Pentru 75 de ani, tendințele expansioniste ale Rusiei în Europa au fost ținute în șah de o singură propoziție, cea din primul paragraf al Articolului 5 din Tratatul NATO:
„Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, convin că, dacă un astfel de atac armat are loc, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de apărare individuală sau colectivă recunoscut de Articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va asista Partea sau Părțile atacate prin luarea imediată, individual și în concert cu celelalte Părți, a acțiunii pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea zonei Atlanticului de Nord.”
Este o frază lungă, dar fiecare cuvânt a fost cântărit și negociat cu mare grijă de reprezentanții Statelor Unite, Canadei și țărilor europene fondatoare (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia și Regatul Unit).
Este fraza care a menținut pacea în Europa pe parcursul Războiului Rece, care a permis țărilor odinioară captive din lagărul comunist să se desprindă de „Imperiul Răului” în 1989 și să-și recâștige dreptul de a trăi libere și prospere în familia europeană din care fac parte.
Este și fraza care a speriat și continuă să sperie Rusia, determinând-o să lanseze un război genocidal împotriva Ucrainei, cu scopul declarat de a o împiedica să urmeze calea celorlalte țări estice și să-și croiască destinul singură.
Este însă și fraza care poate aduce pace în Ucraina și poate bloca Rusia să mai amenințe vreodată granițele Europei.
Aceasta este, însă, și fraza care va fi pusă la încercare în cadrul summitului NATO ce are loc săptămâna aceasta, nu direct, ci prin măsurile și acțiunile pe care Alianța le va hotărî. Interesant, asperitățile care au trebuit netezite acum 75 de ani, când această frază a fost negociată, revin acum, deși într-o formă ușor diferită.
Pe partea europeană, ideea unei alianțe militare pentru a rezista unei agresiuni sovietice s-a conturat prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, un acord semnat de Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, al cărui scop era de a demonstra că statele din Europa de Vest puteau coopera militar, încurajând astfel Statele Unite să joace un rol în securitatea Europei de Vest.
Pe partea americană, ideea implicării SUA într-o alianță militară în Europa a fost facilitată de adoptarea pe 11 iunie 1948 a rezoluției senatorului Arthur H. Vandenberg, președintele Comitetului pentru Relații Externe al Senatului. Această rezoluție i-a asigurat președintelui Truman sprijinul Congresului, destul de incert în acea perioadă, pentru a articula un format de apărare colectivă în afara Consiliului de Securitate al ONU, unde veto-ul sovietic ar fi împiedicat astfel de aranjamente.
Directiva 9/3 adoptată imediat de Consiliul Național de Securitate pe 28 iunie 1948 a autorizat Departamentul de Stat să înceapă negocierile pentru găsirea unei formule de susținere militară a țărilor europene în liniile mari definite de rezolutia Vanderberg.
Mai precis, Directiva autoriza Departamentul de Stat să găsească o soluție la „problema” susținerii națiunilor libere din Europa „pentru a le întări determinarea de a rezista agresiunii, pentru a le crește încrederea că pot face acest lucru cu succes și pentru a reduce riscul de război prin descurajarea oricărui guvern de a încerca o nouă agresiune, confruntându-l cu dovezi ale unei voințe colective, inclusiv a Statelor Unite, de a rezista.”
Insist mai mult pe conținutul acestei directive, întrucât problema pe care a încercat să o rezolve atunci rămâne valabilă și astăzi. Negocierile din vara anului 1948, care au urmat pentru a transpune această directivă în acțiune, au adus în prim-plan trei întrebări ale căror răspunsuri prezintă relevanță și astăzi, mai ales când încercăm să înțelegem traiectoria de viitor a alianței.
Prima întrebare pusă de participanții la negocieri de la început a fost legată de apartenență, cine să facă parte din alianță. Interesant este că cele cinci state europene care semnaseră Tratatul de la Bruxelles doreau ca alianța să rămână restrânsă, deoarece se temeau că o alianță extinsă ar reduce considerabil ajutorul militar și echipamentele primite de la SUA.
