Să spunem că, imediat după căderea comunismului, n-aș fi primit o bursă de studii doctorale din partea guvernului francez, ci una similară, care m-ar fi adus la o universitate din Statele Unite. Să spunem, de asemenea, că aș fi reușit, după susținerea tezei, să obțin faimosul green card și să antamez o carieră academică peste Atlantic, obținând, după o vreme, cetățenia americană.
În acest scenariu alternativ (și imaginar) aș fi votat mereu cu GOP, din afinitate ideologică personală și pentru că republicanii au fost cei mai consecvenți anti-comuniști din etapa Războiului Rece. Tot așa cum, revenit de la Paris în România, am votat mereu cu partidele anti-FSN/PSD, care sprijineau democrația liberală și ruperea totală de trecutul marxist-leninist al regimului de ocupație sovietică.
Din păcate, atât în România, unde avem de peste un deceniu o alianță (in)formală contra naturii, formată din PSD și PNL (care a înghițit PDL), nici în SUA nu poți spune că identitatea doctrinară a celor două mari partide istorice a rămas cea de acum două decenii.
Între timp, războiul cultural dintre progresiști și conservatori a divizat profund societatea civilă din SUA, așa cum războiul lui Putin în Ucraina a tulburat grav ordinea fixată după WWII, prin pax americana. Republicanii au fost contaminați de populismul izolaționist și tranzacționist al lui Donald Trump, iar Democrații au devenit prizonierii agendei woke, cancel culture, BLM etc.
Joe Biden, un veteran politic, a limitat deriva spre extrema stângă a partidului său. Kamala Harris, venită din epicentrul californian al „revoluției culturale”, s-a situat în umbra lui, ca vice-președinte „de compromis”. Cei doi asigurau un oarecare echilibru în politica internă și externă. Odată ce dl Biden a „abdicat” (dintr-un admirabil bun-simț altruist, dar și la presiunea internă din propriul partid), jocul s-a resetat.
Cu d-na Harris, Democrații au o șansă mai mare să ajungă la Casa Albă decât în ipoteza finalei Trump-Biden, iar vice-președintele virtual ales de fosta procuroare din L.A. pare un democrat ceva mai clasic. De partea cealaltă, tandemul Trump-J.D. Vance nu anunță decât deriva și mai accentuată (ba chiar mai bine justificată doctrinar) spre o politică naționalist-protecționistă, cu spatele la UE și gata să trateze cu partenerii și adversarii Americii la nivel strict bilateral.
Lucrurile arată atât de rău încât, dacă tot n-am devenit cetățean american, am o singură întrebare: care dintre cei doi candidați ar face mai mult pentru Ucraina, sau chiar ar acționa mai curajos decât Biden, pentru ca ea să câștige și Rusia lui Putin să piardă?
Răspunsul seamănă cu extragerea unui bilet la loto. Pur și simplu nu pot spune dacă Trump ar vinde a doua zi Ucraina Rusiei, oprind asistența militară (sau diluând-o până la forțarea înfrângerii) sau dacă el și-ar exprima egolatria printr-o politică mult mai dură față de Putin (și pentru a se deosebi de linia Biden). La fel, nu știu dacă Harris, deloc rodată în politica externă, ar înțelege că puterea globală a Americii în restul secolului XXI depinde de invitarea imediată a Ucrainei în NATO (chiar dacă, cu sau fără un armistițiu, asta ar acoperi prin articolul 5 numai teritoriul neocupat de ruși, în stilul în care RFG a aderat la NATO în 1949).
Cum nu-l văd pe Trump făcând acest anunț, aș vota-o totuși pe Harris, cu o imensă speranță și o mulțime de îndoieli. Indiferent de cine va ocupa de data aceasta Biroul Oval, voi rămâne strategic și axiologic pro-american, așa cum voi continua să susțin Alianța Nord-Atlantică. Cu un bemol de care m-aș fi lipsit cu dragă inimă: dacă America nu e în stare să iasă singură din impasul (cu aspect de război civil) în care a băgat-o radicalizarea simetrică a elitei sale politice și academice, atunci niciun aliat european nu o va putea salva de ea însăși…
