Stând în ploaie, fără umbrelă, după o plimbare de seară la Citadela din Budapesta, așteptând coloana oficială a președintelui chinez ca să pot trece în sfârșit podul Erszebet și să mă întorc la hotel, sunt lovit de un fulger… al realizării ironiei multistratificate a situației.
Primul nivel al ironiei, cel personal, a fost aparent încă din zborul Roma-Budapesta, cu două zile înainte. Înconjurat de cetățeni chinezi care schimbau între ei deja familiare snacksuri exotice, cu impact olfactiv și vizual total incompatibil cu valoarea lor nutrițională și cu a fi închis într-o neaerisită cutie cu aripi la 10.000 de metri altitudine, mi-am amintit că voi fi în capitala Ungariei simultan cu liderul Chinei. „Nici aici nu scap! Nici de snacksuri, nici de…”
Al doilea nivel, cel simbolic, era legat de în primul rând faptul că de Ziua Europei pe traseul vizitei oficiale se alternează steaguri ale Ungariei și Chinei, cele ale Uniunii Europene lipsind cu desăvârșire, semnalizând clar direcția strategică aleasă de Viktor Orban. Al treilea nivel al ironiei e mai puțin evident. E ironia faptului că țări atât de diferite că geografie, cultură sau istorie, adopta discursuri și paradigme similare pe care își bazează concepția strategică. Una dintre ele este victimizarea.
Un veac de umilință
China se consideră victima unui așa-numit „secol de umilințe”, care ar fi debutat cu Primul Război al Opiului (1839, an în care Imperiul Britanic a trimis o expediție navală pe fluviul Yangtze, obligând Imperiul Qing să își deschidă porturile comerțului cu opiu, eveniment definitoriu al modului în care China se raportează și astăzi la restul lumii- istoria Chinei se împarte într-un „înainte” și un „după” Războiul Opiului) și încheindu-se cu constituirea Republicii Populare Chineze în 1949, timp în care ar fi suferit numeroase interferențe, încălcări ale suveranității și pierderi teritoriale în fața marilor puteri ale vremii în urmă „tratatelor inegale”.
Aceasta nu e doar o linie narativă adoptată de partidul comunist, ci se regăsește în discursul politicienilor naționaliști și democrați de la începutul secolului XX, precum Sun Yat Sen. China se percepe pe sine ca fiind o victimă istorică a agresiunii Vestului, fiind forțată cu tunurile să facă tranziția de la a fi „regatul de mijloc” (în sens exceptionalist, de a se află în centrul lumii), capabilă și chiar „responsabilă” să „convertească” și „civilizeze” toate popoarele din vecinătate (de la cuceritorii huni, mongoli sau manciurieni, până la coreeni, japonezi sau vietnamezi) la o țară practic de lumea a treia, bună de piață de desfacere și extras resurse și teritorii, iar apoi la simplu membru al unei ordini internaționale în care trebuie să își cucerească o poziție (eventual prima) corespunzătoare dimensiunii ei economice, politice și culturale.
În ceea ce privește pretențiile teritoriale, se merge pe principiul „once you go China you never go back” și, mai mult, locurile (în special în așa-numita Mare a Chinei de Sud) în care ar fi pus piciorul (sau umbra corăbiei, având în vedere că vorbim uneori despre niște atoli) amiralul Zheng He în expedițiile sale de la începutul secolului XV se consideră teritoriu civilizat de China, deci, în principiu, China.
Cu câteva zile în urmă, în zborul de la Budapesta la Shanghai, am ales să privesc o colecție de filme scurte care reprezentau practic expresia cinematografică a acestei paradigme. Într-unul dintre ele, pregătirile pentru ceremonia de la 1 iulie 1997, care celebra lacrimogen întoarcerea Hong Kong-ului la China, erau perturbate de insistența britanicilor ca acest lucru să se întâmple la miezul nopții, ceea ce punea mari probleme legate de ridicarea steagului chinez cu câteva secunde de întârziere.
Fiecare secundă a evenimentului a fost calculată, și un foarte capabil ceasornicar local a fost angajat să sincronizeze ceasurile tuturor, întrucât „orice secundă pierdută fără că steagul Chinei să fluture peste Hong Kong reprezintă o prelungire inacceptabilă a umilinței istorice la care am fost supuși”. Poate probema erau ceasornicarii, deoarece se pare că în China ceasurile ticăie mai repede și astfel 50 de ani trecuți în tratat se încheie după 22…
Astăzi, liderii de la Beijing ar urmări ștergerea rușinii și efectelor acestui secol de umilințe, iar ceea ce diferă între ei este în principiu tactica, adaptată permanent contextului politic internațional. Obiectivul final și chiar strategia (pe care o vom discuta altă dată) sunt de o consistentă remarcabilă și îngrijorătoare pentru cei „vizați”.