Statele Unite, pe de altă parte, doreau includerea Norvegiei, Danemarcei (datorită legăturii cu Groelanda), Islandei, Irlandei și Portugaliei (având în vedere importanța strategică a insulelor Azore). Suedia a fost și ea luată în considerare, dar a preferat să rămână neutră, iar Irlanda a refuzat să se alăture.
Deși nu se află la Atlantic, Italia a fost adăugată pe lista membrilor NATO de către SUA datorită importanței sale strategice și a necesității de a preveni o posibilă subversiune comunistă și alinierea politică ulterioară cu Uniunea Sovietică.
O a doua întrebare importantă pe care negociatorii au trebuit să o rezolve se referea la modul de descurajare a unei potențiale agresiuni sovietice. Europenii, având încă în memorie cum Germania nazistă și-a ales victimele una câte una, susțineau angajamente ferme și neechivoce de ajutor în caz de atac.
Ei doreau ca un acord de securitate colectivă să transmită clar potențialilor agresori că atacul asupra unui membru înseamnă atacul asupra tuturor. În același timp, partea americană dorea să evite percepția de „implicare automată” în caz de atac, o idee care ar fi fost cu siguranță respinsă de membrii Congresului american.
Formularea actuală a articolului 5 reflectă această tensiune, dar pentru a întări mesajul, s-a inclus expresia „inclusiv folosirea forței armate”. În memoriile sale, Secretarul de Stat Dean Acheson, care a pregătit propunerea de tratat și a semnat versiunea finală pe 4 aprilie 1949 din partea SUA, preciza că în dezbaterea publică și cea din Congres care a condus la ratificarea tratatului a insistat, cu susținerea președintelui Truman, că Articolul 5 nu presupune „implicare automată”, dar nici derobare de la responsabilități: „necesitatea de a acționa ca o națiune în maniera prevăzută de Constituție nu însemna nici că națiunea va acționa automat într-un mod nedefinit, nici că legiuitorii ar putea acționa în cadrul legii țării – în acest caz, tratatul – contrar prevederilor sale.”
A treia întrebare apărută imediat în timpul dezbaterilor de ratificare se referea la împărțirea responsabilităților. Dean Acheson a fost întrebat, de exemplu, dacă articolul 3, care se referă la asistența reciprocă pentru dezvoltarea capacității de a rezista unui atac armat, implică trimiterea unui număr semnificativ de trupe americane în Europa. Acheson a răspuns în mod grăbit negativ, un răspuns pe care l-a regretat curând, fiind infirmat rapid și aducându-i acuzații că a indus în eroare Congresul.
De la început, una dintre cerințele americanilor, mai ales după semnarea Tratatului de la Bruxelles de către europeni, a fost ca Europa să coordoneze și să-și unifice apărarea armată împotriva unei posibile agresiuni a Uniunii Sovietice, în timp ce SUA ar furniza în principal echipamente militare.
A devenit evident destul de repede că europenii nu erau capabili să ofere o astfel de forță pe termen scurt, de aici nevoia SUA de a se implica mai direct de la început. Primul Concept Strategic al Alianței, creionat și aprobat în ianuarie 1950, propunea prima formulă de împărțire a responsabilităților: Statele Unite urmau să fie responsabile în principal de forțele navale și aeriene, având un rol de sprijin la sol; britanicii se concentrau pe controlul maritim și aerian în zona Canalului și Mării Nordului; francezii, în principal pe apărarea terestră și aeriană în Europa și forțele navale în Mediterană.
Conceptul a evoluat considerabil în deceniile următoare, accentuând în mare parte rolul militar al SUA, care a rămas important și după încheierea Războiului Rece în 1989.
Parte din exercițiul privind preocupările Alianței din perioada sa de formare este de a observa că temele care provoacă neliniște astăzi sunt în mare măsură aliniate cu cele originale, deși contextul este diferit. Cine merită admis în Alianța, cum poate fi descurajată agresiunea Rusiei cât mai efectiv și cum să fie distribuite responsabilitățile între membrii Alianței?
