În urmă cu câteva zile, sociologul Alfred Bulai a fost acuzat de foste și actuale studente de agresiune și violență sexuală. După numai două zile, acuzațiile se îndreaptă și înspre Marius Pieleanu, și el profesor la SNSPA din București, acuzat chiar de fapte mult mai grave. Ulterior, cel care este considerat de victime și apropiați că este mult mai agresiv decât Bulai a anunțat că pentru ,,a elimina orice fel de discuție și asociere cu Școala Națională de Studii Politice și Administrative, la care țin foarte mult, am luat o decizie astăzi unilaterală. De mâine voi răspunde doar în calitate de persoană fizică. A fost greșeala mea că nu am intervenit de acum patru zile că poate nu ajungeam aici. Lucrurile au escaladat. Sunt supus unui linșaj mediatic în sensul cel mai științific și epistemiologic al sintagmei.”
O persoană fără pregătire academică ar putea fi impresionată de vocabularul acestui fost profesor. Dar, pentru cei care știm că acest termen nu există, după ce ne revenim din stupoare, înțelegem amploarea dezastrului: Pieleanu nu este numai agresor sexual, potrivit mărturiei unor foste studente, dar și o culminație a imposturii, ipocriziei și prostiei universitare.
Pesemne, el a vrut să spună că a fost supus unui linșaj mediatic în sens științific (?), adică un fel de ucidere academică a unei persoane considerate vinovate de către un grup de oameni care îl consideră autor al unor fapte nedemne. Pesemne, după el, o fi acesta sensul lingvistic, deci științific în sens de științe socio-umane.
Sensul tare, după el, ar fi o trecere dincolo de cel științific, adică sensul filosofic. De aici, nevoia lui de a inventa sintagma ,,epistemiologic” adică un fel de ,,epistemologie epidemiologică”. ,,Epistemologic” este adjectivul termenului ,,epistemologie”, adică acea disciplină care studiază procesul cunoașterii, în special în sensul cel mai tare al termenului, adică cunoașterea științifică. În schimb, ,,epidemiologic” este adjectivul de la ,,epidemiologie”, adică disciplina ce studiază cauzele și distribuția maladiilor, factorii de risc, mijloacele de apărare contra bolilor etc.
Se va spune, poate, că ar fi aici un fel de eroare, lapsus, scăpare etc, adică ceva minor, caracteristic pentru orice om cu preocupări academice, fie că textul este scris (cum pare a fi acesta), fie că este oral (caz în care ar trebui să avem la îndemână o înregistrare, ca să vedem dacă nu cumva este o scăpare a unui redactor. În paranteză, voi nota că am verificat citatul în trei surse și este identic).
Dar, fie că este scrisă, fie că este spusă, expresia ,,epistemiologic” arată o stare de fapt, ne semnalizează ceva despre latura academică a acestui personaj. De aici și până la o privire aruncată pe ,,operele,, sale este o cale obligatorie. Ce vom constata? Surpriză-surpriză! Așa cum toată lumea știa că Pieleanu este agresor sexual, potrivit mărturiei unor foste studente, tot la fel, toată lumea știa că sondajele sale sunt manipulatoare. Atât la Avangarde, The Center și alte instituții pe unde acest personaj lucrează conțin date fabricate, date modificate, elemente în plus sau în minus etc. Mai mult, fiind sondaje politice aproape în totalitate (nu cred că s-a preocupat vreodată de numărul de veceuri din curtea școlii, sau de numărul de mămici minore, sau de proporția analfabetismului funcțional în mediul rural), sondajele Avangarde sunt construite strict pentru a inocula în opinia publică o anumită idee cu privire la cât de sus sau de jos este un anumit partid sau candidat.
Cum mușamalizarea cazului Bulai-Pieleanu este previzibilă (premierul a decretat deja că nu e cazul să ne preocupăm până când justiția nu va dovedi că avem un vinovat), și pentru că presa nu are datoria de a judeca, sau de a culege dovezi, ci de a discuta aceste cazuri, înclin să cred că singurul lucru pe care îl putem face este să dicutăm deschis despre ceea ce se întâmplă în universități. Deși discuția este extrem de lungă, mă voi limita să prezint pe scurt trei aspecte.
