatarilor de la Casa Albă, din data de 6 ianuarie, erau oameni din clasa de mijloc cu locuri de muncă decente. Au apărut în acea zi deoarece credeau într-o ficțiune inventată despre cum le-au fost furate alegerile din 2020. Ei păreau că joacă rolul de revoluționari înarmați care își apără curajos modul de viață, când realitatea era că pur și simplu făceau temenele ego-ului unui politician narcisist.
Același lucru este valabil și pentru studenții care au înființat tabere în campusurile din Statele Unite. Ei sunt în cea mai mare parte elite privilegiate, cu un nivel de viață confortabil, care merg la școli de top precum Harvard, Columbia sau UCLA. Ceea ce își doresc este un intermezzo de la viața lor, de la efortul neîncetat de a fi admiși la acele universități și de a experimenta pericolul și lupta în căutarea unei cauze drepte, care nu a fost niciodată o parte constitutivă a vieții lor.
Ei, la fel ca dreapta MAGA, au o viziune clară asupra tipului de societate viitoare în care vor să trăiască. În ultimele două generații, visul abandonat al stângii de a avea o societate fără clase a fost înlocuit de politica identitară, care promite, în ultimă instanță, o întoarcere la genul de competiție cu sumă zero între grupurile identitare pentru resurse și recunoaștere.
Este de înțeles că mulți tineri simt simpatie pentru suferințele palestinienilor din Gaza, dar rebeliunea împotriva propriilor instituții și figuri de autoritate, de la președinții universităților la președintele în funcție, nu va aduce o lume viitoare mai bună. Într-adevăr, ea poate da naștere unei lumi îngrozitoare.
A fost o vreme când democrația liberală părea o idee nouă și interesantă, deoarece a înlocuit vechea ordine socială, bazată pe tradiție, status moștenit și ierarhie fixă. Meritocrația nu era văzută ca o formă de supremație albă; mai degrabă, a fost o modalitate pentru marginali de a pătrunde în cercurile privilegiate ale elitei.
Și, într-adevăr, democrația liberală încă inspiră un număr mare de oameni din întreaga lume. În fiecare an, zeci, dacă nu sute de mii de oameni întreprind călătorii periculoase și costisitoare pornind din casele lor înspre societăți sărace, instabile și predispuse la violență mulțumită privilegiului de a trăi în America de Nord sau Europa.
Pe vremea când am scris Sfârșitul istoriei?, a existat un mare entuziasm din partea oamenilor din fostele țări comuniste că și ei vor trăi prosperitatea și libertatea personală a vieții într-o democrație liberală, ca parte a „Europei”.
Au trecut aproape treizeci și cinci de ani de la căderea Zidului Berlinului și mai mult de o întreagă generație a crescut în Europa de Est de atunci, fără nicio experiență directă a comunismului sau a dictaturii.
Uniunea Europeană și-a îndeplinit pe deplin promisiunea de a menține pacea și prosperitatea, dar mulți europeni au ajuns să vadă UE însăși ca pe o tiranie. Oamenii din America de Nord au avut o experiență și mai lungă de stabilitate și tind să considere de la sine înțelese instituțiile democratice liberale care au condus la acest rezultat.
Desigur, rămân multe de realizat. Justiția rasială rămâne firavă pentru mulți afro-americani, avem un răspuns inadecvat la criza climatică, iar disparitățile de avere se mențin enorme. Rezolvarea acestor probleme necesită o muncă graduală și constantă în sensul reformei: legiferarea, mobilizarea, convingerea, implementarea politicilor și construirea de lucruri, fie că e vorba de instituții sau structuri materiale.
Concentrarea pe o reformă reală este plictisitoare: problemele trebuie rezolvate în etape și pe perioade lungi de timp. Niciun sistem social alternativ la care cineva a visat până acum nu va duce la dispariția problemelor și niciun lider carismatic nu va depăși constrângerile de astăzi, în ciuda promisiunilor că „numai eu pot rezolva problema”.
Regresul democrației de astăzi este condus de activiști care nu vor să fie „ultimii oameni” care se joacă cu edificiul construit pentru ei la „sfârșitul istoriei”. Problema, desigur, este că lupta împotriva democrației liberale este foarte probabil să producă o lume mai rea decât cea în care trăim în prezent. Aceasta este situația cu care ne confruntăm astăzi, un rezultat perfect previzibil în urmă cu mai bine de treizeci de ani.
Nota redacției: Acest text a fost publicat pe website-ul platformei American Purpose și este tradus cu acordul editorului.