Aceste întrebări au marcat fiecare etapă de transformare a NATO, de la cei 12 membri inițiali la cei 32 de astăzi, și fără îndoială vor exista și în viitor. Discuția despre integrarea Ucrainei în NATO are legătură cu toate aceste aspecte. Evident, la fel ca în cazul Italiei în 1946, importanța geostrategică a Ucrainei nu poate fi ignorată.
O cădere a Ucrainei sub influența Rusiei ar amenința grav securitatea europeană pe termen lung. Dacă până în 2022 speranța de transformare a Rusiei într-un partener pașnic și civilizat încă exista, această mască a căzut complet după invazie; mulți ar spune chiar mai devreme, după agresiunea împotriva Georgiei în 2008 și mai ales invazia Crimeei în 2014.
Agresiunea militară repetată a Rusiei demonstrează că dorința sa de expansiune în Europa nu a fost deloc diluată, ci doar reactivată de îndată ce condițiile militare și economice au permis, din punctul de vedere al Kremlinului. Abandonarea Ucrainei ar reprezenta o amenințare de securitate constantă pentru statele europene din nord și ar permite Rusiei să-și consolideze influența în sud, prin Marea Neagră și Marea Mediterană.
Aceste efecte nocive se resimt deja în Europa prin creșterea migrației din Orientul Mijlociu și Africa, instabilitatea și conflictele susținute de Rusia fiind factori determinanți. Descurajarea Rusiei nu poate fi realizată doar prin transformarea Ucrainei într-un „porc spinos” care să provoace pierderi armatei ruse în cazul unei noi agresiuni, ci și prin integrarea Ucrainei în sistemul occidental de securitate militară și prosperitate economică.
Dificultatea pe care o întâmpină Alianța în momentul de față este cum să asigure un astfel de rezultat având în vedere contextul mai larg în care are loc războiul genocidal al Rusiei împotriva Ucrainei.
Un aspect major care diferențiază situația aderării Ucrainei la NATO în prezent față de cea din 1949 este scăderea importanței strategice a Europei pentru SUA în contextul ascensiunii Chinei ca o nouă putere globală. Așa cum precizează doctrina de securitate natională a administrației Biden: „Rusia și China prezintă provocări diferite” se menționează în doctrină.
„Rusia reprezintă o amenințare imediată la adresa sistemului internațional liber și deschis, sfidând fără scrupule legile de bază ale ordinii internaționale de astăzi, așa cum a demonstrat războiul său brutal de agresiune împotriva Ucrainei. În schimb, R.P. Chineză este singurul competitor cu intenția de a remodela ordinea internațională și, din ce în ce mai mult, cu puterea economică, diplomatică, militară și tehnologică pentru a avansa acest obiectiv.”
Aceasta este problema pe care întrebarea numărul trei o ridică în prezent: în ce măsură SUA are capacitatea și voința de a aborda efectiv ambele amenințări. Administrația Biden a răspuns pozitiv la această întrebare, însă fostul președinte Trump este mult mai sceptic și insistă pe recalibrarea distribuției de responsabilități, cu implicarea mai serioasă a europenilor.
Ascensiunea Chinei și rolul distructiv al Rusiei creează însă probleme interne pentru alianță, readucând în prim-plan importanța celei de-a doua întrebări privind modalitatea cea mai eficientă de a descuraja viitoare agresiuni ale Rusiei.
Vizita lui Viktor Orbán, lider al unei țări NATO, la Moscova și Beijing exact înaintea summitului aniversar de la Washington reprezintă o pată urâtă pe reputația NATO. Discuția privind crearea unei NATO în două trepte, avansată de tabăra Trump (cu cei care contribuie și beneficiază de articolul 5 și cei care sunt lăsați fără protecție), se îndepărtează, de asemenea, semnificativ de spiritul enunțat de Dean Acheson în noiembrie 1949, conform căruia statele membre nu pot ignora articolul 5 după bunul plac, în funcție de interesele de moment.
