Războiul din Ucraina n-a făcut decât să acutizeze și să complice tensiunea dintre zona comunitară educată, urbană, liberală și pro-occidentală, și cea care, pe fondul manipulării neo-comuniste niciodată abandonată în ultimele decenii, se vede acum direct potențată prin propaganda fabricată la Kremlin. Mă grăbesc să arăt că radicalizarea acestei tabere este nefericit grăbită de militantismul Woke și Cancel Culture, bovaric importat din SUA și fără vreo legătură naturală cu dialectica istorică a românilor.
După Primul Război Mondial și implozia imperiilor continentale, pe harta Europei au apărut numeroase noi state naționale chemate să încununeze luptele de emancipare antamate după revoluțiile liberale de la 1848. Grație acestei reconfigurări, aproape toate Bisericile Ortodoxe locale și-au obținut autocefalia și au fost chiar ridicate în rang (BOR devine Patriarhie în 1925). În noile condiții canonice, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol a devenit un simbolic primus inter pares, pierzând, odată cu dispariția imperiului otoman, calitatea de etnarh, adică de lider deopotrivă politic și religios al populației grecofone.
Lumea creștinismului răsăritean a rămas fixată în Orientul Mijlociu, Europa de Est și Rusia (adică în matricea geografică originară, sau măcar tradițională), deși există mici comunități ortodoxe pe toate continentele. Iată contextul în care Bisericile ortodoxe din Grecia, Serbia, Bulgaria și România au virat spre poziții filetiste, pentru a consolida procesele de construcție națională, în vreme ce Ortodoxia rusă a persistat în teologia politică imperială, socotindu-se singură moștenitoare legitimă a Bizanțului, conform pretenției că Moscova reprezintă o a treia Roma.
Victoria loviturii de stat bolșevice (1917) a provocat vaste persecuții anticreștine, dictate de ateismul marxist-leninist, însă Stalin a folosit BO Rusă atât în Marele Război pentru Apărarea Patriei, cât și după anexarea post-belică a Europei de Est. Dacă în Europa Centrală și Germania de Est, imperialismul ortodox sub haine sovietice s-a lovit de rezistența Bisericilor catolice și protestante, el s-a manifestat aproape fără stavilă în România, Bulgaria și, cu atât mai mult, în Armenia, Georgia, Ucraina și Republica Moldova, intrate în componența URSS. Așa cum o parte din clerul și ierarhia Bisericilor catolice și protestante din Europa occidentală a pactizat (discret, prin omisiune, sau chiar prin declarații de adeziune) la ordinea nazistă a celui de-al III-lea Reich, ierarhiile ortodoxe din lagărul socialist au fost, cu mici excepții, complet aservite ideologiei comuniste.
Am evocat datele anterioare numai pentru a-l ajuta pe cititorul acestor rânduri să priceapă de ce momentul 1989, urmat de auto-desființarea URSS în 1991, a surprins lumea ortodoxă într-o situație geopolitică definită cu cel puțin un secol mai devreme și deja consolidată la nivelul moravurilor și al percepțiilor curente. Democratizarea Europei răsăritene și integrarea foștilor sateliți ai Moscovei în NATO și UE n-a favorizat unitatea pan-ortodoxă. Dimpotrivă, la peste trei decenii de la răscrucea lui 1989, lumea ortodoxă este mai dramatic divizată ca oricând.
Grecii, singurul popor ortodox care, după secole de turcocrație, a evitat dictatura comunistă, au la Atena și Fanar conducători spirituali pro-occidentali, deschiși spre dialogul ecumenic și împăcați cu faptul pluralismului democratic. Românii, bulgarii, completați prin minoritățile ortodoxe din statele baltice, Polonia și Finlanda, sunt de asemenea în tabăra occidentală. Georgienii, ucrainenii și moldovenii de rit bizantin sunt tot mai limpede angajați pe același drum.