Este o versiune a istoriei pe care un tânăr chinez o învață la școală, apoi la universitate, o vede la televizor sau citește pe rețele sociale (orice comentarii sau păreri alternative fiind eliminate în decurs de minute). Eu însumi am „degustat-o” în singurul curs avut la doctorat care a fost predat de un (eminent) profesor chinez…
Astfel, „China făurește un nou drum civilizațional pentru omenire, ținând pasul cu timpurile prin reforma și inovație, și îndepărtându-se de narațiunea istorică a națiunilor și statelor dominate de către Vest. Astfel are loc reconectarea cu esență Chinei ‘as a civilized nation în a higher sense”… No comment… doar observația că acest mix volatil de victimizare și complexe de superioritate ar fi familiar oricărui locuitor din Roma, Berlin sau Tokyo în anii ’30 ai secolului XX.
Welcome Home!
În Ungaria, Fidesz pretinde că reprezintă interesele întregului popor, inducând premisa retorică conformă căreia națiunea, guvernul și partidul (Fidesz) sunt exact același lucru, iar contestarea unuia din ultimele se confundă cu trădarea (sună familiar?)
Asta pe lângă faptul că „poporul” e o noțiune imposibil de abstractă, folosită astăzi doar de lideri totalitari reali și aspiranți (populiștii).
Momentul istoric pe care Fidesz și naționaliștii maghiari își concentrează victimizarea este tratatul de la Trianon din 1920, care a dus la pierderea a două treimi din teritoriul de atunci al Ungariei (inclusiv în favoarea României). Reacția imediată s-a tradus politic în regimul fascist al lui Miklos Horty, care a colaborat cu naziștii pentru a deporta peste jumătate de million de evrei din Ungaria în lagărele de exterminare. Am scris despre modul în care Viktor Orban se raportează (pozitiv) la regimul hortist într-un articol anterior.
Conservatorismul, revizionismul și etno-naționalismul au revenit în forță după căderea regimului comunist, Fidesz fiind principalul beneficiar politic. Orban contrastează valorile tradiționale și suveranitatea rănită a statului maghiar cu liberalismul decadent al vestului, fenomenul migrației, multiculturalismul și „globalismul” lui Soros&friends, chiar aplicând politici economice teoretic neo-liberale care au erodat atât plasa de protecție a statului pentru cei vulnerabili, cât și perspectivele clasei de mijloc, dând naștere unei oligarhii abonate la banul public prin contracte cu statul (sună familiar?).
În singura țară din Uniunea Europeană descrisă ca „parțial liberă” de Freedom House, libertatea presei și a justiției e deja un mit, opoziția e „în slujba puterilor străine”, iar imigranții sunt pe cale să „acapareze joburile” localnicilor (în special cei din afara UE, lipsiți de educație și necunoscători ai limbii maghiare… mă întreb cât de incapabil să fii ca acești oameni să reprezinte o amenințare pentru tine…).
Ocupația otomană, austriacă, nazistă sau comunistă ar fi acum continuată de o Uniune Europeană autoritară, care ar submina suveranitatea Ungariei, reducându-i locuitorii la cetățeni europeni de mâna a doua. Ungaria nu e excepțională doar de la Orban încoace (e de ajuns o vizită la muzeul de istorie din Budapesta pentru a înțelege mai bine acest lucru).
Reprezentând unul din bastioanele creștinismului în Europa centrală, dar și al rezistenței anti mongole și antiotomane, regatul maghiar ar fi civilizator al teritoriilor vecine (sună cunoscut?). Limba maghiară este și ea excepțională: mi se recomandă cu mândrie nedisimulată la Budapesta nici să nu încerc să o învăț, fiind oricum prea grea pentru majoritatea străinilor.
Într-adevăr, nu este nici măcar indo-europeană, făcând parte din grupul uralic sau fino-ugric alături de finlandeză. Într-o vizită la ELTE, în care mi s-a propus să predau un curs de multiculturalism, decanul îmi zice mai în glumă mai în serios că ungurilor nu le place nici formularea „fino-ugric” deoarece îi deranjează asocierea cu „finlandezii aia pescari și crescători de reni”.
