În comparație cu destabilizarea politică din Franța, cu ofensiva pro-Putin a lui Viktor Orban și a lui Robert Fico în UE și perspectiva îngrijorătoare a unei victorii a iliberalului Donald Trump la alegerile prezidențiale din noiembrie din Statele Unite, România poate fi percepută ca o oază de stabilitate: președintele Iohannis o fi întruchiparea lenei, egocentrismului și aroganței, dar nu este lipsit de realism și infatuat ca Macron și nici decrepit ca Biden.
Rezultatul alegerilor din 9 iunie, deși profund viciat prin manevre legislative și administrative și falsificarea proceselor verbale, a fost acceptat de electorat și de majoritatea mass-media fără nici o revoltă semnificativă; extremiștii din AUR și SOS rămân minoritari și nu prezintă pericolul pe care îl vedem în Franța, ba sunt chiar în bune relații cu premierul Ciolacu; și, în sfârșit, cele două partide aflate la guvernare s-au împăcat după modelul caragialesc „pupat toți Piața Endependenți”, încheind episodul, ce amintește tot de Telegrame, „insultat grav de dumnezeu mami și palme cafinè” .
Concret, după „atacat palme picioare”, PNL și PSD au ajuns la un acord politic care subordonează calendarul electoral intereselor lor politice și promite continuitate la Cotroceni și la Palatul Victoria, de vreme ce, deocamdată, opoziția democratică nu a avut timp să se relanseze.
Evident, dincolo de ironia amară, este vorba de o falsă stabilitate, mai degrabă de o stagnare, cu riscurile aferente continuării proastei guvernări și corupției și înăbușirii oricărei competiții și dezbateri autentice. Cum dezbaterile reale au dispărut practic din spațiul public, România începe să uite că democrația liberală este cea a competiției oneste de idei și proiecte; că liberalismul nu anesteziază intelectul, ci îl stimulează; că tensiunile sunt benefice pentru sănătatea morală și intelectuală a națiunii; și că o competiție onestă guvernată de reguli nu destabilizează nici statul, nici Europa sau NATO, ci le consolidează.
Coaliția PSD-PNL contează însă pe o apatie generală a electoratului, care le-ar asigura cei 16 ani de guvernare în comun promiși de Nicolae Ciucă mediului privat – nu întâmplător, ci, de fapt, ca un avertisment că nu ar fi deloc profitabil să se opună și/sau să încurajeze o forță politică pro-business.
Doar organismele de control – de la ANAF la Garda de mediu, și nu numai – sunt în mâinile guvernanților, și orice pretenție de imparțialitate a serviciilor publice, inclusiv justiția, s-a dovedit demult o iluzie.
Totodată, orice pretenție a PNL că ar susține sectorul privat este contrazisă de toleranța pe care o manifestă față de măsurile ostile acestui sector elaborate de ministrul PNL al Finanțelor Marcel Boloș, care ascultă de premierul psd-ist Marcel Ciolacu și nu are nici o legătură cu liberalismul. Dovada acestei deja comice duplicități o reprezintă placiditatea cu care reacționează PNL la protestul contabililor și antreprenorilor față modul în care este aplicat proiectul e-TVA.
Acordul PNL-PSD privind calendarul electoral confirmă, dacă mai era nevoie, avertismentul formulat în acest spațiu privind teatrul politic jucat de cele două partide în timp ce se prefăceau că se ceartă pentru data prezidențialelor, iar premierul organiza consultări cu final anunțat pentru a ieși dintr-un fals impas printr-un exercițiu democratic fără substanță și fără miză.
Cum ne așteptam, PNL și PSD vor candida separat, cum au candidat și la locale, intenționând să se alieze din nou la guvernare după alegeri, cu ajutorul UDMR, dacă va fi nevoie. Nu degeaba primește formațiunea lui Kelemen Hunor voturi în județe în care nu există picior de maghiar.