De partea cealaltă, Rusia lui Putin a invadat Ucraina în numele refacerii imperiului rus și cu convingerea că russki mir constituie o alternativă superioară civilizației euro-americane pretins „decandente” și „apostate”. Mișcările revizioniste și imixtiunile Rusiei în fostul spațiu sovietic – dublate prin ample diversiuni în „vecinătatea apropiată” – din Georgia și Crimeea, până în Siria sau Africa de Nord – au fost susținute, pentru a fi legitimate, și la nivelul BO Ruse. Din 24 februarie 2022, când a început invazia pe scară largă a Ucrainei de către trupele rusești, patriarhul Kirill și diverși alți ierarhi nu prididesc cu supralicitarea propagandei neo-imperialiste: ceea ce ieri se exprima în șoaptă, ca wishful thinking prin întruniri academice, a intrat acum într-o etapă oficială, explicită și foarte agresivă, chit că asta implică asumarea unor contradicții flagrante (de pildă „denazificarea” Ucrainei, care vizează marea masă a credincioșilor ucraineni aflați încă sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei).
Era inevitabil ca fractura geopolitică a Ortodoxiei pe axa Est-Vest să se regăsească în dezbaterile din Biserica Ortodoxă Română, cu atât mai mult cu cât suntem situați pe flancul estic al NATO și UE, vecini cu Ucraina agresată de Rusia și existențial interesați de soarta Republicii Moldova. Din păcate, aceste dezbateri rămân informale, factuale și perfid încadrate în războiul hibrid al Rusiei cu Occidentul.
Oficial, BOR și Sf. Sinod sunt aliatele statului român ca membru UE și NATO. Neoficial, o parte din cler și popor promovează o agendă difuză, care combină neo-legionarismul, filetismul (naționalismul religios mesianic și anti-european) cu nostalgia național-comunismului ceaușist și argumentele etico-civilizaționale ale unui așa-zis „conservatorism” cu fața patetic întoarsă spre un trecut puternic idealizat. Nu BOR ca atare este însă responsabilă de această ambivalență, cât societatea românească însăși, cu tot cu exponenții ei instituționali sau politici. Influențele multiseculare ale lumii slavo-balcanice și marotele naționalismului interbelic, reșapate în „Epoca de aur” (1965-1989) atârnă greu în ecuația României contemporane, reușind să cucerească, defensiv sau inerțial, mintea și inima unei ample secțiuni din societatea românească.
Războiul din Ucraina n-a făcut decât să acutizeze și să complice tensiunea dintre zona comunitară educată, urbană, liberală și pro-occidentală, și cea care, pe fondul manipulării neo-comuniste niciodată abandonată în ultimele decenii, se vede acum direct potențată prin propaganda fabricată la Kremlin.
Mă grăbesc să arăt că radicalizarea acestei tabere este nefericit grăbită de militantismul Woke și Cancel Culture, bovaric importat din SUA și fără vreo legătură naturală cu dialectica istorică a românilor. Ce sper (și) eu – aveți aici motivul semnăturii mele în nou lansata Comunitate Liberală 1848 – este că grosul societății civile nu se va lăsa confiscat de confruntarea stridentă (și cel mai adesea irațională) dintre aceste extremisme.
Nu putem evita prizonieratul ideologic decât prin moderarea retoricii anti-clericale, respectul cultural față de tradițiile nealterate ideologic și față de autoritatea spirituală a Bisericii, dar și prin dialogul onest cu acei episcopi, preoți și intelectuali mireni care își doresc o Românie evoluată, solidă, destupată mental, liberă în democrație și realmente suverană, într-o companie occidentală pentru care elitele autohtone (demne de acest statut) au lucrat consecvent, în ultimele două secole.
Bătălia pentru realism și moderație nu va fi scutită de riscuri, ezitări de parcurs și costuri morale, dar nu avem de ales, dacă ne dorim o țară dinamică și respectabilă, în armonie cu propriul destin mai bun, deocamdată întrezărit și fragil.