Si să nu intrăm în subiectul purulent al disputelor teritoriale mai mult sau mai puțin declarate… Pe 10 martie, de ziua libertății secuilor, eram din întâmplare tot la Budapesta. Trecând prin Piața Eroilor, observ ceea ce părea o combinație de protest, paradă de motocicliști și sărbătoare populară. Printre dansuri populare suspect de familiare, un cetățean răcnește la portavoce răcnește nemulțumiri în fino-ugrică. Aud „Ciolacu… Mă opresc… Nici aici nu scap!…”.
Aparent, premierul nostru și-a scuipat părerea cu diplomația-i caracteristică, reușind să rănească sensibilitățile secuilor (nici nu era greu la ăștia, dar ca să nu se simtă moldovenii singuri). Bruma de empatie spontană dată de poziționarea comună anti-Ciolacu se evaporă când apar steagurile și eșarfele cu Ungaria mare. Asta e, „the enemy of my enemy” nu e întotdeauna prieten…
La 1 iulie Ungaria preia președinția rotativă a Consiliului UE, cu o capacitate crescută în a influența agenda blocului comunitar, în condițiile în care face uz exasperant de dreptul de veto în privința pachetului de ajutoare pentru Ucraina, iar Belgia, actuala președintă a Consiliului, a ajuns sa propună „opțiunea nucleară”, de suspendare a dreptului de vot al Ungariei în instituțiile europene.
Într-o declarație recentă, Orban a definit tot în termeni excepționali poziția țării sale în cadrul NATO: „Situația e ciudată, suntem acolo, dar nu suntem” (în cuvintele unui celebru exponent contemporan al gândirii populare: „Ori suntem golani, ori nu mai suntem!”).
Ceea ce încerc să transmit este că prietenia între doi excepționali victime ale istoriei nu este doar contextuală, ci se bazează pe o paradigmă similară de interpretare a istoriei proprii care poate fi tentantă și pentru noi, mai ales în urma eforturilor naiv-etnocentrice ale cabalei rusofil-suveranist-sosauriste.
Istoria e plină de nedreptăți, și toate țările se pot plânge, dar nu toate se auto-definesc ca „victime”. Toate au propria identitate, cultură și contribuție la progresul umanității, dar nu toate sunt „excepționale”. Cum scriam în articolul trecut, e absurd, contra-productiv și chiar periculos să lași istoria (inventată sau nu) să facă politică în locul viitorului.
Bineînțeles, relația China-Ungaria este bazată și pe considerente strategice și economice. La Debrecen, CATL va construi o fabrică de baterii de 7,3 miliarde de euro, iar BYD, cel mai mare producător de vehicule electrice din lume, a anunțat anul trecut inițierea lucrărilor pentru o fabrică la Szeged, evitând astfel tarifele recente impuse de UE importurilor din China.
China va construi și o linie de tren de mare viteză între Budapesta și Belgrad și va ajuta Ungaria să construiască propria centrală de energie nucleară. În total, 18 proiecte comune au fost anunțate de ministrul de externe Peter Szijjarto, incluzând investiții chinezești în infrastructură considerată critică.
Mai mult, polițiști chinezi vor patrula străzile Budapestei alături de colegii maghiari pentru a ajuta la „comunicarea” cu cetățenii și turiștii chinezi (sunt convins că „mesajul” va fi astfel mult mai clar). Într-o tentativă nici măcar prea voalată de divizare ulterioară a UE, Xi a introdus cu această ocazie Ungaria în clubul select al partenerilor „all-weather” (inclusiv pe ploaie se pare, de unde și neplăcută experiență descrisă la începutul articolului).
Orban, în schimb, urmărește să reducă presiunea pusă de Bruxelles (blocarea fondurilor europene în urmă erodării independenței justiției) prin atragerea de investiții chinezești. În 2023, Ungaria a atras nu mai puțin de 44% din investițiile directe ale Chinei in Europa. Tot 44% a fost procentul obținut de Fidesz la recentele alegeri europene in 9 iunie, prezentat ca o victorie, în ciuda scăderii cu 11% față de alegerile generale din 2022.
Izolat în UE și NATO și din cauza blocării fondurilor pentru Ucraina și a prieteniei cu Putin (deși, paradoxal, China poate fi înțeleasă și că o alternativă la Rusia – în proiectul nuclear spre exemplu se înlocuiește o companie rusă cu una chinezească), folosind relația cu China ca instrument în negocierile cu UE și aflat în scădere de popularitate acasă, liderul de la Budapesta l-a primit pe Xi de Ziua Europei cu cuvintele „Welcome Home!”.
O fi o formulă de politețe, dar cine știe cât o ia Beijingul de serios…
