Din 27 aprilie 2012, ziua când guvernul lui Mihai-Răzvan Ungureanu a fost răsturnat prin moțiune de cenzură, PSD a stat foarte puțin în opoziție. Mai exact vreo 10 luni. E vorba de intervalul scurs între 23 decembrie 2020 și 5 octombrie 2021, când la Palatul Victoria s-a aflat Florin Cîțu. În ultimii 12 ani au mai fost, totuși, perioade când PSD n-a dat premierul – în vremea lui Ludovic Orban, de pildă – sau când n-a avut prea mulți miniștri în guvern, așa cum au stat lucrurile când executivul a fost condus de Dacian Cioloș. Cei doi prim-miniștri au fost, însă, la mâna pesediștilor: cum aceștia au avut, din 2012 încoace, cel mai mare grup parlamentar, ei au avut puterea de a demite premieri din rândul lor pe care nu-i mai plăceau – Grindeanu sau Dăncilă – ori de a-l face prim-ministru pe Orban în noiembrie 2019, de a-l da jos peste trei luni și de a-l reinstala pe 13 martie 2020.
Pe scurt, PSD a lăsat impresia că fără el nu se prea poate guverna. Cam așa a procedat, din 1989 încoace, tabăra lui Ion Iliescu, care a fost în opoziție cel mai mult între decembrie 1996 și decembrie 2000, în vremea lui E. Constantinescu. Revenind în prezent, întrebarea care se pune e simplă: se poate face guvern fără PSD? Poate trece acest partid în opoziție?
Întrebarea e legitimă. Și din punctul de vedere al democrației – căci alternanța e semn de sănătate într-un așa regim –, dar și din punctul de vedere al PSD. Într-adevăr, prețul rămânerii îndelungi la putere e mare: liderii pesediști sunt tot mai impopulari, iar specificul ideologic e erodat. Nu ne interesează, însă, acest aspect, iar PSD e – de bună seamă – îndreptățit, ca oricare actor politic într-o democrație, să lupte pentru a rămâne la guvernare. Ce e mai important e celălalt aspect, căci regimul nostru are nevoie de alternanță ca de aer. Mai ales că, așa cum am amintit în nenumărate rânduri, el a fost consolidat de cele patru alternanțe succesive din 1996, 2000, 2004 și 2008, când organizatorii alegerilor au trecut în opoziție. E perioada cea mai fastă din istoria politică recentă, când s-au și obținut cele două mari realizări ale noastre – intrarea în NATO și integrarea în UE.
În 2024, există mai multe obstacole în calea alternanței. Trei dintre ele sunt mai importante.
Primul e atitudinea ambiguă a PNL, cel de-al doilea mare partid guvernamental de după 1989. În perioada despre care vorbim, peneliștii au încheiat cu PSD o alianță politică – USL – și una guvernamentală – sub numele Coaliția Națională pentru România, un nume care n-a mai fost, însă, folosit după ce Ciucă și Ciolacu au bătut palma. Atitudinea amicală a fost suspendată doar în preajma alegerilor prezidențiale (din 2014 și 2019) și parlamentare (din 2016 și 2020). PNL ezită și acum în privința cooperării cu PSD: la europene au candidat împreună, la locale, ținute în aceeași zi – separat. Unii lideri de-ai lor par să prefere pentru scrutinele din toamnă o înțelegere cu Ciolacu, alții privilegiază o „alianță de dreapta”. Care nu are, însă, un contur.
Al doilea obstacol care poate bloca alternanța e AUR. Acest partid, acceptat în mod surprinzător în grupul conservator din Parlamentul European, poate ajuta PSD, partid din familia social-democrată, să câștige președinția. George Simion poate juca rolul pe care l-a jucat C. Vadim Tudor în 2000, când pesediștii au câștigat ultima dată fotoliul de la Cotroceni. Ca și atunci, PSD poate cere organizațiilor sale disciplinate un număr de voturi în fiecare secție pentru candidatul AUR, pentru a-l trimite astfel pe Simion în finală. Dacă AUR vrea cu adevărat alternanță, așa cum tot spune, ar putea să nu prezinte un candidat la prezidențiale, unde oricum nu are nicio șansă, și să se concentreze asupra alegerilor legislative.
Al treilea obstacol ține de indecizia din sânul USR. Formațiunea are de trecut un test important la toamnă: ea participă la un al treilea scrutin parlamentar și la o a doua cursă prezidențială. Useriștii au ales anul trecut cooperarea cu alte două partide mai mici, PMP și Forța Dreptei. După scorul mic luat la europene, interesul pentru cooperarea cu ele a dispărut. Noua președintă a formațiunii s-a arătat, pe de altă parte, deschisă spre dialog cu PNL. Răgazul oferit de mutarea prezidențialelor înapoi în noiembrie îngăduie definirea unei poziționări clare. De care e mare nevoie. Într-un fel, useriștii dețin cheia cu care poate fi deschisă poarta unei schimbări. Totul e să găsească poarta.