Dincolo de farsa conflictului dintre cele două partide, consultările au scos la iveală, intenționat sau nu, și minciuna monumentală a adversității dintre PSDNL și partidele etichetate extremiste, ca AUR și SOS. Poate că George Simion l-a acoperit de insulte pe Marcel Ciolacu, dar a fost prea ostentativ ca să fie credibil, iar Diana Șoșoacă s-a pupat cu premierul, în numele democrației, desigur, sugerând existența unor relații cordiale între PSD și SOS și poate chiar o coordonare a acțiunilor lor.
Tolerarea scandalului provocat de Diana Șoșoacă cu prilejul vizitei președintelui Ucrainei, Vladimir Zelenski, soldat cu anularea discursului acestuia în Parlament, apare ca o manevră comună a celor doi pentru a convinge UE și NATO de gravitatea pericolului extremist și necesitatea susținerii coaliției PSDNL ca unică alternativă politică în România.
De fapt, totul era o farsă regizată, după toate probabilitățile, de servicii, căci nu s-ar fi putut desfășura fără aprobarea lor. Cum, de altfel, nici falsul scandal Bâstroe sau protestele agricultorilor nu ar fi avut loc fără permisiunea forțelor din umbră, având dublul rol de a alimenta sentimentele anti-ucrainene a unei părți a populație și unor tabere din servicii și de a convinge Occidentul că doar PSDNL poate ține situația sub control.
Dacă ne amintim de întâlnirile de taină dintre George Simion și Vasile Dâncu, sau de interviul fostului ministru al Republicii Moldova, Anator Șalaru, care sugera destul de transparent că Florian Coldea l-ar fi controlat multă vreme pe liderul AUR, înțelegem și de ce autoritățile statului nostru au refuzat să ia act cu adevărat de legăturile lui George Simion cu serviciile rusești, mimând doar vag un interes pentru acest subiect.
Toate acestea sunt cunoscute și au fost repetate aici cu aceeași consecvență cu care au fost evitate de televiziunile și site-urile „de știri” și de puținele cotidiene supraviețuitoare în print și online. Ele nu s-au perimat însă ci, dimpotrivă, devin tot mai actuale pe măsură ce urmărim evoluțiile politice premergătoare alegerilor din noiembrie/decembrie cu obiectivul lor final de a reinstitui partidul-stat, mascat inabil în coaliție.
Ceea ce se întâmplă în viața noastră politică nu poate fi bine înțeles, cred, decât de cei care studiază, sau măcar citesc despre, evoluția Rusiei după Gorbaciov, de la Elțîn până la Putin.
Oamenii lui Putin, de Catherine Belton, și Viitorul e istorie, de Masha Gessen, sunt ghiduri utile în acest sens, alături de cărțile și interviurile recente ale istoricului Armand Goșu. Chiar dacă România nu este Rusia, ea a trecut prin același regim comunist pe care Rusia l-a creat și l-a menținut prin teroare, și nici ea, nici alte state din fostul Pact de la Varșovia, nu au ieșit din comunism fără sechele.
Să ne gândim mai întâi la oamenii de afaceri din umbră, conectați la servicii, care manipulează banii țării prin rețelele lor de tip mafiot. Se vorbește din când în când de „grupul de la Monaco” sau de firmele de consultanță ale generalului (r) Coldea, când se ceartă clanurile oculte între ele, dar subiectele dispar rapid. Se mai vorbește episodic despre clanurile de interlopi, dar nu ne putem da seama de rolul lor real decât dacă citim Vorî: Hoți și asasini. Supermafia rusă, cartea istoricului britanic Mark Galleotti despre hoții, criminalii și super-mafia din Rusia.
În presa noastră subiectul este tratat cu discreție, doar la comandă și pe termen scurt. Așadar, ca și în Rusia, ceea ce se servește publicului în plan politic nu este decât o fațadă.
