Probabil ați auzit de studiul făcut de Daniel David de la Universitatea „Babeș” din Cluj-Napoca, Psihologia poporului român (Polirom, Iași 2015). Titlul și tema studiului reiau mai vechiul studiu făcut în 1911 de C-tin Rădulescu Motru. Ar fi interesant ca studiile să fie citite împreună. S-ar putea vedea astfel ce s-a schimbat în o sută de ani în psihologia acestui popor. Mai nimic.
Ceea ce este cu adevărat tragic este că, dacă am fi avut un studiu făcut și în 1811, din nou nu am fi avut parte de prea multe lucruri fundamental schimbate. Când majoritatea țărilor din lume au început, după 1789, să vadă democrația ca fiind o soluție cu adevărat pertinentă la cele mai multe probleme sociale, economice, politice etc., românii încă se scăldau într-un Ev Mediu întârziat, din care cu mare greutate oamenii de cultură din țară, în cea mai mare parte școliți în Europa, încercau să ne scoată din medievalul feudal.
Doriți o mostră minunată în acest sens? Priviți filmul Aferim, din 2015, de Radu Jude. Filmul poate fi considerat un adevărat document istoric, căci caută să stea cât mai aproape de realitatea istorică, în principal punându-se accentul pe dimensiunea psihologică a românilor de acea perioadă. Dacă am conjuga cele trei elemente, adică cele două studii plus filmul, am avea cu adevărat o măsură a ceea ce urmează să argumentăm aici.
Astfel, teza pe care o vom susține este aceea că poleiala democrată cu care am avut de-a face după 1989 încoace nu este decât un hibrid, un amestec de forme, aparențe democratice, conjugate cu un spirit feudal de profunzime.
Comunismul însuși, înainte de această deghizare democratică, s-a potrivit mănușă acestui popor. De aceea a și căpătat nuanțe de neegalat în alte țări comuniste (a se vedea Fenomenul Pitești, Memorialul durerii etc.). Dar cum se înfățișează acest feudalism de fond?
În primul rând, printr-o desconsiderare și lipsă acută de respect pentru individul uman. Uneori a căpătat această formă de lipsă de respect pentru român, considerat de autorități sau chiar de Stat o persoană nerațională, semi-animal.
Așa cum spunea și C-tin Rădulescu Motru în studiul său, românul se caracterizează printr-un accentual spirit gregar, animalic. Ar avea o formă de primitivism în comportament, care se manifestă până astăzi printr-o lipsă de respect, lipsă a „celor șapte ani de acasă”, violență verbală și fizică, ignorare a ierarhiei sau a valorilor, luare în râs a acestora sau adoptarea unei atitudini slugarnice față de autoritate.
De fapt, bășcălia însoțește ca un cor aceste comportamente. Individul este privit de Stat și de autoritățile acestuia – care se identifică într-un mod ciudat cu puterea – ca un fel de inamic și sclav în același timp.
Dacă nu se conformează, trebuie îngenuncheat. Bătut până când cedează sau se reeducă. Să redăm, pentru exemplificare, cum erau tratați eroii neamului. Cităm din Cristian Ghinea, Cine a făcut România? (Humanitas, 2023):
„Va da un ordin către jandarmi să înceteze să mai bată țăranii [care erau luați la război]. Același ordin fusese dat cu 20 de ani mai devreme de prim-ministrul Kogălniceanu. Același care scrisese proclamația revoluționar-liberală din Moldova la ’48. Totuși, bătaia țăranilor continuă. În Primul Război Mondial, veniți să asiste armata română retrasă în Moldova, ofițerii francezi conduși de Berthelot sunt mirați că soldații țărani erau bătuți de ofițeri. ,,Nu mai bateți soldații!” a fost parte din reforma care a schimbat în câteva luni armata, făcând-o să reziste la Mărăști, Mărășești, Oituz.
Nu se știe dacă ordinul acesta a fost respectat în întregime, nu văd de ce ar fi fost mai respectat decât ordinul lui Kogălniceanu sau ordinul lui Rosetti. Acest punct de la Islaz a fost trecut de mai multe ori în legi sau în ordine, dar pare că niciodată nu a ajuns să fie pus și în practică. Tot citind istoria României moderne îți vine să urli: dar încetați dracului odată să-i mai bateți pe țărani! Drama istoriei moderne a României vine și din faptul că punctele Proclamației de la Islaz au fost aplicate doar parțial sau numai pe hârtie. Iar efectele s-au simțit în profunzime: modernizarea a fost mult întârziată, reformele mereu făcute doar pe jumătate. Neîncrederea în oameni, în români, ca ființe primordial raționale, a dus la situația absurdă în care trebuia să existe un „tătuc”, individual sau colectiv, care știa mai bine și decidea pentru ei, căci ei erau prea proști, prea mulți, prea… țărani ca să decidă pentru viața și tara lor. Statul a fost pus mereu mai presus decât poporul.”