Ce înseamnă toate acestea pentru summitul NATO din acest an? În primul rând, ar trebui să însemne un răspuns clar privind acceptarea Ucrainei în NATO. Ezitările și mesajele confuze vor întări și mai mult convingerea Rusiei că NATO este slăbită, că membrii săi pot fi manipulați, cum este cazul lui Viktor Orbán, și că, dacă Kremlinul persistă suficient în acest război, Ucraina și alte state NATO vor putea fi subjugate de Rusia la un moment dat în viitor.
În al doilea rând, trebuie întărită capacitatea de descurajare, iar acest lucru trebuie început din interior. Ungaria se comportă deja ca un cal troian rusesc sau chinezesc în cadrul alianței și, deși tratatul nu prevede eliminarea membrilor, alte măsuri trebuie adoptate (eliminarea din structura de comandă militară și eventual din Adunarea Parlamentară NATO) pentru a nu permite Ungariei să joace acest rol distructiv pentru securitatea europeană.
Evident, o astfel de măsură va fi greu de implementat dacă fostul președinte Trump, un aliat apropiat al lui Orbán, revine la Casa Albă, dar ar putea deveni o opțiune în cazul contrar. Nu în ultimul rând, este clar că o nouă distribuție a responsabilităților va trebui să aibă loc între europeni și SUA, indiferent de rezultatele alegerilor prezidențiale din noiembrie.
Europenii nu se mai află în situația deplorabilă din punct de vedere economic și militar din 1949, iar în aceeași măsură, SUA nu mai are capacitatea de a susține ordinea internațională de una singură. Europenii trebuie să dezvolte puternic polul lor militar în cadrul NATO, atât la nivel de înzestrare militară, industrie militară, cât și capacitate de răspuns, în timp ce SUA ar putea treptat să preia un rol de suport și să continue să ofere protecție europenilor prin umbrela sa nucleară.
Este puțin probabil ca dezbaterile care au loc în aceste zile la Washington să influențeze puternic toate aceste direcții. Semnalele trimise sunt oarecum încurajatoare și, probabil, cele mai bune posibile în contextul actual marcat de incertitudinea alegerilor prezidențiale americane. Se preconizează, de exemplu, că Alianța va declara că includerea Ucrainei în NATO este „ireversibilă”, fără a preciza însă o dată anume.
Liderii NATO sunt de asemenea așteptați să promită noi fonduri pentru Ucraina și să anunțe planuri pentru preluarea coordonării livrărilor de arme de către NATO, cu implicarea majoritară a europenilor și mai puțin a SUA. Aceasta ar fi o măsură de răspuns la întrebarea nr. 3 și o încercare de a limita capacitatea unei noi administrații Trump de a întrerupe brusc ajutorul pentru Ucraina.
Întrebarea nr. 2 despre cum poate fi descurajată Rusia în mod eficient și problema nr 3 legată de redistribuirea pe termen lung a responsabilităților rămân amândouă deschise.
Cea mai importantă persoană în această ecuație va fi Mark Rutte, noul secretar general al NATO. Nu este deloc o coincidență că, din cei 75 de ani de existență ai NATO, 20 dintre aceștia au fost sub conducerea a trei secretari generali olandezi. Liderii olandezi sunt foarte apropiați de americani (și asta contează enorm în aceste condiții) și au o reputație excelentă de a gestiona crize, în mare parte datorită abilităților lor de a negocia coaliții complexe în sistemul lor politic intern.
Rutte vine după o perioadă de 14 ani de conducere ca prim-ministru al unor multiple cabinete olandeze de coaliție, și capacitatea sa de a gestiona crizele NATO a fost deja testată în 2019 când Trump se pregătea să anunțe că iese din NATO.
Faptul că Rutte a fost ales Secretar General este un mare câștig pentru Alianță.
Va avea însă ocazia foarte curând să dovedească abilitățile de a menține corabia pe linia de plutire și modul de a face acest lucru este de a aborda competent cele trei întrebări discutate mai sus, care au marcat de la bun început viziunea și funcționarea NATO.