În primul rănd, în condițiile relației de putere (excelent discutate de Michel Foucault), acolo unde este putere este și atracție și tot ce ține de sexualitate. Cum sexul este putere, avem nevoie să înțelegem că toate părțile implicate (profesori, studenți, profesori cu funcții etc) au nevoie să știe ce drepturi și ce obligații au. În plus, trebuie permanent să le cunoască, să le discute și, mai ales, să le îmbunătățească. Regulile erau diferite în 1960, și mai diferite în revoluția sexuală din 1968, erau altfel în România comunistă, după cum sunt altfel în societatea deschisă actuală.
În al doilea rând, simpla respectare a legilor, normelor și codurilor ar trebui să permită evitarea unor situații de agresiune sexuală. De exemplu, în America, chiar și azi, consultațiile față în față se fac numai cu ușa cabinetului deschisă, tocmai pentru a se evita orice tentație din partea profesorului sau orice încercare de șantaj din partea celor aflați în poziție subordonată.
De ce nu se respectă legile, normele și codurile în România? Unul din răspunsuri este foarte simplu: deoarece unii agresori (ba chiar majoritatea aș îndrăzni să spun) sunt oamenii puterii. Sistemul de putere este construit de sus în jos, de la ministru, inspector, rector, decani, șefi de departamente etc. astfel încât relația cu cei aflați la putere să fie de la sine înțeleasă. Practic, sistemul universitar este făcut în așa fel încât (iar asta o știu toți, dar toți tac despre acest subiect) să fie ceva unitar de sus până jos; și este imposibil să fii un șef sau șefuț fără să fii parte la angrenajul politic (fie că la putere este PSD, fie UNPR, fie România Mare – și am enumerat actorii politici din ultimele trei decade). Să fim bine înțeleși – nu e vorba de a fi membru de partid cu carnet în buzunar, ci de simpatii politice, de grupul politic în care te încadrezi (dar sunt și mulți membri de partid în educație).
În plus, faptul că SNSPA este o instituție de educație construită pe fundamentele fostei Academii Ștefan Gheorghiu, școala ce fabrica cadrele partidului, spune totul despre ceea ce este de spus cu privire la relația cu puterea.
Nu ne vom mira că PCR, FSN și PSD au construit sistemul, și țara în general, după chipul și asemănarea lor. Cazurile Bulai-Pieleanu sunt mici pete urâte din acest sistem, dar lucrurile sunt mai grave, mai urâte și mai oribile. Ies din când în când la iveală, domină opinia publică trei zile, apoi se stinge. Exact cum va fi și acum cazul celor doi.
În fine, dar nu în ultimul rând, ci, poate, aspectul cel mai important, este nevoia de coduri și proceduri. Dar nu că nu ar exista, ci că trebuie să fie cunoscute și respectate, inclusiv de oamenii puterii. De exemplu, fabricarea de date este clar stipulată în Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetare; abuzul fizic sau emoțional al minorilor (elevilor, copiilor) este prevăzut în Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului etc.
Recent, persoane cu funcții înalte, inclusiv premierul, au susținut că este nevoie să se elaboreze coduri sau să se introducă în coduri prevederi care să preîntâmpine agresiunea sexuală. Este discutabil dacă supranormarea este bună; spus în general, este nevoie de reguli puține și ușor de știut și de respectat, decât de materiale stufoase care să descrie amănunțit cazuri. Nu se pot include toate cazurile în legi sau norme, astfel că o regulă generală este de preferat.
Ceea ce ar trebui făcut este nevoia de a se îmbunătăți etica la locul de muncă, în sensul ca în fiecare universitate comisiile de etică ar trebui să fie mai active, să colaboreze cu persoanele cu funcții pentru a se institui un mediu etic, o cultură instituțională bazată pe respectarea normelor și valorilor etice. Exact la fel a fost cazul, să ne reamintim, acum câțiva ani, cu procedura anti-plagiat. Deși existau norme (legea este din 2004) a fost nevoie de mulți ani de muncă susținută pentru a se crea o cultură instituțională în care plagierea să fie descurajată.