Acest fragment este emblematic pentru teza pe care o susțin. Să adăugăm la aceasta mirarea pe care un alt occidental – Marchizul de Custine – o are în Rusia (Scrisori din Rusia, Humanitas, 2022), când asistă la o bătaie cruntă pe care o aplica un boier unui mujic.
Marchizul salvează din bătaia cruntă pe mujic, îl oblojește, apoi îl compătimește pentru bătaia primită de la acea brută. Mujicul, după ce îi mulțumește că l-a scăpat practic de la moarte, îi spune că acea brută era de fapt boierul său și, într-adevărat, era rău, dar…. „ați văzut ce bine bate?!” Îl admira pentru modul „eficient” în care îl bătuse; se simțea chiar mândru pentru că are un așa boier…
Să amintim umilințele prin care un intelectual sau o simplă persoană trecea în vașnica armie română în perioada comunistă? Să amintim această violență interminabilă care a însoțit mereu limbajul „în ton” cu palma sau pumnul?
Așadar, ce s-a schimbat în o sută de ani? Sau în două sute de ani?
Țăranul este altfel tratat astăzi? Desigur, nu este bătut în văzul lumii. Există camerele de filmare. Asta înseamnă că țăranul nu este tratat altfel de vătaful satului! Frica de primar este înscrisă în genele noastre. Primarul este starostele moșiei, mai ales la țară. Acum primarul trebuie să te prindă în niște mreje pentru a te putea folosi apoi. Este prieten cu tine la început, știe el mai bine cum să te ajute să faci un gard sau un șopron fără să iei autorizație, chiar dacă tu vrei asta, adică să fii în legalitate, iar când îl superi, îți aduce aminte că nu ai luat autorizație de construcție și te poate oricând paște o amendă grasă. Sau, în alte situații găsite prin mass-media răsfirate, se arată munca grea pe care o prestează unii primari la țară. Sunt înconjurați de ecrane într-un birou, mai ceva ca la NASA care urmărește în direct o explozie solară, și toată ziua privesc ca un adevărat Big Brother ce se petrece prin sat. Te vede că te-ai întâlnit cu X-ulescu, dușman al primarului? Adio favoruri. Îți bate obrazul, „te ține minte”! Sau, violența verbală a vătafului care își varsă năduful pe țăranul care îi calcă pragul primăriei în afara orelor stricte de program. Iar țăranul… tot cu căciula în mână, ca acum o sută sau două sute de ani!
Politicianul român încă nu a priceput nici după atâta timp că se deosebește de putere, că este un reprezentant și deci un angajat al cetățeanului și nu cetățeanul îi este supus! De aici aceste comportamente și această psihologie a stăpânului care arvunește cum știe el domeniul.
Cu ocazia summitului NATO de la Washington, presa românească a remarcat că președintele României, Klaus Iohannis, a lipsit de la dineul oficial oferit de administrația americană. Aparent, președintele României a transmis invitația oficială către Nicolae Ciucă, candidatul PNL la alegerile prezidențiale. Aceasta a fost o încălcare gravă a protocolului diplomatic și, evident, Nicolae Ciucă nu a fost primit la masa oficială a reprezentanților țărilor-membre NATO.
Mai mult, președintele României a zburat din nou cu o cursă privată spre Washington, deși investigațiile media au arătat că aceste zboruri costă bugetul public milioane de euro anual.
Cu alte cuvinte, președintele României Klaus Iohannis ne confirmă că a rămas un fel de boiernaș de secolul XVIII, care ignoră cetățeanul și se comportă ca un vătaf de pe vremuri. Au mai existat precedente de acest gen, când președintele a aruncat furios un palton pe mașina oficială, iritat că nu i s-a deschis ușa la timp.
Din acest motiv, mandatul de 10 ani al lui Klaus Iohannis va rămâne în istorie ca unul al stagnării. Niciun proiect nu a fost dus la bun sfârșit de Iohannis, cel care a câștigat ambele mandate prezidențiale spunând electoratului său că scapă țara de PSD.
Feudalismul românesc al secolului al XXI-lea poate fi văzut într-o serie de comportamente mărunte. De la acel „bă!” superior, aruncat de „omul puterii” oricui, pentru a marca o aroganță care dă înălțime ființei mărunte, până la glumele deocheate, de autobază, ce pot fi auzite pe holurile parlamentului, după ce o doamnă trece pe lângă un grup de bărbați veseli, aveți o gamă largă de asemenea „nuanțe” democratice ale tipurilor feudale contemporane.
Un vot vor schimba toate acestea? Oricât de puțin probabil ar părea, obiditul și umilitul român nu are în vedere decât următoarele variante: ori absentează, privind dezgustat într-o parte, nedorind să participe la această mascaradă, ori alege plin de elan slugarnic, pentru a se pune bine cu vreo putere, ori alege un individ în care are încredere, nicidecum într-un partid sau altul, care îi par a fi pure instrumente statale de opresiune.
