Francis Fukuyama răspunde celor care cred că ar trebui să își retracteze teoria sa despre „sfârșitul istoriei”.
Ultimele două decenii nu au fost de bun augur pentru democrația liberală din întreaga lume. În raportul său anual Freedom in the World, Freedom House a consemnat scăderi ale nivelurilor agregate ale democrației globale pentru fiecare din ultimii 18 ani.
Această „recesiune democratică” se definește nu numai prin ascensiunea unor mari puteri autoritare, precum Rusia și China, ci și prin regresul multor democrații noi, de exemplu Tunisia, Myanmar, El Salvador și Georgia. Dinamica cea mai îngrijorătoare a fost creșterea mișcărilor naționaliste populiste în democrațiile cu tradiție, de pildă în Statele Unite ale Americii, India și alte țări europene, precum și pierderea încrederii în superioritatea democrației ca formă de guvernare.
În Statele Unite, acest declin al încrederii este evident la ambele extreme ale spectrului politic. La stânga progresistă, activiștii Gen-Z disprețuiesc liberalismul, considerându-l o viziune învechită a generației părinților sau chiar bunicilor lor, o doctrină care a eșuat în ceea ce privește justiția socială sau ținerea sub control a corporațiilor. Mulți dintre ei vor refuza să voteze pentru „Genocide Joe” Biden în alegerile din noiembrie [1]. La dreapta, există un apetit pentru autoritarism, legat de viitorul candidat la președinție al Partidului Republican, care a încercat, în trecut, să răstoarne rezultatul alegerilor.
Acest regres democratic global a avut, în mod surprinzător, și consecințe personale pentru mine, ca autor al articolului publicat în 1989 „Sfârșitul istoriei?” și al cărții Sfârșitul istoriei și ultimul om, apărută în 1992. În articol, am remarcat o tendință globală către democrația liberală, cu câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului.
De câteva ori pe săptămână, sunt întrebat de ce am greșit atât de mult cu teoria mea sau când o voi retracta. Răspunsul meu a avut întotdeauna mai multe părți. Trăim într-o epocă foarte diferită de epoca tumultoasă de la începutul anilor 1990. Astăzi, este limpede că forțele iliberale câștigă teren în multe părți ale lumii.
Dar „sfârșitul istoriei” nu a fost o profeție despre răspândirea inevitabilă a democrației liberale în toate colțurile pământului în viitorul apropiat. Am spus explicit atunci că naționalismul și religia vor continua să existe ca alternative la o ordine liberală. Am căutat mai degrabă să ridic întrebarea dacă s-au înregistrat progrese în evoluția politică a instituțiilor umane, nu numai în ultimele decenii, ci de-a lungul mai multor secole. Marxiștii erau convinși că stadiul comunist constituie o etapă superioară a civilizației umane în evoluția pe termen lung. Argumentul meu a fost că democrația liberală alături de economia de piață nu au concurenți care să fie, în realitate, modele superioare de ordine socială.
Ceea ce este izbitor cu privire la regresul democratic contemporan este că puțini dintre acei oameni care își exprimă nemulțumirea față de democrația liberală sunt capabili să articuleze o viziune clară a unui sistem social alternativ, mai bun din punct de vedere sistemic.
Este adevărat că democrațiile liberale contemporane nu au reușit să-și îndeplinească promisiunea fundamentală de tratament egal în fața legii. Aici vorbim inclusiv de Statele Unite, cel mai vechi astfel de regim. Dar puțini oameni pun la îndoială principiile fundamentale născute odată cu Revoluțiile Franceză și Americană ale unei ordini politice bazate pe valorile gemene ale libertății și egalității, sau a unei libertăți egale. Există într-adevăr alternative bazate pe privilegierea unui subgrup de oameni față de alții, pe baza religiei, etniei sau naționalității. Acestea nu sunt sisteme care să atragă pe altcineva decât grupul privilegiat în cauză.
Dacă nu există însă o alternativă mai optimă decât democrația liberală, de ce atât de mulți oameni din întreaga lume, care trăiesc astăzi în astfel de regimuri politice, sunt atât de nemulțumiți?
Am anticipat apariția unei astfel de nemulțumiri în cartea mea din 1992, pe care mulți dintre criticii mei nu s-au obosit să o citească până la final.
Ultimele cinci capitole au problematizat concepția despre „ultimul om”, o frază disprețuitoare a lui Friedrich Nietzsche care descrie tipul de persoană care se ivește la sfârșitul istoriei. „Ultimul om” este o ființă fără mândrie sau dorința de a fi mai bun, care se complace în plăceri mărunte și bunăstare materială. Democrația liberală asigură mult mai bine pacea și prosperitatea, la o scară nemaivăzută până acum în istoria omenirii. Dar nu toată lumea se mulțumește să fie un „ultim om”.
Există o altă fațetă a psihologiei umane, care tânjește după ceva mai mult decât confortul material, ceva ce Platon în Republica a numit thymos. Acest cuvânt grecesc poate fi tradus ca agerime a spiritului, mândrie sau mânie. Este acel aspect al psihologiei umane care dorește recunoașterea demnității intrinseci a cuiva.
Thymos poate lua forma furiei atunci când cineva nu este respectat și tratat ca fiind mai puțin demn decât alții; dar poate lua și forma mândriei de a fi văzut ca fiind mai bun decât alți oameni. Și aici se află instabilitatea fundamentală a democrației liberale de astăzi.
Cu alte cuvinte, anumite ființe umane nu vor să fie ultimii oameni. Ei vor să lupte pentru ca demnitatea lor să fie recunoscută sau pentru ca demnitatea altor persoane maltratate sau marginalizate să fie recunoscută.
Dacă sunt privilegiați să trăiască într-o democrație liberală stabilă și bogată, precum Statele Unite, se vor întoarce împotriva propriilor instituții, așa cum am spus în cartea din 1992.
Experiența ne arată că dacă oamenii nu pot lupta pentru o cauză dreaptă pentru că acea cauză dreaptă a fost victorioasă într-o generație anterioară, atunci ei vor lupta împotriva cauzei drepte. Ei vor lupta de dragul luptei. Ei vor lupta, cu alte cuvinte, dintr-un sentiment de plictiseală: pentru că nu-și pot imagina că trăiesc într-o lume fără confruntare. Și dacă cea mai mare parte a lumii este caracterizată de o democrație liberală pașnică și prosperă, atunci ei vor lupta împotriva păcii și prosperității și împotriva democrației.
Lupta de dragul luptei este ceea ce se întâmplă atunci când suntem la sfârșitul istoriei, când lumea este, de fapt, într-o formă destul de bună și nu există cauze mari, demne de a ne risca viața. În „bătrânețea omenirii”, toate alternativele posibile la democrația liberală au fost încercate. Niciuna nu s-a dovedit a fi extrem de inspirată.
Va urma…
[1] Insultă scandată în campusurile universitare americane la protestele pro-Palestina la adresa lui Joe Biden după declarația acestuia privind evoluțiile din Fâșia Gaza.
Nota redacției: Acest text a fost publicat pe websiteul platformei American Purpose și este tradus cu acordul editorului.