În aceeași categorie includem și episoadele de relativă victorie a forțelor anti-PSD, din 1996, 2004, 2009 și, parțial, 2020, urmate întotdeauna de o restaurație agresivă, inclusiv în justiție, care a consolidat puterea PSD și a anexelor sale; promovarea în prim-plan a unui personaj ca Marcel Ciolacu, ale cărui singure studii certe sunt cele de la Academia SRI, precum și crearea unor partide artificiale în laboratoarele puterii, menite să marginalizeze opoziția democratică și să creeze iluzia unei false competiții între forțele politice.
Până acum acest plan a reușit, îl putem urmări pas cu pas și putem vedea cum se pregătește o nouă victorie a „României corupte”, care, spre deosebire de iluzoria „Românie educată”, este vie și prezentă.
De altfel, pnl-iștii și psd-iștii, pe față și pe surse, nici nu fac un secret din faptul că și-au unit forțele pentru a-l scoate din joc pe Mircea Geoană și a se asigura că își vor împărți funcțiile de președinte și premier în scopul stabilizării sistemului „ticăloșit” până când acesta va deveni indestructibil.
Luni dimineață, la RFI, senatorul PNL Virgil Guran anunța chiar că, de vreme ce PNL a deținut deja zece ani funcția de președinte, probabil că o va viza și în cadrul viitorului tandem. Cu alte cuvinte, sforile vor fi trase pentru ca Nicolae Ciucă să fie ales șef al statului, iar Marcel Ciolacu să păstreze adevărata sursă a puterii, adică funcția de premier și cea de lider al PSD. Cu alte cuvinte, „pohta ce a pohtit”.
Cum se va realiza concret acest lucru încă nu știm, dar putem anticipa că Mircea Geoană, cu numeroasele sale vulnerabilități, va fi scos din cursă, iar George Simion și Diana Șoșoacă vor avea sarcina de a acapara cât mai multe voturi de protest în dauna Elenei Lasconi. Legislativele se vor ține între cele două tururi ale prezidențialelor pentru ca nici un partid să nu beneficieze de susținerea electoratului pentru candidatul său la președinție, semn că PSD și PNL nu sunt pe deplin sigure de o victorie zdrobitoare.
Septembrie ar fi fost o lună mai bună pentru ele, deoarece efectele proastei guvernări și ale măsurilor drastice și nepopulare necesare echilibrării bugetului ar fi fost mai puțin vizibile. Haosul creat de e-TVA este o joacă de copil față de ceea ce pregătesc PSD și PNL pentru 2025.
În consecință, cum toropeala caniculei nu mai poate asigura inconștiența electoratului, căci se va vota toamna târziu, este greu de imaginat că actuala coaliție va avea succesul scontat fără ajutorul unui psd-ist fără scrupule ca Toni Greblă în fruntea AEP, al unor televiziuni mercenare și al unei justiții complezente față de putere, mai ales că primarii și președinții de CJ, siguri pe poziții pentru patru ani de acum înainte, nu vor depune aceleași eforturi de mobilizare ca la localele din 9 iunie.
Pentru ca România să nu alunece definitiv pe panta falsificării democrației și anihilării liberalismului autentic, este nevoie mai întâi de un partid de opoziție real și eficient, care să poată fi perceput ca o alternativă viabilă la actuala putere, cu un candidat la președinție care de asemenea să reprezinte o alternativă nu doar carismatică, ci și competentă, la oferta extrem de slabă dar bine susținută a puterii.
Cum ieșim deci din prizonieratul lipsei de opțiuni și al inevitabilității guvernării PSD-PNL? Iată o problemă care nu trebuie să preocupe de urgență doar USR, eventual și REPER, ci mai ales societatea civilă și electoratul. După alegeri, când se vor simți plenar și dureros efectele unei guvernări PSDNL sigure pe ambele palate, Cotroceni și Victoria, va fi prea târziu.
